Prin hățișul codului binar / (D)EFECTUL PLACEBO

Print Friendly, PDF & Email
Spectacol | Autor: Gina Șerbănescu | 26 noiembrie 2016 |

Realul însuşi nu mai este decât un imens corp inutil. E vremea unei miniaturizări, a unei telecomandări şi microprocesări a timpului, a corpurilor, a plăcerilor. Nu mai există principiu ideal al acestor lucruri la scară umană. Din el nu au mai rămas decât efecte miniaturizate, concentrate, imediat disponibile. Iar schimbarea de scară este vizibilă pretutindeni, acest corp, corpul nostru, a devenit superfluu în întinderea lui, în multiplicitatea şi complexitatea organelor sale, a ţesuturilor şi funcţiilor sale, deoarece totul se concentrează astăzi în creier şi în formula genetică, ce rezumă prin ele însele definiţia operaţională a fiinţei. (Jean Baudrillard, Celălalt prin sine însuși)

defectul-foto-adi-bulboaca

De-a lungul istoriei gândirii s-a problematizat îndelung pe tema a ceea ce este real, s-au lansat și diversificat interogații cu privire la natura realității. Răspunsurile sunt extrem de variate și gravitează în jurul unor asumpții conform cărora fie nu se poate obține un acces nemediat la realitatea în sine, fie realitatea este graduală, fie ea este proiecția unei subiectivități universal distribuite (pentru a oferi doar câteva exemple).

Relativitatea conceptului de real este accentuată de importanța pe care a câștigat-o, în condițiile proliferării importanței noilor tehnologii, un termen care se impune ca și corelativ al realului: virtualul. Virtualul nu se opune la modul absolut realului, relația lui cu realitatea fiind aceeași ca aceea dintre potențialitate și actualitate. Virtualul conține posibilitățile de prezență specifice existenței, el intrând în sfera opusă realului atunci când manifestarea nu se mai poate petrece efectiv.

defectul-placebo-foto-florin-ghioca-4

Spectacolul (D)efectul Placebo, un proiect coordonat de Ștefan Lupu în cadrul Programului 9G de la Teatrul Național din București este construit în jurul problemelor contemporane generate de expansiunea importanței lumii virtuale, de fuga de realitate, de izolarea într-un mediu generat prin cod binar.

(D)efectul Placebo pune în lumină, pe de o parte, prin textul ce reprezintă o dramaturgie colectivă, elaborată de actorii participanți la proiect, urmele unei realități diluate care păstrează, la modul nostalgic, amprenta unei lumi cu corpuri concrete, o lume cu carne reală și sentimente nesimulate și nedisimulate, o lume cu întâlniri ochi în ochi pe un teren ferm.

Pe de altă parte, se impune prezența fantomatică, dar puternică și acaparatoare a unui edificiu construit pe fundația numerelor 1 și 0, o lume artificială, schizoidă, populată de trăiri erupte din derapajul concretului.

Personajele din spectacol reprezintă materializarea unor partituri interpretate cu implicare și inteligență, coerentizate perfect de Ștefan Lupu. Vlad Nemeș este tânărul absorbit de lumea clădită pe codul binar, pe care traumele și complexele copilăriei îl determină să se retragă în imperiul virtualului, unde iubirea simulată primește pentru el mai multă concretețe decât ceea ce i-ar putea oferi lumea pe care suntem obișnuiți să o numim realitate. Nota personală adusă de Vlad Nemeș este dată de contrastele pe care le gestionează prin interpretarea sa, de un dublu discurs prin care este adusă în fața noastră fericirea-surogat a unui om pentru care fuga de real este sinonimă cu rana încă sângerândă a neîmplinirilor și respingerilor.

defectul-placebo-foto-florin-ghioca-2

În rolul lui Bogdan, soțul Marei, Rareș Florin Stoica ne înfățișează un personaj care poartă toate mărcile alienării omului acestor vremuri, pentru care valorile se zbat într-o confuzie etică din ce în ce mai pregnantă. Îndrăgostirea sa de femeia gonflabilă este un indiciu al faptului că artificialul, chiar și atunci când nu își are originea în mediul virtual, cucerește un teren vizibil în defavoarea acelor situații, contexte și lucruri care definesc ideea de umanitate. Corpul concret este înlocuit de un obiect de plastic care ajunge să genereze mai multă dorință decât prezența reală. Are loc o mutație la nivelul regimului dorinței, care deviază într-un spațiu în care comunicarea și viața nu pot fi regăsite. Interpretarea lui Rareș Florin Stoica, cu toate nuanțele etalate în pendularea dintre real și artificial, este o pledoarie pentru necesitatea întoarcerii în sfera unor raportări care ne face să fim umani.

