„Nu scriu texte imposibile ca să nu mă sabotez ca regizor”

Spectacol | Autor: Cristina Rusiecki | 12 noiembrie 2016 |

Prima premieră a stagiunii de la Teatrul Odeon a fost Kepler–438b, pe textul spaniolului Guillem Clua, realizat în cadrul proiectului european Fabulamundi. Playwriting Europe. Considerat una dintre cele mai inovatoare și versatile voci teatrale din Spania zilelor noastre, autorul a fost prezent la spectacolul românesc. În opera sa, pe care criticii au apreciat-o ca multidisciplinară și eclectică, dramaturgul oferă o atenție specială structurii narative. Povestea combină elemente de comedie, thriller și melodramă, un ritm susținut și elemente de new media.

Guillem Clua s-a remarcat prin texte politice puternice, așa cum este și cel din Kepler–438b. Dar autorul a scris și drame epice, musicaluri, scenarii de teatru-dans și comedii. De asemenea, are o îndelungată activitate de scenarist pentru seriale TV.

Am profitat de prezența sa la premieră pentru a-i pune cîteva întrebări.

Din cîte știu, ați fost scenarist de seriale TV. Despre ce era vorba în ele?

Am scris un scenariu pentru o telenovelă foarte populară care încă se derulează la una dintre televiziunile catalane. Îmi place să scriu teatru, dar am avut și șansa să scriu pentru televiziune. Activitatea aceasta îmi asigură supraviețuirea. Dacă ai această șansă, poți să scrii și teatru. Din fericire, eu lucrez pentru televiziune de multă vreme.

Încă mai lucrați la serial?

De curînd am ieșit din echipa telenovelei în catalană, iar de luna viitoare voi lucra la un serial polițist pentru o televiziune din Madrid, în limba națională, difuzat în prime-time.

Iar acum să vorbim despre Kepler–438b. Stilul său eclectic îmbină legendele cu mitologia și cu discursul politic. Cum și de ce ați simțit nevoia să mixați aceste genuri?

Prima mea intenție a fost să combin comedia cu tragedia, deoarece consider că granița dintre ele este foarte fină. În piesă, abordez probleme grave, ca deteriorarea planetei sau ca sacrificiul pe care personajul principal trebuie să-l facă pentru a-și atinge țelul. Dar mi-am dat seama că cel mai bine ar fi să le pun în pagină eclectic, ca într-o farsă. Cînd scrii dramă, îți dorești ca oamenii să se distreze mai întîi pentru ca apoi să se gîndească la motivul pentru care au rîs. Asta am încercat să fac în Kepler–438b. Am recurs la dimensiunea mitologică, pentru că piesa își propune să vorbească despre cine sîntem ca națiune, ca familie, ca individ, din perspectiva trecutului. Personajele fac referiri la mitologia țării lor pentru a înțelege de unde vin. Apoi, sar în viitor ca să vadă ce anume vor deveni, adică înspre ce se îndreaptă rasa umană.

În momentul în care ați conceput personajul principal, președintele țării, l-ați privit cu simpatie?

De regulă, îmi iubesc toate personajele, oricît de ticăloase ar fi. Trebuie să le iubești și să le aperi ca să le motivezi reacțiile ca și cînd ar apărea în fața unui tribunal internațional. Dacă le urăști, piesa nu are nimic de cîștigat. Trebuie să-ți aperi personajele în fiecare moment.

L-ați imaginat din primul moment și cu doza de ridicol?

Da, este ridicol cînd apare prima dată în fața Consiliului ONU îmbrăcat în scafandru. Dar vorbește despre probleme grave într-o formă ridicolă ca să atragă atenția lumii. Știe că altfel nu poate rezolva nimic. Desigur, latura comică se axează pe neputința de a face lumea să-i înțeleagă îngrijorarea. Președintele continuă să se întîlnească cu delegații politici - clovni, la rîndul lor, cum este și el. În scenele acestea, parodia atinge procentul cel mai ridicat.

Nu arătați nici un pic de înțelegere sau de milă față de clasa politică.

Da, ideea generală este că ONU nu face decît circ. De aceea un singur actor întruchipează toate personajele politice. Toți sînt circari, nimeni nu rezolvă nici o problemă. Se pierde timpul în ceea ce privește problemele de mediu, nici unul nu face nimic util pentru a stopa schimbările nocive ale climei. Este ridicol să se concentreze tot timpul pe subiecte neimportante pentru că nu le pasă de cele dăunătoare sau pentru că acestea nu intră în sfera de interes economic. Așa că nu am avut încotro și i-am descris ca pe niște clovni. După părerea mea, exact asta și sînt.

