Interviu cu Florin Fieroiu

Print Friendly, PDF & Email
Portrete | Autor: Cristina Rusiecki | 11 noiembrie 2018 |

„Primul gest interesant în teatru este atunci când asculți”

Când ai dansat ultima oară?

Cred că acum șapte-opt ani. Dar mai dansez în workshop-urile cu actorii. Îmi place să duc workshop-ul într-o direcție foarte corporală, forțez cumva corpul și mentalitatea actorului, vreau să-l scot din confort și din comoditate. Când workshop-ul devine foarte fizic, îmi place să mă alătur actorilor. Ultima oară am dansat la Teatrul Maghiar de Stat din Timișoara, nu în fața publicului, ci a actorilor. Un moment foarte intens pe care l-am și folosit într-un spectacol.

Care?

S-a numit Dysphoria show. Era despre anormalitate sau despre cum ne construim normalitatea în jurul tuturor sindroamelor. Vorbeam despre normalitate copertând un comportament complet anormal și atipic cu două discuții despre normalitate pe care actorii le au în mai multe limbi. Muzica a fost o instalație sonoră, am construit în podea niște piezo în așa fel încât când actorul calcă pe scenă, se produce un anume tip de sonoritate, astfel că atmosfera este produsul pașilor lor, iar sus aveam instalație de lumini conectată.

De ce nu dansează coregrafii nici măcar la petreceri?

La petreceri, cum să nu? În continuare, mintea mea e retardă, dansez enorm de mult la petreceri. Nici nu-mi vine să-ți arăt filmarea pe care au făcut-o la ultima petrecere pentru că mă descalific automat. Nu o să mai fiu un intelectual rasat. Dansez peste tot, dar nu în fața publicului, pentru că nu mai am vârsta. Corpul meu mai păstrează anumite senzații, anumite emoții. Dansam cu foarte mare plăcere și îmi plăcea enorm poziția pe scenă, ce se întâmpla cu publicul când dansam... Pentru că nu mai am treizeci de ani. Îmbătrânind încet-încet-încet, corpul mai poartă urmele memoriei: cum ar trebui să fie mișcarea și cum s-ar putea face. Dar realmente nu pot să o fac. Și atunci trebuie să mai aștept puțin, să mai îmbătrânesc, să mă duc către cinzeci și cinci și poate că atunci aș mai dansa. Mă gândesc serios să revin ca dansator. Măcar să-mi ostoiesc dorința de a face lucruri și să-mi găsesc un echilibru în acceptarea tuturor schimbărilor care se petrec în corpul meu în momentul de față. Când nu voi mai avea tentația demonstrației corporale, cred că aș putea descoperi în locul ei ceva mai interesant, dar mai aștept să mi se estompeze dorința de a dansa. Pentru că ea mai există în mine. Aștept să dispară cu desăvârșire ca să mă ocup de alte lucruri și să-mi permit să lucrez cu corpul meu ca și cu un instrument într-un mod diferit.

Ce înseamnă pentru tine să faci mișcarea unui spectacol?

Nimic diferit față de ce lucrez. În mod normal, ne supunem cu toții unui concept regizoral. Lucrul acesta l-am învățat de foarte multă vreme de la Cătălina Buzoianu care a fost primul regizor ce mi-a dat încredere, dar așa... într-un mod devastator. Nu înțelegeam nimic din teatru, era vorba despre Pescărușul, deci despre Cehov, și lucram cu niște actori foarte mari. Recunoștință veșnică pentru oamenii aceia care mă ascultau, deși aveam 21 de ani. Atunci am înțeles că nu mai era coregrafia pe care o învățasem eu, nu mai era nici coregrafia de la Paris, nu mai era nici coregrafia pe care o învățasem eu la Liceul de Coregrafie sau la ATF, ci pur și simplu era vorba de un anume tip de corporalitate care nu poate să servească unui destin estetic personal. Am încercat cumva să subordonez toate lucrurile pe care le cunoșteam eu despre corp, experiența sau cum se produc experiențele, unui concept regizoral. Miriam Răducanu a avut o influență enorm de mare. M-am întâlnit cu ea atunci când a trebuit. Au existat câteva întâlniri în viața mea care au contat foarte mult. Ea a sădit în mintea mea microbul acesta al teatrului. De la ea am înțeles că a face coregrafie în teatru este același lucru cu a face coregrafie într-un spectacol de gen.

 

 

Apropo de întâlnirile acestea, am citit astăzi într-un interviu, că ai dansat și în bar la Venus.

