Imersiune și noile media

Print Friendly, PDF & Email
Spectacol | Autor: Cristina Rusiecki | 23 septembrie 2017 |

Interviu cu Irina Moscu

Proiect editorial apărut cu sprijinul Administrației Fondului Cultural Național.
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.

Nominalizată anul acesta la Premiul UNITER pentru cea mai bună scenografie, Irina Moscu este autoarea unora dintre cele mai moderne și mai percutante spații din teatrul românesc al ultimilor ani. Regizori inovatori, care au de spus ceva consistent despre lumea de astăzi, au invitat-o adesea să le conceapă universul vizual. Decorurile sale au personalitate, aduc de fiecare dată un plus viziunii regizorale, îmbinând spațiul fizic cu cel virtual, uneori rescriind plastic opera unor mari înaintași din artele vizuale, cum se întâmplă în Complexitatea apartenenței, în regia lui Radu Alexandru Nica. Alături de acesta mai lucrase și la spectacolul Incendii. Irina Moscu rămâne unul dintre scenografii preferați de Radu Afrim (Suntrak. În căutarea sunetului pierdut într-un oraş cu soare, Teatrul „Maria Filotti”, Brăila, Detalii naive, total lipsite de profunzime din viaţa şi moartea unor spectatori, Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely”, Timişoara, Măcelăria lui Iov, Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri”, Iaşi, Pasărea retro se loveşte de bloc şi cade pe asfaltul fierbinte, Teatrul Naţional Târgu Mureş, Compania „Tompa Miklós”), de Theodor Cristian Popescu (Camera mea frigorifică, Teatrul Maghiar „Szigligeti”, Oradea) sau de Bobi Pricop (Pisica verde, Teatrul pentru Copii şi Tineret „Luceafărul”, Iaşi, Uciderea ritualică a lui Gorge Mastromas, Teatrul „Regina Maria”, Oradea).

În luna mai i-am invitat pe regizoarea Carmen Lidia Vidu și pe scenografii Irina Moscu și Adrian Damian la conferința De la kóthornos la new media? Teatrul secolului XXI, desfășurată la Muzeul Municipiului București, Palatul Suțu. Din păcate, tehnologia nu a fost prea blândă, iar intervențiile pe Skype ale Irinei Moscu, care se afla la Arad, la repetițiile pentru spectacolul Complexitatea apartenenței, nu s-au auzit prea bine pe materialul filmat. Am simțit nevoia să recuperez contribuția sa printr-un interviu în format clasic.

Cristina Rusiecki: Într-o lume dominată de tehnologie, în care stăm în permanență agățați de un device, credeți că tradiționalul efect de recunoaștere, pe care teatrul a mizat secole și secole, nu mai poate avea loc fără new media sau măcar fără o proiecție video?

Irina Moscu: Robert Lapage a răspuns foarte bine la această întrebare într-un interviu şi sunt în totalitate de acord cu el. Spunea că tehnologia îi permite să invite filmul sau televiziunea în teatru şi credea că acesta este un pas foarte important pentru arta respectivă, pentru că ea nu are cum să supravieţuiască de una singură dacă nu ia în considerare diferitele limbaje narative care sunt în jur. Chiar şi asa, experimentarea spectacolelor de teatru depinde încă de forţele de direcţie liniare, de la scenă la publicul pasiv, adică cele atribuite spaţiului de tip „scenă italiană”. Deşi revoluţia noilor tehnologii în industria teatrului şi-a făcut simţită prezenţa la un anumit nivel, influenţa vechiului tipar de spaţiu de joc este foarte puternică. Noile tehnologii au fost utilizate doar în scopul de a accentua această formă de joc şi de a sprijini întreaga experienţă teatrală tradiţională, mai puţin de a genera alte tipologii de spaţii şi de experienţe teatrale. New media, cum spui tu, au creat un instument puternic pentru scenă care a deschis un canal nou de conexiune între actor şi public în teatrul modern.

C.R.: În Uciderea lui Mastromas de la Teatrul „Regina Maria” din Oradea, în timp ce vorbesc, personajele nu se uită unul la altul. Le vedem filmate și proiectate. De ce ați ales modalitatea aceasta? Ați putea să ne povestiți mai multe despre ea?

I.M.: În Uciderea ritualică a lui George Mastromas de Dennis Kelly, pus în scenă de Bobi Pricop la Teatrul „Regina Maria” din Oradea, rolul capturii video live şi implicit al videoproiecţiei în timp real este de a prelungi, de a augmenta spaţiul fizic al scenei. Prin intermediul video-ului am accesat unghiuri de vedere rămase nedescoperite pentru public. În cazul acesta, publicul stă de-o parte şi de alta a decorului. Sunt situaţii în care anumite lucruri nu se văd, actorii obturează perspectiva directă sau stau cu spatele la publicul de pe una dintre părţile decorului. Surprindem astfel în video cele mai fine emoţii ale actorilor, detalii ale corpului lor în joc, situaţii de scenă în macro. E o experienţă de realitate mixtă, unde realul şi virtualul, aici parte tot din real, compun o nouă perspectivă, una îmbunătăţită. În Uciderea ritualică... ideea a fost mai vastă. Publicul era martor şi participant involuntar la acţiune. Cei care filmează, actorii, devin şi ei martori şi complici la acţiunile colegilor lor de scenă. Toţi sunt uniţi într-un singur spaţiu şi sub umbrela aceleiaşi experienţe, sper că una imersivă, pentru ca mesajul piesei să fie transmis direct şi abrupt publicului.

C.R.: Credeți că procedeul respectiv oferă date despre lumea de azi?

I.M.: Procedeul este o unealtă, un instrument de lucru. Poate să reflecte tot ceea ce noi ne dorim în funcţie de cum e manipulat.