Despre (D)Efectul Placebo citiți și

http://www.b-critic.ro/spectacol/un-virtual-si-o-bipolara/

Teatrul Național București

(D)efectul Placebo

Creație colectivă

Concept: Ştefan Lupu

Coregrafie: Ştefan Lupu

Instalație scenografică: Elena Dobîndă și Andreea Simona Negrilă

Light design: Cristian Ciopată

Sound design: Daniel Octavian Nae

Distribuția

Alina Petrică, Ioana Predescu, Vlad Nemeș, Rareș Florin Stoica, George Bîrsan

 

defectul-placebo-foto-florin-ghioca-3

David, interpretat de George Bîrsan, este bunul prieten al tânărului refugiat în lumea simulacrelor, fiind și el purtătorul unei traume, cea a morții fratelui pe care nu l-a putut salva de la înec. El este băiatul de succes care se află însă suspendat între lumi, din cauza imposibilității de a-și armoniza amintirile dureroase cu cerințele prezentului și este pus în impasul de a nu putea răspunde cu fermitate la întrebarea „Ce este realmente real?”. De la sensibilitatea cu care se raportează la tânăra bipolară cu care se regăsește în anticamera aceluiași cabinet psihologic și pe care o întâlnește în universul poemelor lui Omar Khayyam, până la revolta pe care o afișează în raport cu ceea ce i se întâmplă prietenului său, dar și cu propriile zone sufletești întunecate, George Bîrsan străbate un drum interpretativ complex, care evidențiază fără greșeală probleme fundamentale ale omului contemporan.

defectul-placebo-voinea-andrei-photo-2

În rolul tinerei doamne medic Mara, al cărei țel este împlinirea matrimonială (prin contrast cu soarta mamei sale care a crescut-o singură), Alina Petrică dovedește, așa cum ne-a obișnuit, capacitatea de a se situa în contexte dramatice, dar în aceeași măsură ne revelează abilitățile actoricești necesare pentru a genera un comic de calitate. Acest rol este contrapunctat de o altă identitate scenică a sa, cea a femeii de serviciu care pică pe neștiute în capcana virtualului. În trecerile de la situațiile amuzante în care, cu dulcele accent moldovenesc, dă indicații despre îngrijirea fiicei sale, la intrarea în zona de simulacru virtual (moment pe care Alina Petrică îl construiește impecabil prin expresivitate corporală și prin calități vocale), asigură o prezență actoricească în perfect acord cu mesajul spectacolului.

 

Ioana Predescu asumă scenic o identitate scindată dramatic între două ipostaze contrastante, aflate în conflict pe terenul aceluiași suflet. Boala psihică prezentată prin personajul său este un simbol al schizofreniei lumii contemporane, al prăpastiei care s-a instaurat impalpabil, dar extrem de adânc în substanța lumii, divizată între real și virtual, fiecare cu indistincția gradelor sale de iluzie. Interpretarea Ioanei Predescu este o țesătură de stări uluitor de diferite, cu trasee sinuoase între ipostaze psihice conflictuale, realizată cu finețe și cu un remarcabil talent de a se adapta cameleonic la contexte care se schimbă pe neașteptate.

Manechinele albe din scenă, care au funcționalitatea unor scaune, se prezintă sub forma unor scheme corporale amputate, distorsionate, imagini ale unor ipostaze fizice radical modificate în raport cu structura corporală normală. Fiecare personaj are scaunul său specific și, dacă privim cu atenție, putem observa că manechinele reprezintă, individualizat, materializarea problemei fiecăruia dintre ei, ele sunt emblema vizibilă a ceea ce se petrece în forul interior al personajelor.

defectul-placebo-foto-florin-ghioca

Poveștile se întretaie, conexiunile și conflictele se stabilesc în contextul unei ședințe de terapie unde cei patru vin din motivele precizate. Ceea ce este însă esențial pentru această situație este tocmai absența psihologului. Se va vorbi recurent cu el, dar el nu se va arăta și nu va glăsui niciodată. Psihologul ascuns (dar mereu abordat frontal, ca și cum spațiul dintre el și personaje ne conține semnificativ, ca și cum prezența noastră ar fi fractura dintre cele două medii distincte) reprezintă virtualizarea posibilității ca personajele să fie salvate de cineva specializat, de cineva a cărui identitate nu o putem repera. Realitatea personajelor din anticamera cabinetului se opune virtualității psihologului, dând seama, așa cum o face pe tot parcursul său spectacolul (D)efectul Placebo, de lupta dintre concretețea umanului și gradul de irealitate al unei lumi în care guvernează codul binar.