Jurnal de laborator… de teatru DENS (I)

Print Friendly, PDF & Email
Spectacol | Autor: Claudiu Sfirschi-Lăudat | 16 august 2017 |

Laboratorul de Teatru DENS

14-18 august

Teatrul Nottara

Ideea unui laborator te trimite imediat cu gândul la experimente cu substanţe în efervescenţă, la acid sulfuric, la alchimii şi pietre filosofale – cunoştinţele de chimie îmi sunt prea limitate pentru a continua –, iar gândul că un Frankenstein ar putea apărea brusc dintr-o eprubetă poate înspăimânta. Iar când laboratorul nu este unul clasic, ci implică oameni care se supun unui experiment, lucrurile se complică şi mai tare. Dacă toate acestea nu sunt suficiente, mai pot adăuga şi faptul că laboratorul despre care urmează să scriu este unul de teatru. Şi nu orice teatru, ci unul dens – atât de dens, încât în cinci zile trei piese trebuie să se transforme în spectacol. Unde? Într-o primă etapă – aceea a celor cinci zile de lucru –, la Poiana Pinului, într-o a doua, pe cele două scene ale Teatrului Nottara.

Ediţia de anul acesta (a doua la număr) a Laboratorului de Teatru DENS, conceput în 2016 de criticul şi producătorul de teatru Oleg Loevski, este marcată de prezenţa ruşilor. Nu, nu e vorba de o invazie a vreunei armate (roşii?), ci de trei regizori care sunt nume de marcă în peisajul teatral rus: Vladimir Smirnov, Roman Ilin Feodori, Aleksei Logacev. Aceştia se întâlnesc cu actori – angajați sau colaboratori – ai Teatrului Nottara, pentru a lucra trei texte din dramaturgia clasică română: Steaua fără nume de Mihail Sebastian, Mitică Popescu de Camil Petrescu şi Opinia publică de Aurel Baraga. Până aici, poate părea un simplu experiment, numai că miza acum este una destul de importantă, fiindcă decizia reuşitei acestui joc de-a teatrul şi de-a invazia stă în mâna publicului, care va putea vota montarea preferată, aceasta urmând a intra în repertoriul Teatrului Nottara, în stagiunea 2017-2018.

Pentru a ţine un jurnal – şi pentru a nu uita câte se întâmplă –, o voi lua metodic pe zile, deşi, recunosc, ele se amestecă – din pricina unor substanţe de laborator – cu nopţile petrecute pe terasa hotelului, la un joc de mimă, o discuţie interesantă şi un ciocnit de pahare.

Decorul: un hotel, o piscină, unele animale (doar bănuite) mișunând prin jur, insecte, muzică de diverse genuri, turiști veniți la un mic și o bere, dealuri, pădure, vale, peturi și ce mai aduce omul de acasă și lasă, ca amintire, în natură.

Prefaţă Jocul de-a vacanţa

12-13 august

Pentru a nu intra direct în pâine, începem cu aperitivul. Laboratorul trebuie să înceapă luni, 14 august, însă pregătirile au demarat mult mai devreme, şi anume de sâmbătă, când încet-încet direcţiunea Teatrului Nottara, echipa artistică și tehnică, actorii au început să se adune la Hotelul McPietroasa, într-un piesaj idilic, ce te îndeamnă mai mult la visare, plimbare sau, şi mai odihnitor, la somn.

Pe lângă întrebările obişnuite, atât de umane, „Ce mâncăm?”, „Ce bem?”, „Unde e piscina?”, „Aţi văzut urşi? Nu. Dar căprioare?”, actorii au început să strecoare întrebări mai direct legate de laboratorul de teatru: „Ce vor ruşii ăştia de la noi?”, „Ce rol avem?” (pentru că, am uitat să vă spun, nici unul nu ştia ce rol va avea), „Oare jocul ăsta e serios? Se va monta piesa sau muncim – mai mult sau mai puţin – degeaba?”. Întrebările şi temerile au fost mai multe, sunt sigur, unele mi-au scăpat, altele ţin de bucătăria internă a evenimentului. Dar ce e sigur e faptul că, în spatele temerilor, există curiozitate, entuziasm, dorinţa de a descoperi şi de a te descoperi. Pentru că actoria înseamnă mai mult decât a capăta un rol, ci mai curând a parcurge calea într-acolo.

