În infer(n) orice e permis

Print Friendly, PDF & Email
Spectacol | Autor: B-Critic | 12 aprilie 2017 |

Un articol de 
ADINA LATEȘ

 

REFUGIUL

de Jennifer Haley

Traducerea Ionuț Grama

Regia Horia Suru
Decorul Maria Miu
Costume Diana Sav
Muzica Silent Strike
Visuals Dan Basu

Cu: Mugur Arvunescu, Nicoleta Lefter, Cezar Antal, Sandra Ducuță, Ionuț Grama

Teatrul Odeon

Cum ar fi să devii prin toți porii avatarul pe care ți l-ai creat? Cum ar fi ca virtualul să capete pe deplin valențele realului și să nu mai poți face diferența dintre lumi? Noul spațiu e un no man’s land sau este unul guvernat de legi? E nevoie de un Dumnezeu pentru ca moralitatea să existe? Sunt întrebări prilejuite de spectacolul Refugiul, regizat de Horia Suru, cu Mugur Arvunescu, Nicoleta Lefter, Cezar Antal, Sandra Ducuță și Ionuț Grama.

În linii mari, Refugiul se apropie foarte mult de stilul filmelor futuriste Matrix&co. Cu alte cuvinte, mijloacele cinematografice sunt mutate în sala de spectacol, scenografia, realizată de Maria Miu, fiind una complexă. Elementele multimedia (Dan Basu) fac ca trecerea dintr-un format cinema într-unul teatral să fie credibilă, iar proximitatea creează o senzație (și o experință, în definitiv) mult mai interesată decât aceea a vizionării unui film sci-fi. Glisările dintr-un mediu într-altul prin ușile de sticlă și pe trapezul metalic induc ideea teleportării, a ușurinței deplasării de la virtual la real și invers.

Într-o lume care pare că nu-și mai mulțumește locuitorii, utilizatorii infer-ului, succesorul internetului, își creează avataruri - care înseamnă de fapt o recorporalizare -, nu doar pentru a nu fi recunoscuți în Refugiu, ci mai ales pentru a lăsa în urmă o identitate în care, probabil, nu se mai regăsesc. Această stare este materializată prin manechinele atârnate de tavan, păpuși Iris (prezența tonică a Sandrei Ducuţă) identice, multitudinea de fetițe care reprezintă, aș zice, desinguralizarea identității. Interesant este cum a fost creată vizual impresia posedării și a manipulării avatarului - dedublarea, în fond, a personalității sub un alt chip. Transferul în acest univers de tipul second life se face prin fum și jocuri de lumini în spatele oglinzilor semi-transparente.

Evident, dincolo de povestea captivantă și de scenografia elaborată, spectacolul ridică întrebări de ordin ontologic și deontologic. Cât mai ești tu când te pierzi într-o a doua lume care e chiar mai intens senzorială decât ce cunoști, o lume fără Dumnezeu. "Dumnezeu e atunci când suntem împreună", spune fetița, realizându-se, astfel, o echivalență problematică: Papa = creatorul Refugiului = Dumnezeu?. Alții ne-au învățat că dacă Dumnezeu a murit, orice e permis, chiar și crima. Personajele sunt supuse unui joc în care limitele umanului sunt permanent testate: fiind un tărâm imaginar, dorințele divergente (homosexualitatea, pedofilia, incestul) sunt ele permise sau trebuie sancționate indiferent de medium? De menționat este cum Mugur Arvunescu (Sims/Papa) combină riguros sensibilitatea și rațiunea cu dorința, amintirile. Până și personajul care ar trebui să fie cel mai rece, detașat, anchetatorul (jucat de Nicoleta Lefter) intră în zona afectivității, pierzându-se în mrejele lumii virtuale prin Doyle (interpretat cu multă sinceritate de Cezar Antal). Deși este un univers construit pe premiza absenței iubirii, sentimentele sparg gheța, ceea ce arată că umanul nu poate fi pe deplin eradicat.

Întreg procesul interogării face trimitere la poliția secretă – Securitatea -, ochi care te privesc din umbră, în adâncul intimității - element esențial în distopii -, doar să menționăm 1984 al lui Orwell. Aceste momente de realitate frustă (interogatoriu monoton, linear) inserate în paralel cu imaginarul Refugiului constituie o structură interesantă, de tipul unui roman (sau film Lars von Trier): de la trecut la prezent, de la geneză la distrugere. De altfel, spectacolul te ține pe marginea scaunului - nu degeaba prima reacție este să-l compari cu un film. La final, când avatarurile se anulează, Papa și Woodnut privesc un tort invizibil făcut, în Refugiu, din mii de cristale. De aici se naște o întrebare fundamentală: ce rămâne în afara infer(n)-ului? Doar imaginația.