Mic tratat asupra ființei în lumea largă

Print Friendly, PDF & Email
Invitații | Autor: Cristina Rusiecki | 25 iulie 2017 |

Dacă în urmă cu un deceniu, cîteva teatre din țară, ca „Maria Filotti” din Brăila, „Andrei Mureșan” din Sfîntu Gheorghe sau „Toma Caragiu” din Ploiești explodau cu propuneri provocatoare, oferind noile direcții ale teatrului românesc, în ultimii ani, pare că locul acesta îi revine Teatrului Clasic „Ioan Slavici” din Arad.

Funcționează aici o garnitură de regizori cu priză la temele lumii actuale, la scriitura dramatică de azi și la noul tip de discurs teatral. Cristi Juncu, Theodor Cristian Popescu, Radu Nica, Bobi Pricop, Cristian Ban aleg texte contemporane valoroase aducînd în fața publicului spectacole incitante, rupte din mentalul lui 2017. Așa se întîmplă și cu ultima premieră, Complexitatea apartenenței, de dramaturgul german Falk Richter, în traducerea lui Mircea Sorin Rusu și regia lui Radu Alexandru Nica.

Ne facem meseria cu pasiune, sîntem curioși să aflăm cît mai multe, înghițim și înglobăm zări, distanțe de mii de kilometri, călătorim și învățăm în fiecare zi. Privilegiați în noua noastră lume. Cine a mai fost atît de norocos? Fiecare dintre noi este, în mic, un Cristofor Columb. Sîntem mobili, dinamici, deschiși pentru orice experiență. Trăim într-o lume fără bariere, cu posibilități extreme, care și-a catapultat ancorele. Am depășit preocuparea pentru centru – exterior sau interior –, așa că nimic nu ne mai îngustează, impunîndu-ne vreo direcție. Ceea ce contează este individualitatea. Am înțeles că principala datorie este dezvoltarea personală. Că toate posibilitățile ne sînt accesibile. Și, odată cu ele, riscul de a cădea în haos.

Ce mecanisme de prezervare a intimității are un cuplu în care dragostea se petrece la distanță? Înfiorarea, atingerea, beția corpurilor aflate unul lîngă altul, pierdute în aceeași respirație sînt înlocuite de camera video într-un nou tip de comunicare. Una derivată. Ce opțiuni are un cuplu în care maximum de tandrețe este să te masturbezi pe Skype cu iubita privindu-te de la mii de km? Iar aceasta, după opt luni de relație pe Skype, să-i propună partenerului său corporatist, prea obosit pentru sex, o relație liberă, lipsită de încorsetările apartenenței. În rolul psihologului care testează anduranța angajaților, specialist în traume ale copilăriei, Cecilia Lucanu Donat creează o femeie modernă, interesantă, provocatoare, cu grație de secol XXI. O actriță arhitalentată care, cu fiecare spectacol, propune un alt tip de feminitate. Surprinzătoare de fiecare dată, actrița rostește bine, umple scena cu prezența ei și imprimă un aer personal lumii din jur. În rolul prietenului ei, IT-istul epuizat de serviciu, bulversat de orele fără număr petrecute în fața monitorului, fără contact cu lumea vie, Alexandru Mărgineanu este simpatic, dezorientat, confuz, jucînd pe muchia fragilă dintre apatie și nervozitate. Iar Sorin Calotă este haios foc în frățiorul său, rămas în țara de baștină, excedat de datoriile filiale față de niște părinți bătrîni care refuză să-și mai vorbească.

Așadar, cine mai sîntem? Cui mai aparținem? Cum se dezvoltă un copil într-o familie de gay pe care serviciul îi obligă să stea despărțiți luni și luni? Întrebările aparțin unui alt plan dramatic, cel ocupat de cuplul homosexual format dintr-un web-designer (Ioan Peter, apariție tonică și luminoasă, un gay simpatic, numai blîndețe și bunăvoință) și dragostea sa, aflată, desigur, la distanță. Călin Stanciu este savuros în adultul în toată firea, masiv, dar sensibil și timid, lipsit de curajul de a le dezvălui părinților homosexualitatea. Mai ales după exorcizarea din copilărie, aplicată de familia penticostală la primele semne ale orientării sale sexuale.