La problemele tehnice, pot adăuga și semnalul slab de telefon și internet, care face ca lumea să stea în poziții incomode pentru o convorbire telefonică sau să alerge, ca după fluturi, pe terasa hotelului sau pe pajiște, pentru a capta măcar o liniuță.

Şi uite aşa au trecut două zile, între clinchete de pahare, râsete şi întrebări.

Luni, 14 august

Până ce, a treia zi... au venit ruşii. Cele câteva ore de dinaintea venirii lor au semănat – un pic – cu aşteptarea unui eveniment cosmic (de la eclipsă până la coliziunea cu un meteorit – în funcție de sensibilitatea fiecărui actor). Când, în cele din urmă, cei trei – „trei, Doamne, și toți trei” – își fac apariţia, curiozitatea din privirile tuturor te duce cu gândul la o întâlnire de gradul trei: „Aha, ăştia sunt?!”, „Hm, cum o să comunicăm?”, „Hai că nu sunt chiar atât de înfiorători!”.

După momentul coliziunii, începe şi conflictul civilizaţiilor: unde, cum, cât repetăm. De bine, de rău, se stabilesc câteva reguli, se împart spaţiile de lucru (mereu chestiunea graniţelor!) şi se purcede la abordarea textelor. Un început un pic abrupt pentru unii, mai lin, pentru alţii. Asta pentru că, în toatele cele trei cazuri, piesele nu pot rămâne aşa cum sunt, trebuie lucrat textul, aşa cum fiecare înţelege acest proces. Am zis „înţeles”, iar acest lucru înseamnă că unii înţeleg mai mult şi mai bine, alţii, mai puţin. După multe ore, care se prelungesc mult în noapte, concluzia este că între cele două culturi şi civilizaţii nu există conflict, ci doar nuanţe, că teatrul îşi are propriul limbaj, care este în stare să unească, trecând peste ceea ce, la început, părea a fi un hop.

Şi prima întâlnire se termină, cum spuneam, târziu, fiind urmată de alte clinchete de pahare, de schimburi de păreri – „Auziți, al vostru cum e?”, „La început, m-am speriat, am crezut că habar n-are ce face, dar nu, are ceva în minte, îmi place”. Unii se duc la culcare cu speranţe, alţii, doar cu aşteptări bântuite de temeri, iar câţiva (?), cu dezamăgiri. Dar nu asta e teatrul, un ghem de sentimente care se strânge în stomac?

Mai sunt însă câţiva care se duc la culcare cu foamea în stomac şi cu gândul la micul-dejun, după ce au dat iama prin bucătăria hotelului şi au jefuit-o, culegând de prin cratițe resturile de mămăligă rămase de la cină.

Marţi, 15 august

Ziua Adormirii Maicii Domnului, ziua trezirii dis-de-dimineaţă, ziua în care speranţele unora se transformă în dezamăgiri, iar deziluziile altora prind aripi. Actorii s-au smuls – care cum a putut – de prin ițele viselor, pentru a călca iarăşi în realitate, conştiincioşi, cu textele la subraţ, adnotate, tăiate, şi cu gândul deja numai la personajul pe care urmează să-l întrupeze.

Traversez tiptil-tiptil spațiile de repetiții, pentru a lua pulsul cobailor din laboratorul de teatru. Lectura textelor e punctată, mai des sau mai rar, de întrebări, de comentarii, de mirări, de exclamaţii, dându-ţi senzaţia că toţi au devenit un organism viu, care se agită, respiră, se relaxează când şi când pentru a se încorda încă o dată şi a atinge ţinta pe care şi-a propus-o.

Trecerea de la română la rusă, şi invers, nu pare să pună probleme, deşi există în aer o stinghereală şi o neputinţă de a comunica faţă în faţă, ochi în ochi, fără intermediar. Traducătorii sunt excedaţi trecând de la o limbă la alta, încercând să întrerupă limbariţa unora, completând golurile din spusele altora. Numai în pielea lor să nu fii, mă gândesc.