Chiar și în Spania?

Da, chiar și în Spania. Cînd am organizat spectacole-lectură cu piesa, în Spania au avut cel mai mare succes, pentru că lumea privește cu ochi foarte critic politica pe care o duce Spania. Toate țările care apar în piesă au legături cu contextul politic recent, cu ceea ce vedem la Știri. Acțiunea se desfășoară în viitor, dar piesa vorbește despre problemele de azi din SUA, Canada, Grecia, UE și, bineînțeles, din Spania. Spectatorii rezonează, pentru că, citind recent despre ele, înțeleg imediat asupra căror probleme se îndreaptă perspectiva critică.

Din cîte sesizez, autorul privește cu mult cinism discursul politic.

Nu îmi place termenul „cinism”, cred că „ironie” ar fi mai potrivit. Atunci cînd privești lucrurile cu cinism, automat te detașezi de ele, le critici fără să te implici. Sîntem toți în aceeași barcă, inclusiv eu însumi: fac ceea ce fac și spectatorii, adică foarte puțin ca să oprim problemele generate de schimbările climaterice. Aceasta mi se pare o abordare mai potrivită a subiectului.

Am citit că în spectacolele dumneavoastră folosiți foarte mult noile media. Cum se explică apetența pentru ele?

Teatrul evoluează, societatea evoluează, consumă o groază de audiovizual, filme, televiziune, jocuri video. Felul în care înghițim ficțiunea s-a modificat complet față de acum o sută de ani, cincisprezece ani sau chiar zece ani. Azi avem nevoie de un ritm rapid și de stimuli diferiți. Iar teatrul trebuie să țină pasul, să se folosească de toată această informație pentru a-și apropia publicul. Nu este nimic rău dacă nu o face, doar că spectacolul o să semene cu unul de acum cincizeci de ani și publicul s-ar putea să nu-l mai prizeze.

Cum vi s-a părut versiunea românească a piesei dumneavoastră?

Mi-a plăcut mai ales pentru ceea ce a făcut Bobi Pricop cu tehnologia. Ideea de a avea două spații și două decoruri diferite, de a filma într-o parte și de a proiecta în cealaltă mi s-a părut genială. Nu am mai văzut vreo producție pe textul acesta și nu știam ce soluții se pot găsi la unele probleme pe care le are.

Ce probleme?

În primul rînd, scenele se schimbă foarte rapid. Așa că trebuie să fii foarte inteligent, să știi mult teatru ca să faci trecerile rapide, eficiente și surprinzătoare. De fiecare dată, Bobi a găsit soluții foarte bune. Ideea celor două spații este excelentă, te pune în situație, personajul este în altă parte, nu e înregistrat, totul se petrece live. Bobi a folosit spațiul foarte inteligent. Mi-a plăcut cu adevărat.

Cînd ați scris textul, ați conceput legenda personajului mitologic ca pe o scenă comică?

Textul nu are nici o indicație, nu spune dacă monologul trebuie să fie comic, tragic sau epic. Aici scena a fost tratată comic și a funcționat bine cu toate desenele acelea din fundal. Dar poate fi prezentată și trist, ca într-un film. Opțiunea aparține regizorului. Cînd regizorul alege o piesă, propune propria sa viziune și o poate duce într-un plan pe care autorul nu l-a intenționat. Scena din spectacolul de la Odeon a fost foarte bună.

Cînd ați scris textul, l-ați însoțit în minte și de o versiune regizorală?

Da, pentru că și eu sînt regizor. Unele piese mi le-am regizat singur, altele nu, în funcție de program. Unele dintre textele mele sînt personale, așa că țin să le regizez eu însumi pentru că vorbesc despre ceva important pentru mine. La altele, dialoghez cu regizorul și stabilim cum ar trebuie să fie montate. Dar cînd scriu o piesă, totdeauna am în cap felul în care aș pune-o în scenă. Nu scriu texte imposibile ca să nu mă sabotez ca regizor.

Spectacolul lui Bobi Pricop diferă mult de ceea ce v-ați imaginat?

Da, mai ales datorită celor două spații și a tehnologiei folosite. Nu cred că mi-aș fi putut imagina o asemenea soluție dacă aș fi avut șansa să montez textul în Spania. Eu mă gîndisem la altele care nu au nici o legătură cu ce am văzut aseară.


 

kepler-438b-teatrul-odeon-1

Comentarii

comentarii