„Nu-ţi dai seama dacă e holograma sau actorul”

Print Friendly, PDF & Email
Spectacol | Autor: Cristina Rusiecki | 24 septembrie 2017 |

Interviu cu actrița Diana Lazăr de Cristina Rusiecki și Ilinca Urmurzache

Proiect editorial apărut cu sprijinul Administrației Fondului Cultural Național.
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.

La curs. După câteva săptămâni de la începutul semestrului apare la cursul de Spectacol contemporan de la Master, anul II, CESI, o actriță care joacă la Teatrul ,,Matei Vişniec” din Suceava: Diana Lazăr. Auzisem multe despre producția cu care s-a inaugurat teatrul, Tigrul din oraşul nostru de Gianina Cărbunariu, în regia lui Bobi Pricop. Vuia târgul de hologramele lui Adrian Damian (video Andrei Cozlac & Alex Ţilică), așa că nu m-am putut abține și, împreună cu Ilinca Urmuzache, care văzuse spectacolul, am încercat să aflu cât mai multe de la actrița noastră. Paradoxal, Dianei nu-i place să vorbească despre ea, dar povestește cu plăcere despre echipă și despre lucrurile făcute împreună. Iar „lucrurile” au continuat cu Zadarnicele chinuri ale dragostei, adaptare liberă după Shakespeare, în regia lui Alex Bogdan.

Cristina Rusiecki: Prin ce se deosebește Tigrul din oraşul nostru de alte spectacole?

Diana Lazăr: În primul rând, prin folosirea unei folii holografice, cred că aşa se numește, care captează o proiecţie şi o transformă într-o hologramă cu care noi trebuie să interacţionăm; prin faptul că fiecare scenă este filmată şi proiectată pe un ecran desupra noastră. E un spectacol şi filmic, şi teatral.

Cristina Rusiecki: Am înţeles că nu interacţionezi cu obiecte reale, ci doar cu holograme.

Diana Lazăr: Practic, în faţa şi în jurul meu nu văd nimic. Din spate nu se văd hologramele. Trebuie să mă poziţionez în aşa fel încât să fiu exact în locurile în care ar funcţiona iluzia. O scenă în care proiecţia este absolut impresionantă este cea cu pensionarul, Cătălin Mîndru îl joacă. Sunt nişte obiecte ̶ un scaun, un fotoliu, un telelevizor, o fereastră ̶, care încep să plutească în jurul lui. E foarte realist, totul se îmbină perfect, este foarte puternic vizual. Și în scena în care noul îngrijitor de la zoo vorbește despre depresie, Cosmin Panaite stă în picioare nemişcat, iar suprapusă peste el, holograma lui face alte mişcări, urlă, iese din el, se dublează. Câteodată nu-ţi dai seama dacă e holograma sau dacă e actorul. Nu îţi dai seama ce este adevărat şi ce nu este adevărat. Mulţi prieteni care au văzut spectacolul mi-au spus că nu îţi dai seama cum se produce holograma, nu înţelegi mecanismul. Nici eu, când am văzut schiţele, nu am înţeles mai nimic, iar când a venit decorul n-aș putea spune că m-am lămurit mai mult.

Cristina Rusiecki: În ultimul timp, am senzația că Bobi Pricop pune mai mult preț pe tehnologie decât pe actorie.

Diana Lazăr: Noi am lucrat fără tehnologie mai mult de jumătate din timpul repetiţiilor. Nu am folosit o bună perioadă camera de luat vederi sau hologramele. Am lucrat doar textul, situaţia, personajul. Am avut cam două săptămâni la scenă cu decorul. Am lucrat cam două luni jumătate, cu pauze. Cumva, actorul pare că se află în planul doi, pentru că este acaparat de toată abundenţa asta tehnologică, dar de fapt ea doar îl susţine.

Ilinca Urmurzache: Este frustrant pentru actor să nu fie mai important decât imaginea în teatru?