Ai, doamne-dumnezeule!, am dansat peste tot, și la petreceri, și la Venus... Este unul dintre momentele în care aproape mă pierdusem imediat după ce terminasem liceul și armata. Era în 1990, tocmai avusese loc Revoluția. Din dorința de a face bani, dintr-un fel de rătăcire totală, m-am dus să fac bani dansând pe litoral într-o trupă cu celebrul grup Compact. Dansam la mare într-un restaurant. A sunat telefonul în cantina restaurantului. Era Ion Tugearu care mă invita să fac parte din trupa lui. Atunci lucrurile au luat pentru mine o altă turnură foarte importantă, în primul rând ca om, pentru că de artist nici nu se punea problema.

Care au fost punctele principale de la care ai pornit când ai conceput coregrafia sau mișcarea pentru spectacolul Disputa?

Întotdeauna lucrez cu actorii. Particip la lecturi, ascult ce îmi spune regizorul. Nu sunt la primul proiect cu Vlad Massaci. Am mai lucrat împreună și în România, și de două ori în străinătate. Cred că am învățat un pic să-mi extrag informațiile din conceptul și din modul în care actorii vor să nască personajele. Asta mi se pare important, pentru că nu contează ceea ce gândesc eu din punct de vedere estetic într-un spectacol, ci contează ca modul lor de a vizualiza corporalitatea în spațiu să-i ajute să-și descopere personajele. Sau, poate mai mult decât atât, să și le contureze într-un spațiu pe care îl cunosc mai puțin, spațiul mișcării, al motricității, al expresiei corporale. Lucrez foarte mult cu ei. Pentru că am ani de experiență cu lucrul în teatru, propun și eu mai multe. Unele sunt acceptate, altele nu. Unele sunt aberante, altele construiesc chiar un plan estetic al spectacolului pentru care cred eu că îmi tot găsesc de lucru în teatru.

Există un mod al tău de a vizualiza corporalitatea în spațiu? Ce particularități are?

Există, din păcate, pentru că astăzi nu ne putem debarasa atât de ușor de lucrurile în care credem. Mi-ar plăcea foarte mult să nu existe, să nu fie un stil, ci la fiecare spectacol să fiu diferit, să zică lumea wow!, am văzut ceva nou. Din păcate, nu sunt tipul de artist așa de genial pe care mi l-aș dori. Dar mă lupt un pic să nu împrumut din ceea ce fac la unele proiecte și să le transfer la altele, să nu aduc planuri estetice care nu sunt ale spectacolului. Ceea ce mă interesează întotdeauna este să urmez intenția pe care o are actorul în mișcare sau pe care o are în scena pe care o lucrăm. Mă interesează să-i propun o experiență care să-l ducă și cu corpul în aceeași direcție.

Acum câțiva ani, o actriță de la Sibiu, care se pregătea de premieră, spunea că de abia îl aștepta pe Florin Fieroiu pentru că, atunci când vine el, toate lucrurile se limpezesc și fiecare știe ce trebuie să facă, încotro să o ia. Cum se întâmplă această vrajă?

Nu e nici o vrajă. Fac o reverență tipului acestuia de compliment care pentru mine înseamnă foarte mult. Nu fac nici o vrajă, dar cred că am puterea la un moment dat să creez actorului încrederea în sine, pentru că nu lucrez cu mișcări de acasă. Nu-i fac niciodată coregrafii. Indiferent de ce se spune, că este cea mai frumoasă coregrafie de teatru, ea nu e niciodată elaborată de mine singur. Sunt totdeauna mișcările pe care le nasc actorii, pentru că mi se pare că ei și le asumă cu atât mai bine cu cât se reprezintă pe sine în acea coregrafie. Așadar, dacă am primit acest compliment de la o actriță din Sibiu, e probabil pentru că într-o perioadă am lucrat foarte mult la teatrul din Sibiu și am ajuns să cunosc trupa de acolo. Este un atu să știi ce pot să facă oamenii și să ai o comunicare bună cu ei. Cred că actrița se referea la faptul că reușesc să-i pun pe un drum care să-i ajute să personalizeze corporal ce au de făcut cu personajele lor. Asta este baza complimentului. Corpul lor este materialul meu de lucru. Asta simt ei și asta le și place.

Cum se produce în mintea ta relația între text, subiectul unui spectacol, corp și mișcare?

