I se spunea „buldozerul” și devenise model social

Era (cred că nimeni nu mai ține minte) un film cu Bud Spencer (a.k.a. Piedone) care avea titlul „I se spunea Buldozerul”. De asemenea, (iarăși nu cred că își mai amintește cineva) lipovenilor care au venit în interbelic să paveze Bucureștiul cu piatră cubică li s-a spus, și lor, „buldozere cu barbă”.
Iată, însă, că azi nici buldozerele umane nu mai sunt ce obișnuiau să fie. Spectacolul „BULL” de Mike Bartlett pus în scenă de Bobi Pricop la Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad (și adus la Odeon în București pentru o fracțiune de timp) investighează azi o altă capacitate a buldozerelor umane, diferită și de puterea lipovenilor de a muta cu mușchii tone de pământ, și de cea a lui Piedone de a zdrobi cu pumnul sau cu pieptul toate elementele de decor: capacitatea de a trece peste oameni, prin oameni, de a-i zdrobi psihic, capacitatea de a nu reacționa la opreliști desuete ca morala și umanismul, de a trișa, de a manipula, de a intimida, de a atinge prin orice mijloace rezultatul dorit. Un erou al timpului nostru, dar nu în variantă romantic-lermontoviană, ci corporatist-motivațională.
Sunt trei colegi la un birou de vânzări. Urmează o concediere de 33% din efectiv. Aceasta se va face în urma unei evaluări. Chestii banale, de zi cu zi. Nu viață, nu moarte, nu otravă, nu pumnal, nu teofanii, nu cosmogonii, nu averi legendare. O leafă, probabil nu mare, dar sigură. Doar atât. E o ocazie suficientă pentru dramaturgul britanic de a investiga ce se află dincolo de conceptul de team building la modă pretutindeni și de a observa cum darwinismul social cultivat de companii atunci când ele se confruntă pe piață se transformă în mod natural în imoralitate atunci când este reflectat în interiorul uneia sau alteia dintre companii. Rezultă un pamflet social cu crochiuri ferme (dar lipsit, ca orice alt pamflet, de filigran), iar spectacolul devine un display de porniri reptiliene și narcisism. Tot ce în piață e blocat prin legi – cartelizare, calomnie, inside trading, dezinformare – e liber în relațiile informale în numele victoriei celui mai puternic, iar axa competenței profesionale dispare fără urmă, absorbită de o competitivitate triumfătoare.
Spectacolul lui Bobi Pricop, cu o scenă modulară plasată la jumătatea sălii de spectacol, împărțind spectatorii în două tabere, dă o interpretare geometrică a relațiilor interumane. În cea mai mare parte a timpului pe scenă se află trei personaje. Dialogurile dintre acestea îi așează uneori în triunghi, ilustrând spiritul competitiv, alteori co-liniar, pentru a ilustra deopotrivă similaritățile personajelor și distanța dintre caractere. Luminile unor neoane reci, neomenesc de albe, inundă scena cu o incandescență sterilă – un pamflet ea însăși la adresa rupturii dintre lux (din „lux, lucis”, latină – lumină, cunoaștere, strălucire, bogăție, pozitivitate) și calitate, specific (și el) vieții moderne. Costumele sunt creionate și ele după moda corporatistă, în alb și negru, dar, iarăși, ce știm din cultura clasică – faptul că albul e alb și negrul e negru – nu ajută prea mult. Albul nu mai e adevăr, ci poza adevărului și a binelui, iar negrul e doar o uniformă.
Personal, cred că puțin darwinism nu strică în relațiile sociale, dacă el e bine compensat cu alte valori fundamentale; că poate fi un adjuvant în adaptare și o cale spre performanță. Dar am găsit potrivită maniera Teatrului din Arad de pune o lumină roșie pe dezumanizarea la care poate duce acesta când e dublat de superficialitate și imoralitate și când e lipsit de comprehensiune și o doză minimă de omenie. Mă refer la actualul „fair-play”.