Diana Lazăr: Cred că da. Cred că trebuie să înţelegi de la bun început care este conceptul spectacolului, care este scopul regizorului şi al echipei. Câteodată cred că este bine să-ţi laşi orgoliile deoparte şi să priveşti ansamblul. Chiar dacă poate fi greu şi dureros, cred că merită să ai şi experienţa asta, să joci într-un spectacol în care nu eşti neapărat în prim-plan. Oricum ar fi, putem sta liniştiţi, teatru fără actor nu se poate.

Ilinca Urmurzache: Ştiu că în spectacolul Tigrul din oraşul nostru, în regia lui Bobi Pricop, joci mai multe personaje. Poţi să ne vorbeşti puţin despre ele?

Diana Lazăr: Spectacolul e constituit din interviuri cu oameni, animale şi obiecte care au interacţionat cu tigrul Mihaela, chiar din momentul în care a părăsit cuşca şi pe tot parcursul timpului cât a umblat liber prin oraş. Teoretic, joc un singur personaj, cel al unuia dintre cei patru documentarişti care urmăresc povestea Mihaelei. Primul personaj pe care îl interpretez este cel al unei reporteriţe din cadrul unui material preluat de la o televiziune locală. Apoi sunt reprezentanta populaţiei de vrăbii, dar personajul nu imită pasărea, ci funcţionează mai mult ca reprezentare a unei categorii sociale. Am de jucat şi rolul unui animal anonim de la grădina zoologică. Acesta, împreună cu colega de cuşcă, a văzut exact cum „a evadat” Mihaela. Şi mai joc şi maşina unui proprietar în care dau voce unei maşini proiectate.

Cristina Rusiecki: Schimbi registrele, schimbi tonul, cum faci?

Diana Lazăr: La vrăbiuţă este cel mai evident, încerc să-mi schimb complet vocea, să o fac mai subţire. La maşină am optat pentru ceva mai senzual şi calm. Iar ultimul animal îl joc în tandem cu colega mea, Clara Popadiuc. Ceea ce am urmărit este să dăm impresia unui animal cu două capete. Aproape tot textul îl spunem în acelaşi timp. Am acordat o grijă sporită pentru a avea aceleaşi intenţii, aceleaşi modulaţii, aceleaşi pauze pe text. A fost o experienţă surprinzătoare, pentru că nu am discutat prea mult despre cum vom face asta. Totul s-a născut în repetiţii, din atitudinea noastră faţă de poveste şi din atenţia uneia faţă de cealaltă. Sincronizarea întăreşte povestea pe care o transmitem.

Cristina Rusiecki: Presupun că perioada de repetiții pentru acest moment a fost mult mai lungă decât pentru celelalte.

Diana Lazăr: Da, este şi foarte mult text de spus împreună. Întâi îl repetam faţă în faţă ca să ne putem cunoaşte, să putem observa mai bine cum se raportează fiecare la poveste. În final, a reuşit să se închege. A fost o comunicare foarte bună, totul a curs natural, în ciuda faptului că noi două suntem foarte diferite ca actriţe. Am fost colege de an, însă nu am avut şansa să lucrăm împreună pe parcursul facultăţii.

Ilinca Urmurzache: Cum a fost lucrul cu ceilalţi actori?

Diana Lazăr: Cătălin Mîndru este un actor magnific. La cei treizeci și șapte de ani ai săi, este cel mai „bătrân” din trupa noastră de actori. Am comunicat foarte bine şi cu el. Am învăţat mult din modul său de a se raporta la meserie şi am descoperit în el un om minunat, cum rar am mai întâlnit. Cosmin Panaite este un actor foarte inteligent şi raţional. Are momente când mă surprinde total, momente de sclipire. În toate scenele, indiferent că suntem doi, trei sau patru, există un echilibru. Chiar reuşim să funcţionăm ca echipă.

Cristina Rusiecki: De ce consideri că ar trebui să meargă publicul la acest spectacol?