La rădăcina ființei sălășluiesc niște reziduuri încolăcite pe care specia le-a plantat în noi în mii de ani: sentimentul comunității, bucuria de a ne afunda în intimitate, cînd o avem, și nevoia dureroasă de ea, atunci cînd ne lipsește. Mai purtăm încă relicva identității de grup și nostalgia de a împărtăși cu ceilalți clipele de împlinire. Tocmai aceste reminiscențe s-ar putea să ne dea mari bătăi de cap cînd sîntem azi la Paris, mîine la Bangkok. Mintea noastră a progresat, dar nu s-a putut dezbăra și de nevoia de a împărtăși esențialul cu un Celălalt semnificativ. Și nu doar virtual! „Mi-e dor să te miros”, va clama iubita din cuplul absenței.

Trăim preponderent din impulsuri, cu zero timp de reflecție între ele. Nu arareori viteza tehnologiei ne depășește capacitatea de a digera, de a simți, de a face clarul cu propria existență. Libertate, sex, transgender, fluiditate de gen și inevitabila confuzie care decurge din ea... Regia lui Radu Nica, aflat într-o formă excelentă la ultimele spectacole, valorifică la maximum situațiile spumoase consonante cu tema respectivă. Regizorul își păstrează calitățile care l-au consacrat – ritm, dinamism, tăieturi rapide –, cărora li se adaugă lucrul fin cu actorii, căci fiecare dintre ei reușește un micro-recital. Nu-i vorbă, îi ajută și textul inteligent, extrem de actual și de agreabil, care combină problemele de substanță cu tușa comică. Spectacolul abundă în poante simpatice, printre care artificiile din momentul orgasmului pe Skype. Sau tona de maculatură ce vine la pachet cu independența femeii, care scoate o listă de cel puțin zece pagini cu calitățile necesare bărbatului pentru ca el să-i fie pe plac. Minunat monologul actriței Angela Petrean Varjasi, cu un text ce prezenta mari riscuri, printre care cel de a cădea în ridicol sau într-un comic ieftin. Dar interpreta păstrează un echilibru excelent, dozează bine, e și serioasă, și implicată, lăsînd loc și pentru o porție consistentă de umor. O partitură grea din care scoate performanță.

Nu întîmplător, scenografia Irinei Moscu, din materiale moderne, reprezintă un derivat, unul de la Masa tăcerii și Poarta sărutului, doar că un aranjament al zilelor noastre, cu piese translucide, bine luminate pe interior, cu o lumină albă, rece și impersonală. Prima scenă acordează ambientul cu imaginile din lumea noastră cea de toate zilele: selfie-uri, filmări, telefoane, Skype. Surogate, ar spune unii. Dar surogatele acestea reprezintă mai bine de 80% din realitatea noastră.

O artistă vizuală filmează sala. În curînd, va zbura din Franța spre Australia ca să se documenteze pentru un proiect. Toată „aparatura” cu care pleacă peste mări și țări constă în bani și un bloc-notes. Personajul va deveni un fel de raisonneur al spectacolului. Anacronică, artista scrie de mînă, în carnețel. Interpretarea Dorinei Darie Peter îi conferă o prezență fluidă ce înglobează atuurile epocii noastre: flexibilitate, toleranță, înțelepciune, iscusință și omenie. „Noțiunea de identitate se dizolvă.” „Unde e locul meu?” „Cine sînt eu?” Sînt întrebările pe care și le pune artista încercînd să apuce un fir din starea vremurilor. Cine sîntem între atîtea mii de kilometri parcurși? Între atîtea mesaje. Între atîtea zeci de imagini care ne flutură zilnic pe sub ochi. Cum se coagulează identitatea în trepidanta noastră viață? Sau apartenența? Personajul riscă o concluzie: „Trăiesc pentru tine”. Ar fi singura plasă de siguranță în conturul vag în care reușim să ne reprezentăm.

O ultimă mențiune se referă la caietul-program, dens, inventiv și plin de informații. Din păcate, nu am găsit numele autorului/ autoarei.

Spectacolul Complexitatea apartenenței atrage prin priza pe care o are la realitate, prin consistența temei și, nu în ultimul rînd, prin momentele delicioase. Personal, mi-aș dori să văd cît mai multe de acest gen.