Dar foamea începe să provoace sunete ciudate în stomacul nostru, anunţând astfel ora mesei. Numai că regizorii au impus un program strict, cu minute de ţigară şi cu ore puţine şi fixe pentru masă. Noi, cei de pe margine, mai fumăm, mai schimbăm o vorbă, ne mai strecurăm pe la repetiţii, batem din picior în ritmul muzicii de pe terasă, suntem invadaţi de turiştii veniţi la Mănăstirea Ciolanu din apropiere şi ne gândim că trebuia să folosim mai mult parfum pentru a acoperi mirosurile ademenitoare din farfuriile vecinilor veniţi în pelerinaj. Şi, din când în când, ne scapă un oftat: „Ah, ruşii ăştia...!”. Ziua se anunţă a fi lungă. Şi sunt sigur că şi noaptea va fi la fel.

Mergând pe la repetiţii, mă conving că, până la urmă, foamea învinge arta şi că mulţi dintre actorii entuziaşti cu câteva ore înainte se gândesc la masă, lăsând suspinele să puncteze replicile. La ora mesei, se adună repede, grupându-se, instinctiv, dintr-un spirit de colegialitate și de solidaritate, după distribuţii: Miticii se pun într-o parte, cei cu opinia ba publică, ba personală, într-alta; la fel procedează şi cei porniţi în căutarea stelei fără nume. Oboseala se simte în voci şi în priviri, dar toată lumea e pregătită, sufleteşte, ca după o oră şi ceva de pauză munca să continue. E ceva, ca o vibraţie lăuntrică şi persistentă, care circulă de la unul la altul şi care îl impresionează pe observatorul din afară. Un ceva care se prelungeşte în natură, în apusul de soare, în liniştea din jur, tulburătoare pentru cei obişnuiţi cu rumoarea străzilor din Bucureşti.

Agitația primelor seri, din jurul meselor, se transformă într-un șoptit ostenit. Actorii încep să-și pună întrebări despre ei înșiși, despre ceilalți, despre regizori, despre sensul a ceea ce fac. În mintea mea prinde contur o idee despre modalitatea de lucru a fiecărui regizor şi, tot gândindu-mă la ea, adorm.

Miercuri, 16 august

Priviri ostenite, murmure și întrebări în jurul cafelei de dimineață. Repetițiile nu au început, dar actorii au deja motoarele pornite, dacă îi întrebi ceva, îți dai seama că sunt pe modul de economisire a resurselor, că se păstrează pentru ora 11.00, când vor continua ce au acumulat în ajun. Și-au făcut apariția și rușii, se confirmă că lumina ne vine de la Răsărit, fiindcă fețele se aprind, energia crește, anunțându-se o zi lungă, rusească.

După două zile de discuții și repetiții, direcțiile de abordare a textelor sunt schițate: Vladimir Smirnov dorește să plusese pe latura comică a piesei lui Sebastian, lucrând textul în această direcție; maniera de abordare este, deocamdată, în cheie clasică, un pic convențională. Aleksei Logacev este plin de energie, lucrează la milimetru și textul, și interpretarea actorilor, întrerupe mereu pentru un retuș subtil, pentru o nuanță în plus, oferind adeseori o ilustrare a personajelor și dovedind, astfel, că deține abilități de actor. Cel mai intelectualist și mai experimentalist se arată a fi Roman Ilin Feodori, care își pune actorii să facă études, să analizeze personaje, să pătrundă adânc sub pielea lor și să propună singuri direcții de interpretare. La început, e năucitor, actorii par bulversați – „Încotro o luăm?”, „Ce ne facem?” –, apoi acceptă provocarea, lucrează în grupuri sau îi vezi mergând singuri pe drum, pe pajiști, rostind o replică, gesticulând, scoțând câte un urlet, ceea ce oferă un spectacol în sine.

Câtă vreme actorii sunt la lucru – într-un cort pentru evenimente (de unde și glume despre darul în plic, dedicații și alte ritualuri legate de nunți și botezuri), într-o sală de „relaxare” (cu mese pentru ping-pong, biliard și aparate de fitness) sau într-o sală de conferințe impersonală –, echipa din culise (secretariat literar, marketing, regia tehnică) aleargă de colo-colo, mai scrie câte un comunicat de presă, mai verifică un detaliu, negociază pentru printarea a încă unui exemplar dintr-o piesă (fiindcă unul dintre regizori și-a rătăcit textul), semănând foarte bine cu un furnicar în permanentă agitație.

 

To be continued…

Partea a II-a, aici.