Jurnal de laborator… de teatru DENS (II)

Print Friendly, PDF & Email
Spectacol | Autor: Claudiu Sfirschi-Lăudat | 18 august 2017 |
Partea I, aici.

Laboratorul de Teatru DENS

14-18 august

Teatrul Nottara

Miercuri, 16 august

(Continuare)

Ziua e punctată de evenimentul cel mare: masa de prânz, între 15.00 și 17.00, urmată de o pauză pentru actori. Configurația meselor rămâne aceeași: Miticii de-o parte, steliștii de alta, iar cei cu opinii… mai mult sau mai puțin publice, separat. Am stat împreună cu steliștii (cu nume), care, obosiți de disecarea textului lui Sebastian, preferă să glumească pe marginea altor subiecte. Aceeași pare să fie și atitudinea celorlalți. Și dacă tot am amintit de texte… ele au suferit cele mai multe transformări. Se taie, se modifică atât de mult, încât mă gândesc că, dacă la noapte o să se audă sunete ciudate, ele sigur vor fi fost scoase de autorii care se răsucesc în mormânt.

Cu stomacul plin și cu mintea la fel de plină de gânduri, actorii se ridică oftând de la masă și pornesc spre locurile de repetiții. Unii încă lucrează textul, alții deja au început să schițeze mișcarea scenică. Unii sunt la fel de mulțumiți ca de dimineață, alții, mai puțin. Însă toți se simt prinși în ceva mai mare, un proiect care cumva îi modelează și din care ar trebui să iasă mai tari, mai buni, mai bogați… sufletește. Căci – cum bine zicea Kavafis, un grec cu sufletul plin – drumul spre Ithaka e mai important decât să ajungi acolo, iar dacă, ajungând acolo, descoperi că insula e săracă și că nu are nimic să-ți ofere, drumul până la ea ți-a adus totuși înțelepciune și te-a îmbogățit cu noi experiențe.

Seara se lasă calm și maiestos peste noi, somnul apasă greu pleoapele, însă nimeni nu se lasă dus la culcare. Discuțiile sunt tot mai șoptite, oamenii se împart deja pe afinități descoperite pe parcursul celor câteva zile, se deapănă amintiri, se mai râde zgomotos de câte o întâmplare de la repetiții, senzația e a unui cântec de leagăn care te adoarme ușor… tot mai ușor. Mă rog, cât de ușor o fi fiind să te culci după ora două din noapte…

Un somn fără vise.

Joi, 17 august

Mă trezesc, dar tot am impresia că m-am trezit într-un vis. Mă simt ca o Matrioșcă mică ferecată într-una mare, imensă. Ciocăn și tot nu se aude în afară. Mersul până la cafeaua de dimineață seamănă cu un mers prin apă. Lipa-lipa, într-un final ajung și mă prăbușesc în fața unui mic-dejun cu un gust greu de identificat.

Ceea ce mă trezește însă cu adevărat este vestea că, într-una dintre distribuții, lipsește un om și că… da, da, au nevoie de cineva din afară și că acel cineva aș putea fi… da, da, eu. Omlețica îmi stă în gât, mă precipit spre cameră pentru o rapidă îmbunătățire a figurii adormite și mă reped spre locul faptei. Mă dezumflu rapid, replicile fuseseră redistribuite. Visul unei cariere glorioase pe scenă se destramă rapid, la fel ca și adormirea mea.

Mă întorc la treabă. Fără să vreau, vorbele care circulă în jur îmi ajung la urechi și constat că poetul la care mă gândisem ieri era un biet naiv: pentru unii (din fericire, puțini) actori nu drumul e important, ci rolul strălucitor, unic și egocentric, în aplauze răsunătoare, replicile numeroase, monologurile de jumătate de oră, de parcă arta se măsoară prin cantitate, nu prin calitate. Se discută despre faptul că jocurile sunt deja făcute, că nu votul publicului va cântări în alegerea spectacolului câștigător. Se numără replicile – „Tu câte vorbe zici?” –, se pariază pe succes.

Și bucuria, mă întreb eu? Există, nu a dispărut, se vede pe fețele unora, dar e acoperită de neîncredere (în forțele proprii, adesea), de oboseală, de blazare. Așadar, e posibil să intri într-un laborator și să nu suferi nici o schimbare, nici o transsubstanțializare. Alchimiștii ar strâmba din nas, dezaprobator. Dar până la primul spectacol mai e. La fel cum e și până la lăsarea serii. Între timp, mă îndeletnicesc cu treburile cele mai banale, inima bătându-mi bucuroasă în piept.

Până la masă, care punctează ritualic ritmul zilei, actorii lucrează. La răcoare, în sălile de repetiții, în grup compact sau doi câte doi, unii își învață replicile pe terasa restaurantului, ajutați de câte un profan. Uneori, când vreun actor îți vorbește, nu mai ești sigur că vorbele lui sunt reale, îl vezi gesticulând, bolborosind, dai să zici ceva, dar pricepi destul de repede că în fața ta e un personaj. Și rămâi cu gura căscată.

Spectacolele se conturează, s-a trecut de la text la act, vorbele prind viață, se așază în spațiu. Steaua fără nume urmează calea clasică, vizibilă încă din prima zi, Opinia publică are o geometrie matematică, o construcție riguroasă, care urmează reguli temporale și spațiale foarte precise. Maniera cea mai experimentală și mai potrivită unui adevărat laborator este, așa cum s-a remarcat din prima zi, aceea a lui Roman Ilin Feodori (Mitică Popescu), care își plasează actorii în situații incomode, le dă teme de cercetare, îi pune să creeze contexte și motivații, fracturează textul și mișcarea, pentru a le găsi noi puncte de sudură. Expresia actorilor, în pauzele scurte de țigară, are o gamă diversă, care trece de la mirare la groază. Dar când îi întrebi „Ei, cum ți se pare?”, îți răspund, cu fața luminoasă: „E minunat, e genial omul ăsta!”. Încep să-i cred.

Seara, același murmur ostenit. Distribuțiile se grupează, cei patru Mitici sunt cei mai „uniți”, continuând, alături de regizor, discuțiile de peste zi. Simți că s-a schimbat ceva și din playlist-ul cu muzică: dacă în serile de dinainte, rimul muzicii era mai agitat, acum se cer melodii lente, relaxante, un pic melancolice, pentru a lăsa gândurile să se odihnească. Predomină bucățile de muzică clasică (cu o scenă ratată de balet clasic după Lacul lebedelor – și sper că nu există nici o dovadă foto sau video a eșecului) și cele de blues și jazz.

Discuțiile se prelungesc mult în noapte. Gândul că mâine e plecarea și că jocul de-a vacanța devine unul serios – fiindcă acolo, pe scenă, totul e serios – trece de la unul la altul și apoi rămâne agățat în aer.

Încă un somn fără vise.

Vineri, 18 august

Dimineața asta e ceva mai agitată. S-a intrat în linie dreaptă, se simt nerăbdarea, emoția, spiritul de competiție. Repetițiile încep după o demonstrație de karate a unor copilași simpatici. Mișcarea lor mă amețește, fiindcă nu m-am trezit bine, orbecâind prin Matrioșca în care mă închid în fiecare noapte.

Nervozitatea crește, ritmul se întețește, substanțele din eprubetele laboratorului, intrate în contact de ceva vreme, încep să producă reacții. Sunt tot mai curios.

Deseară, echipele vor lua drumul înapoi spre București. Repetițiile se vor muta pe scenă. Ceea ce părea un joc devine tot mai mult ceea ce trebuia să devină: un spectacol – adică o iluzie și, totodată, un adevăr.

Restul e poveste…