C.R.: Dacă vorbim despre new media, mi-aduc aminte de o companie care și-a întemeiat principiile estetice cu ajutorul lor: Wooster Group. Prin noile media, prin citare și ciocniri între imagini, prin texte și stiluri, spectacolele lor urmăreau să alimenteze îndoiala și confuzia, să dinamiteze reacțiile convenționale la idei complexe, să destabilizeze cunoașterea și credințele. Cel puțin, așa spunea Bonnie Marranca. Mă roade curiozitatea: poți să destabilizezi cunoașterea prin noile media? Dacă da, cum? Extinzi sau modifici barierele temporale? Dilați sau comprimi spațiul? Sau cum?

I.M.: Cred că aceste tehnologii despre care vorbeşti prezintă un paradox, ceea ce face ca experienţa teatrală să devină una de destabilizare a ceea ce cunoaştem. Publicul este cufundat în mediul virtual sau de realitate mixtă (în sensul că devine o parte din el) şi interacţionează cu acest mediu (ceea ce-l separă de acesta). Aceste tehnologii subminează concepţiile canonice despre „adevăr”, „realism” şi chiar „real”, „spaţiu” şi „timp”. Privitorul devine şi el un cyborg, o ficţiune, parte a unei naraţiuni mai mari decât el. Acest tip de teatru are caracterul unei opere deschise, permiţând privitorului să fie simultan în interiorul şi în afara operei de artă. Apropo de destabilizarea cunoaşterii, Linda Jacobson, în lucrarea sa CyberArts: Exploring Art and Technology, descria realitatea virtuală (unul dintre instrumentele new media) ca tehnologie sau mediu care oferă indicii realiste pentru unele sau toate simţurile, suficient pentru a genera în participant un sentiment de neîncredere. Deci da, destabilizarea se întâmplă prin toate cele enumerate de tine mai sus.

C.R.: De fapt, aceasta este și tema ultimului spectacol la care ați lucrat, Complexitatea apartenenței. Cum ați răspuns, din punct de vedere scenografic, la tema respectivă? De ce ați simțit nevoia de a pleca de la operele românești ale lui Brâncuși în construcția decorului?

I.M.: Am simţit nevoia să-l aduc pe Brâncuşi în spaţiul de joc pentru că e un artist universal, iar acest lucru poate aduce în discuţie cu succes tema apartenenţei, în toată complexitatea ei. Tema însingurării, a dezrădăcinării, nevoia de a comunica am găsit-o materializată ca metaforă în Masa tăcerii, locul unde ne aşezăm proiecţiile despre această lume. Nevoia de a fi iubit, de a deveni unul – el şi ea o singură fiinţă ca simbol reprezentat de Poarta sărutului. Sunt două piese reprezentative, recontextualizate într-o discuţie amplă despre apartenenţă şi „unde e locul meu?”. Capturile video live rulează pe timpanul Porţii sărutului, simbol al uniunii, al întregului, o aluzie paradoxală la tipul de interacţiune superficială pe care îl avem astăzi cu cei de lângă noi, prin intermediul tehnologiei. Pe măsură ce spaţiul şi timpul se comprimă, sentimentul însingurării se dilată. Pe Masa tăcerii stau aşezate două computere, faţă în faţă, pregătite pentru un video call. Cele două simboluri ale lui Brâncuşi rămân însă să ne amintescă de profunzimile noastre şi de nevoia de a ne întoarce la noi, la adevăr.

C.R.: Credeți că în curând actorul în carne și oase va intra în concurență cu „colegul” său digital?

I.M.: Nu cred că vor concura, mai degrabă cred că va exista o colaborare interesantă. Actorul real nu va putea fi niciodată înlocuit. Dacă se va întâmpla însă acest lucru, acest tip de interacţiune va purta un alt nume, nu teatru. Poate teatru digital sau teatru virtual...

C.R.: Ne îndreptăm spre o lume care nu mai are carnalitate. Nu mai are realitate, nu mai tratează lucrurile tridimensional. Credeți că apetența pentru new media este urmarea unei mutații în mentalul epocii?

I.M.: Cu siguranţă, e un ciclu firesc, iar dacă vom fi isteţi, vom avea numai de câştigat. Bineînţeles, există şi reversul medaliei, dar nu despre asta e vorba aici. Revenind totuşi la teatru, apetenţa pentru new media se datorează unei nevoi de implicare directă şi realizarea unei legături intime a spectatorului cu spaţiul de joc şi apoi cu actorul. Practicienii teatrului, mai ales în secolul XX, au încercat mereu să găsească moduri de a crea o experienţă teatrală care să implice audienţa la nivel total, fizic, visceral şi intelectual făcând apel la noile tehnologii disponibile, ba mai mult, folosindu-le ca metodă de marketing pentru a aduce oamenii la teatru. Nu e o găselniţă nouă.

C.R.: Cum psihologia a devenit pisica neagră în teatru, cum nimeni nu mai vrea să audă de ea pe scenă, credeți că noile media vor prelua funcțiile ei din mers, că vor răspunde, de acum încolo, de traducerea interiorului personajelor?

I.M.: Scopul principal al punerii în aplicare a multimediei în producţia de teatru este de a îmbogăţi sentimentul de imersiune şi de prezenţă a publicului în experienţa teatrală, dar şi de a crea o experienţă teatrală interactivă care să transforme publicul pasiv într-unul activ, mai puţin una de traducere a experienţei teatrale. Pe lângă calitatea de a fi cost-eficientă, o altă abordare pentru utilizarea multimediei pe scenă este de a trimite mesaje care nu pot fi transmise prin intermediul decorurilor clasice. Astfel, se deschide o abordare creativă cu resurse infinite pentru scenografi şi regizori...