Monologuri concentrice – „UFO” @ TNB

Print Friendly, PDF & Email
Spectacol | Autor: Nicu Ilie | 24 septembrie 2017 |

Re: UFO de Ivan Vyrypaev

Regie: Bobi Pricop
Scenografie: Paul Popescu & Mizdan - Modulab
Concept video: Paul Spike & Tudor Panduru - Evil Twin Studio
Light design: Cristian Șimon

Cu:

Ada Galeș
Istvan Teglas
Ciprian Nicula
Mihai Călin
Raluca Aprodu
Medeea Marinescu
Ion Caramitru
Traducere: Mașa Dinescu
Muzica originală: Alexei Țurcan
Costume și asistență decor: Ana Ienașcu
Operare video: Florin Boicescu
Sunet: Octavian Vasile
Regia tehnică: Andi Tuinea

Proiect editorial apărut cu sprijinul Administrației Fondului Cultural Național.
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.

Religia are oroare de vid.

Chiar dacă marile religii - ca și ateismul materialist - au involuat, prin stagnare, la stadiul de relicvă istorică, viața are nevoie de un orizont teleologic, de o instanță dătătoare de sens, iar pseudoreligii izvorăsc neîntrerupt din chiar necesitatea existenței lor. Ufologia, credința în OZN-uri, este una dintre ele. 

Piesa lui Vîrîpaev, regizată de Bobi Pricop pe scena naționalului bucureștean, este un demers artistic ce investighează o asemenea nevoie. Venită după „O întâmplare ciudată...” sau „Kepler...”, a căror premieră a fost anul trecut, dar și după alte succese, pe scene din afara Bucureștiului, montarea lui Bobi Pricop a fost una așteptată de public. Regizorul s-a impus prin tehnicile novatoare și prin utilizarea intensă a tehnologiilor - de la multimedia la o complexă mecanică de scenă, cu efecte spectaculoase.

„UFO” beneficiază de experiența lui Pricop și a echipei sale. Spectacolul este construit în jurul efectelor scenice care - chiar dacă citează din mai vechile sale producții - duc la un discurs „polifonic”, pin agregarea a numeroase canale de expresie artistică. Obiectele, cu mici excepții, au dispărut de pe scenă, fiind înlocuite cu imagini proiectate pe un ecran holografic, unul panoramic și pe podeaua mobilă, care, la rândul ei, creează paradoxale efecte motorii: actorii merg stând pe loc sau progresează fiind imobili. Scena nu mai este un spațiu al jocului actoricesc ci, închisă între ecrane, o zonă de analiză a personajelor.

Piesa e compusă din șapte monologuri, fiecare interpretat de un alt actor, o trimitere limpede la Pirandello, dar nu ca reinterpretare, ci ca joc. Cele șapte personaje sunt concentrice, relevând, în final, o epifanie modernistă (în tradiția teosofiei de la începutul secolului XX) - sau, bine mascată, imensa nesiguranță existențială venită în siajul pozitivismului. Altfel formulat: frica de non-sens. Dincolo de toată această terminologie, actorii nu interpretează filosofi, iar nivelul de conceptualizare nu depășește standardul literaturii motivaționale: un amestec de filosofeme și psiheme, întâmplări personale (reale sau fictive), care par a căpătă un înțeles prin faptul simplu că li se acordă atenție și se stoarce din ele o morală. 

Între limitele celor două ecrane, scena găzduiește un spațiu în care personajele sunt disecate, împărțite pe bucăți și fragmente, ca în sculpturile în formol ale lui Damien Hirst. Prin repetare, fiecare layer al discursului teatral capătă autonomie și devine o axă de analiză a personajului și a ideilor sale. Credința în extratereștri se pierde repede în structura piesei, iar ea este deconspirată ca nevoie de calm, de liniște, de coerență, de sens. Ca reacție de autoapărare contra arbitrariului, absurdului, agitației, haosului. Scenografia adaugă ca zonă de neliniște matematicile epocii relativiste: caleidoscopuri ce amintesc de proiecțiile corpurilor polispațiale, desene fractalice, mișcări armonice afine ecuațiilor teoriei haosului. Redusă (sau extinsă) la efecte vizuale spectaculoase, matematica, vechiul tărâm al certitudinilor multimilenare, intră și ea în malaxorul contemporan al incertitudinii.

E greu să pleci cu o idee clară și distinctă de la spectacolul cu piesa lui Vîrîpaev. Asta dacă nu vrei să iei ca mesaj monologul deist, preambalat de pe timpul lui Voltaire, pe care Medeea Marinescu îl interpretează pe final. Mai mult decât o învățătură, pe care o oferă sau n-o oferă, piesa „UFO” construiește un spațiu al interogărilor, un prilej de a privi, cu forțe umane, spre un incomensurabil care devine pe zi ce trece mai mare și în care liniile de forță, vechile valori și certitudini, se resorb în volumul informației indistincte.

E o simplă interpretare, dar acestea sunt marele avantaje ale artei minimaliste: de a nu oferi răspunsuri, ci teme, și de a interacționa diferit cu fiecare spectator, cu așteptările și idiosincraziile sale.