„O călătorie cu Urmuz”, un lux și o bucurie continuă

Print Friendly, PDF & Email
Invitații | Autor: Cristina Rusiecki | 14 februarie 2017 |

Regizorul Radu Popescu a avut îndrăzneala să facă un spectacol după textele avangardistului Urmuz. Aparent, o misiune imposibilă. Cum a lucrat la acest proiect ne mărturisește chiar el însuși.

Cum ți-a venit ideea să faci un scenariu după textele lui Urmuz?

Radu Popescu: Ooo, nu mai știu exact, pentru că sunt deja trei-patru ani de atunci. Ca în multe alte cazuri ale textelor mele, îmi strâng materialele în timp pentru o anumită idee. Întocmesc un „dosar” cu mai multe materiale și când ideile și piesele de puzzle din acesta „se coc” – mă pun mai serios pe lucru și definitivez textul piesei. De multe ori mă folosesc și de anumite ocazii concrete, cum ar fi dead-line-urile pentru concursurile de dramaturgie sau finanțări care au un anumit profil.

În cazul lui Urmuz au fost mai multe aspecte practice care s-au adunat într-un interval scurt de timp, dintre acestea a contat mult aplicația cu acest proiect la Fondurile Norvegiene, care au și finanțat ulterior o parte din el. Cât despre partea „artistică” – întotdeauna am fost pasionat de avangardă și suprarealiști. Și acum îi consider un izvor important de inspirație. Cred că în orice text realist măcar o mică doză de „nebunie” aduce sare și piper. Când am scris S-a furat mireasa!, unul dintre textele mele premiate, am încercat să plasez acolo un intermezzo suprarealist folosind un principiu dadaist, în care am luat cuvintele dintr-un articol din ziar, le-am amestecat și le-am scos aleator. E drept, apoi am mai intervenit asupra acestuia. Acum – cât de inspirat sau nu o fi fost sau nu fragmentul acela într-un context realist – cert este că el mi-a deschis „pofta” pentru un text mai amplu în această direcție.

 

Care au fost principiile de bază la redactarea scenariului?

Cred că a fost o singură grijă, cum să faci inteligibil un amalgam de texte suprarealiste și de multe ori ne-dramatice. A existat ideea, găselnița cu un personaj realist, un puști lipsit de cultură din zilele noastre care ajunge într-o lume populată de personaje fantastice, idee care a rezolvat două lucruri: plasându-l pe spectator în perspectiva acestui Erou neștiutor, îl ajută pe acesta să se raporteze la povestea mai greu inteligibilă; iar structura de basm în care Eroul trece prin niște încercări, probe etc. ține pe cât posibil atenția trează.

Care au fost dificultățile la crearea unui scenariu din capul locului anti-dramatic?

Păi eu sper că scenariul este destul de dramatic, pe cât de dramatic ar putea fi plecând de la asemenea texte. Pe structura de basm menționată anterior munca cea mare a fost aceea de a selecta personajele și replicile, de a le ordona, de a le împerechea într-un întreg coerent. Lumea suprarealistă este extrem de bogată, iar simpla lectură a unor autori care din păcate la noi nu spun prea multe lucruri, precum Jonathan X. Uranus sau Grigore Cugler, creatorul lui Apunake, poate oferi satisfacții surprinzător de mari. Am avut noroc cu acești autori – cei doi menționați fiind cei mai importanți – pentru că miniaturile lor în proză au reprezentat un imbold foarte important pentru țesătura dramatică. Pentru că, pe de altă parte, textele lui Urmuz, deși fabuloase, sunt total lipsite de dramatism. Sunt practic imposibil de dramatizat pur și simplu. După umila mea părere.

Ai mixat mai multe tehnici dramatice. Care a fost liantul care le-a dat coerență?

Nici măcar nu mi-am dat seama de mixaj  În mod cert, liantul a fost structura de basm pe care am folosit-o. Bine, aceeași structură mi-a dat ceva bătăi de cap în momentul transpunerii scenice, pentru că pe scenă anumite lucruri, să le spunem „artificii fantastice”, nu funcționează – sau ar putea funcționa cu mari eforturi logistice într-un teatru mare. Cele gândite inițial de mine erau mai degrabă de film sau de film de animație, așa că a trebuit să le găsesc un substitut cât de cât satisfăcător.

Care au fost cele mai mari satisfacții din timpul repetițiilor?

Repetițiile la acest spectacol au fost cu totul speciale. Am repetat timp de două luni și jumătate și cel puțin jumătate din acest timp l-am petrecut într-o formulă de atelier, fără finalitate imediată sau fără legătură directă cu textul. Am folosit un amestec de viewpoints, teatru-dans, elemente de teatru labirint și diverse exerciții. E un lux și a fost o bucurie continuă. Pe de o parte, toți din grup am avut ocazia să ne descoperim pe noi înșine, să ne jucăm și să lucrăm cu lucruri dintre cele mai personale. Toți am avut de învățat din această experiență, iar eu cred că mi-am găsit o metodă de lucru proprie pe care abia aștept să o pun din nou la treabă. Cu condiția să existe timp pentru asta; timpul lipsește prea adesea din meseria asta. La final, regretul a fost că a trebuit să grăbim lucrul la partea practică, pentru că se apropia premiera; și un alt regret ar putea fi că nu tot ceea ce am descoperit în lucru am putut folosi sau se regăsește explicit în forma finală a spectacolului.