File de TESZT

Print Friendly, PDF & Email
Spectacol | Autor: Cristina Rusiecki | 2 octombrie 2017 |

 

Unul dintre cele mai provocatoare festivaluri de la sfîrșitul stagiunii trecute a fost TESZT, Festivalul Euroregional de Teatru, organizat de Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timișoara. Timp de opt zile, TESZT s-a arătat doldora de evenimente teatrale: cîte două-trei spectacole seara, plus unu-două matinee, de regulă cu producții one-to-one. Un efort absolut lăudabil al organizatorilor să invite asemenea spectacole dintr-un gen puțin reprezentat în România. Unul la care publicul are, prin firea lucrurilor, acces limitat! Festivalul a fost garnisit de workshop-uri, lansări, conferințe și discuții cu publicul după fiecare spectacol. Pe scurt, un ritm amețitor pentru genul de spectator ambițios, care ar fi vrut să urmărească tot.

 

Dar, dincolo de cantitate, TESZT s-a remarcat prin selecție, mai cu seamă prin accentul pus pe performance-uri, în dauna spectacolelor clasice rotunde, cu structură de fier. A fost o opțiune asumată și binevenită în peisajul nostru teatral, care oferă un aer unic Festivalului organizat de Teatrul „Csiky Gergely”. Rezultatul? Un aer eminamente contemporan, cu teatru mobil, deloc canonic, ale cărui granițe și delimitări s-au evaporat, lăsînd loc unei arte fluide, deschise către experiment și permeabile pentru orice formulă stilistică. Un alt merit incontestabil ține de preponderența spectacolelor străine, care asigură exact scopul unui festival: să updateze publicul cu ce se întîmplă în alte spații artistice, să facă conexiuni între artiști, să deschidă noi trasee pentru teatrul-gazdă. Selecția s-a pliat pe vremurile noi, preferînd formele care lasă publicului libertatea de a-și construi mental propriul spectacol, după jaloane pe care performerii doar le trasează. Așadar, încercări, formule recente și new media din belșug au fost prezente în propunerile incitante ale participanților. Cu cîteva excepții (redutabile și ele prin ritm lent și monotonie!), fiecare spectacol a avut ceva de spus, atrăgînd atenția mai cu seamă prin forma de prezentare.

 

 

Trei surori, Institutul „Margareta Schwarzwald” din Liubliana

 

Așa a fost și spectacolul Trei surori, în regia lui Marusei Kink, de la Institutul „Margareta Schwarzwald” din Liubliana. Un demers deosebit de interesant care s-a desfășurat în atelierul de pictură al teatrului gazdă, cu lumina plină, de zi, pătrunzînd prin geamurile largi. Spectacolul lasă o senzație năucitoare de naturalețe prin povestea lipsită cu totul de artificial, care, în aparență, nu este nici teatru, nici convenție. În aparență, desigur, căci doar forma convenției s-a schimbat. Cei șase actori joacă toate personajele, trec dintr-unul într-altul la vedere, în cel mai firesc mod posibil. Povestea ce se derulează în fața spectatorilor are oameni vii care își asumă riscul să tacă sau să șușotească unul la urechea celuilalt fără ca publicul să audă o iotă. Își oferă căni cu ceai, întind cîte o rufă la uscat, fumează, beau cafea pe care o împart cu publicul. În imensul atelier de pictură, fără reflectoare, fără ștăngi, fără obiectele care amintesc subliminal de teatru, spectatorul devine martor, ca într-un bar, să zicem, la o scenă de la masa alăturată. Așadar, convenția nu este anihilată, însă poartă veșminte noi. Mai ales la începutul acela șoptit, publicul se îmbibă de liniște, de muzică suavă, de șușoteli, voci calde și muzicale. Nimic solid în aerul general care să impună rezistență atunci cînd fratele aruncă leneș cu săgeți în țintar.

 

Ritmul este, însă, unul al zilelor noastre, iar scenele se desfășoară ca într-un montaj paralel din film. Într-o parte a camerei, Mașa vorbește cu Verșinin, în cealaltă, Irina cu pretendentul său, iar în alta Andrei cîntă la chitară. Publicul, deja parte din familie, prinde frînturi din fiecare discuție. Totul pare atît de normal... Trei băieți și trei fete acoperă toate personajele. Interpreții și personajele lor sînt, la rîndul lor, interschimbabile, inclusiv cele trei surori. Aceeași actriță o interpretează deopotrivă pe Olga și pe Natașa. Fiecare personaj este jucat de mai mulți actori. Timpii sînt scurtați, convenția diferă față de teatrul clasic. Natașa apare pentru prima oară în casă și se așază pe canapea. Cînd se ridică, are deja copilul în brațe. Trecerile între scene sunt rapide iar povestea se completează cu numeroase secvențe mute. La sfîrșit, cînd toți ies, Natașa fumează la geam, în aceeași impresie de normalitate, de fragment decupat din viața de zi cu zi care s-ar fi putut petrece oriunde și oricînd.

 

De ziua lui Kálmán, Ansamblul Látókép, Budapesta

Aceeași senzație de viață de zi cu zi, dar într-un spațiu mic, sufocant, o lasă și spectacolul De ziua lui Kálmán, regia Hajdu Szabolcs, de la Ansamblul Látókép din Budapesta. Actorii joacă filmic, parcă în culmea minimalismului. Nu-i vorbă, în genul respectiv, ating performanța. Impresia generală este de cotidian neprelucrat, neesențializat, cu două femei care vorbesc la telefon despre – într-o ordine aleatoare –, bolile copiilor, gripă, politică... Plus șmecheria curentă cu intrarea în spațiul interlocutoarei pentru înscrierea copilului la o școală mai bună. Mama care solicită ajutorul prietenei turuie fără oprire.

 

Și în producția maghiară, ca și în cea din Liubliana, odată întîlnite, cuplurile vorbesc în același timp, așa încît spectatorul nu înțelege nimic. În De ziua lui Kálmán, jocul rămîne la fel de alb pe tot parcursul spectacolului. Oricît s-ar apropia situațiile de conflict, cu trădare într-unul din cupluri, rutină și răceală în celălalt, modalitatea de actorie pe care o imprimă regizorul – cunoscut mai ales pentru filmele sale –, eradichează orice sămînță de dramatism. În mod evident, el își îndrumă actorii spre o interpretare cît mai naturală, lipsită de stridențe „teatrale”. Întrebarea care se pune este dacă un joc filmic și plat nu devine cumva prea inexpresiv pentru spectator, oricît de aproape s-ar afla acesta de ceea ce se întîmplă pe scenă. Chiar înghițit în spațiul minuscul de joc, fără acces la prim-planurile și gros-planurile filmice, publicul pierde posibilele nuanțe infinitezimale de pe fața personajelor constuite cu o actorie sută la sută cinematografică. Îi rămîne doar sufocarea în banalul vieții. Exact ca în filmul contemporan românesc. Sau maghiar.

 

 

Teszt a prilejuit întîlnirea cu spectacole remarcabile prin minimalism, prin tonul relaxat, prin structura laxă, prin mixul de media și prin abordarea temelor grave excluzînd deliberat patetismul, cum s-a întîmplat în Libertate: cel mai scump cuvînt capitalist, produs de BITEF, o producție care vorbește nonșalant și nu de puține ori comic despre realitățile din Coreea de Nord.

Proiect editorial apărut cu sprijinul Administrației Fondului Cultural Național.
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.