Diana Lazăr: În primul rând, spectacolul vorbeşte despre noi, oamenii, despre societatea și vecinii noştri. În al doilea rând, este un spectacol fascinant din punct de vedere vizual. Te surprinde. Povestea este simplă, dar plină de ironie şi sensibilitate. Ce vrem să subliniem este faptul că noi nu ştim să facem faţă situaţiilor neprevăzute. Ideea nu este să găsim vinovaţii, ci să vedem cum putem face faţă situaţiilor, fără ca acestea să ne mai sperie.

Ilinca Urmurzache: Sunt curioasă ce părere a avut Gianina Cărbunariu despre spectacol, ştiu că şi ea l-a pus în scenă.

Diana Lazăr: Ea l-a văzut la premieră. Părea încântată şi cred că a fost o reacţie sinceră. Cu siguranţă, este un om deschis care poate să înţeleagă că un text al său poate fi montat şi interpretat în nenumărate feluri, nu doar în stilul ei. Cred că să-şi vadă povestea montată într-un mod total diferit a surprins-o plăcut. A apreciat curajul nostru de a face aşa cum simţim, fără să fim constrânşi de nişte indicaţii din text. Şi a mai zis că îi doreşte viaţă lungă spectacolului.

Ilinca Urmurzache: Te-aş întreba şi de următorul spectacol, Zadarnicele chinuri ale dragostei, adaptare liberă după Shakespeare, în regia lui Alex Bogdan.

Diana Lazăr: E un spectacol ce a avut ca scop închegarea noastră, a celor nouă actori angajaţi, ca echipă. Este primul spectacol al lui Alex Bogdan într-un teatru de stat, a fost o provocare şi pentru el, un fel de spectacol de maturizare artistică, cum glumea el. Este o jucărie foarte frumoasă, fără pretenţii de măiestrie. Ce îmi place mult la acest spectacol şi implicit la Alex este tocmai predispoziţia spre joacă și relaxarea în care nu ne luăm foarte în serios. Alex ne-a zis la început: ,,Şi ce dacă o să fie prost? A murit cineva de teatru prost?”. Câştigul nostru este că ne simţim foarte bine când jucăm, este o adevărată bucurie.

Ilinca Urmuzache: Sper să îl văd cât de curând. Deci este mai plăcut să joci cu un regizor jucăuş decât cu unul riguros.

Diana Lazăr: Cred că a fost mai potrivit pentru mine şi colegii mei în acest moment, cu toate că Alex este şi riguros. Mie îmi plac disciplina şi seriozitatea, dar lucrul cu Alex Bogdan m-a relaxat şi a fost benefic pentru mine. Mi-a deschis alte căi, mi-a oferit noi valenţe. Indiferent de ce este mai plăcut sau mai puţin plăcut, este evident că avem nevoie de alternanţă, de diferite experienţe şi întâlniri.

Tigrul din oraşul nostru

de Gianina Cărbunariu

Teatrul Municipal ,,Matei Vişniec”, Suceava

Regia: Bobi Pricop

Scenografia: Adrian Damian

Sunet: Ana Teodora Popa

Video: Andrei Cozlac & Alex Ţilică

Light design: Cristian Şimon

Distribuția

Cătălin Ștefan Mîndru

Cosmin Panaite

Clara Popadiuc

Diana Lazăr

Zadarnicele chinuri ale dragostei

adaptare liberă după Shakespeare

Teatrul Municipal ,,Matei Vişniec”, Suceava

Regia: Alexandru Bogdan

Scenografia: Raluca Alexandrescu

Light / video design: Eranio Petruska

Distribuția

Cosmin Panaite
Bogdan Cantauz
Sergiu Moraru
Bogdan Amurăriței
Diana Lazăr
Delu Lucaci
Clara Popadiuc
Cristina Florea
Cătălin Ștefan Mîndru
Alexandru Marin
Horia Butnaru