Intuitiv. Nu e ceva foarte conceptualizat. Nu stau și mă zbat. Sunt foarte importante discuțiile pe care le am cu regizorul. Pentru mine, el este artistul care ne ghidează pe toți în proiect. Când regizorul lipsește, suferim cu toții, și noi, și spectatorii, și teatrul. Este un artist important și nu putem să-l uităm ușor. Prin atelierele pe care le fac, uneori, în timpul repetițiilor, mă concentrez pe corporalitatea acelui spectacol. Din discuțiile cu regizorul îmi extrag anumite principii de lucru. Încerc să gestionez niște experiențe în care să introduc actorii și să-i las apoi să le rumege, să producă cu propriul lor corp ce stabilim la nivel conceptual. Legătura cu textul, pentru mine, este una pur intuitivă. Știu despre ce e vorba în plan dramaturgic, încerc să asociez cu materialul lor de mișcare și din aceste două planuri să creez unul singur. Nu-mi place când totul se oprește și începe un fel de dănsuleț. Uneori și asta poate fi o situație validă, dar, în general, caut să fac în așa fel încât, dacă ajungem să ne mișcăm, să fie mai degrabă un extratext din modul de exprimare al actorului, nu un alt moment artistic care începe deodată și apoi se termină.

 

Înțeleg că nu-ți faci niciodată coregrafia de acasă, că totdeauna te pliezi pe actori, pe personalitățile lor scenice. Totuși, există un set de principii general-valabile de care trebuie să țină seama orice mișcare scenică?

Singurul principiu după care mă ghidez e ca mișcarea să fie folositoare pentru personaj, să ajute actorul, să însemne ceva pentru el, să-l coste ceva dacă o vede spectatorul sau nu, să nu fie redundantă, să nu plictisească. Nu e vorba numai despre a construi și a produce. Primul gest interesant în teatru este atunci când asculți. După asta poate să intervină ceva. Dacă nu asculți, la un moment dat, te trezești doar cu producția propriei tale minți. Ești într-un monolog trist al unui univers mai mult sau mai puțin cultural, dar tot într-un monolog rămâi.

Îmi închipui că îți aduce mai multe satisfacții să faci coregrafie într-un spectacol de coregrafie decât de teatru. Care a fost ultimul pe care l-ai lucrat?

Ultimul a fost Dysphoria show la Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timișoara, unul la Oradea, Secvențe și profile, înainte, Derdiedans, la Teatrul German de Stat. Sunt spectacole coregrafice făcute cu actori. De ce cu actori? Lumea teatrului m-a adoptat, pe de o parte, pentru că simte că o înțeleg, că iubesc artiștii, așa cum suntem noi construiți, cu mai bune și mai rele, pe de altă parte, pentru că pot să aduc un anume tip de interes care îi servește. Nu poți să mai desparți azi spectacolul de teatru de un anume tip de performativitate corporală, indiferent de cât de mult am vrea să inhibăm corpul. Indiferent de cât de imobil am vrea să-l facem, tot este necesară o privire exclusiv corporală. Pe mine m-a ajutat foarte tare să lucrez cu actorii. Niciodată nu am simțit că nu am interpreții pe care i-aș fi dorit. Totdeauna când am făcut experiențe coregrafice cu actorii, am început printr-un workshop de două săptămâni, pentru ca oamenii să vadă dacă experiența respectivă le creează o doză de interes sau nu. Lucrez numai cu aceia care se pot hrăni din funcția lor corporală, cei pentru care corpul înseamnă ceva, nu numai un apendice al gândirii. Pentru mine a fost o mare satisfacție să lucrez cu actori, să împingem experiența corporală către marginile acceptării ei în teatru. La început, directorilor interesați le-a fost foarte greu să-l prezinte ca pe un experiment al teatrului, dar, după aceasta, au câștigat mult.

Din câte știu, ești și profesor.

Dintotdeauna! Înainte să fiu orice, am fost profesor. Abia mă născusem ca dansator și a trebuit să fiu profesor la liceu. Fiind unul dintre cei trei dansatori selecționați să participe la Paris la niște stagii internaționale, m-am întors cu informații de preț. Din fericire pentru mine, am și găsit oamenii care au simțit că e ceva interesant în ce știam eu, așa că am putut să predau la liceu. Și de la liceu am pornit mai departe.

Și acum hai să-ți pun o întrebare puerilă: te ajută faptul că ești un tip atât de solar?

Da, mă ajută. Energia asta solară se hrănește din întâlniri cu artiști care de cele mai multe ori trăiesc la o intensitate foarte mare. Or, dacă reușesc, printr-un comportament foarte relaxat sau bazându-mă pe lucruri pe care le știu, să deblochez ceva din această energie solară, mă hrănesc și eu, și se hrănesc și ei în continuare.