Copii mari cu geniul crimei

Print Friendly, PDF & Email
Portrete | Autor: Cristina Rusiecki | 15 noiembrie 2018 |

Ritm îndrăcit, comedie neagră, actori ce explodează de energie şi talent în tot momentul, parodiind ca la carte, şi un final pe întuneric, care lasă publicul bujbe. Ce poate să urmeze decât ropotul de aplauze? Încă unul şi încă unul? Exact aşa se întâmplă după spectacolul Companiei „Teatru 74”, de la Târgu Mureş, Geniul crimei, de canadianul George F. Walker, în regia lui Theodor Christian Popescu, cu două reprezentaţii recente în Bucureşti. Textul face parte dintr-un ciclu de şase piese, intitulat Suburban Motel, a căror acţiune se desfăşoară în aceeaşi cameră, devenită martor al unei sumedenii de poveşti.

Cameră pe care scenograful Andu Dumitrescu o reproduce ca un colţ dărăpănat de lume, simetric, lipsit implacabil de perspectivă. Că eşti pedepsit la colţ şi stai cu nasul în perete sau că te uiţi la decorul lui Andu Dumitrescu, senzaţia e cam aceeaşi. Uşile complet nediferenţiate, una spre holul motelului, alta spre closet, întregesc efectul de claustrare în imensa budă existenţială. Iar scena măruntă e aproape cu totul ocupată de patul pe care se joacă, se sperie, se prefac duri şi activi copii mari cu geniul crimei. Sau mai degrabă cu duhul crimei, că la asemenea pămpălăi geniul nu intră în discuţie. De aici şi parodia, şi toată savoarea spectacolului: o sumă de clişee şi reţete răsturnate atât în ceea ce priveşte subiectul, cât şi tema, rezolvările de situaţie, şi mai presus de toate, actoria.

Delicioasă, delicioasă, delicioasă actorie! Fără excepţie, schemele se dezvoltă parodic, dar - admirabil! -, fără nicio nuanţă îngroşată. Spre sfârşit, actorii alunecă, cu premeditare (însă pe nesimţite), pe marginea adevărurilor tragice ireconciliabil umane. Dar până atunci tot ce aţâţă lucrurile în reţetarul artistic - conflictul între generaţii, complexul lui Oedip, încrâncenarea şi jocurile înspăimântătoare pentru putere, coşcovite de amuzamentul faţă în faţă cu desenul animat, revistele de psihologie puberală, cu articole destinate taţilor şi teste aferente -, devine miez de parodie. Trupa joacă incandescent, până la ultima fibră, iar situaţiile şi convenţiile se răstoarnă continuu. O zădărnicie ca la carte poticneşte personajele în orice încercare, fie ea incendiu, crimă sau complot. Gangsterii bărbaţi sunt nişte ageamii famelici, dar umanitari; le e frică de violenţă ca de dracul şi cedează repede în faţa gangsteriţelor-femei spirt şi belicoase. Monica Ristea debordează de vivacitate şi magnetism în rol de şefă-samurai a răufăcătorilor papă-lapte, vampă sexi, dură, cu plete negre, haine negre, unghii negre. Stihia de război devine repede stresată şi fără putere de concentrare, cu limbaj imund, dar infiltraţii de sentimentalism. Va fi repede detronată de personajul Cristinei Toma, bombă de energie, cu gesturi şi expresii nervoase de golănaşă, împrumutate de tot corpul, susţinând tehnic ping-pongul de replici, de reacţii şi contrareacţii într-un ritm ameţitor.

Mâna atentă a regizorului Theodor Cristian Popescu reflectă parodic adrenalina afrodisiacă, în trepidaţie de pe urma crimelor superexcitante pentru aceste mutante ale feminităţii. Surescitarea lor se transmite şi confuzează băieţii fără vocaţia, nici plăcerea crimei, treziţi din senin în vâltoarea evenimentelor, în lumea conflictuală incompatibilă cu structura lor molatecă. Oameni săraci cu duhul care se străduiesc să facă lucrurile bine, naivi, complet rupţi de realitate, loseri care încearcă să trăiască, dar dau continuu de belea. Volatili prin lipsa de voinţă şi opinie, nu sunt în stare să urmărească niciun plan şi se tensionează instant. Caruselul acestor fiinţe instinctive, simple, fricoase, fataliste, care se afundă în peripeţii şi încurcături, fără o clipă de control, se amplifică neîncetat. Risipa lor de energie e imensă (ca şi a actorilor care le întruchipează): se frământă, se ceartă din orice mărunţiş, negociază papuci, ceasuri etc. în lumea derizorie a conflictelor minore în care ei se investesc cu toată forţa. Exemplar pentru ea este Rolly, interpretat de Nicu Mihoc cu inconfundabila sa vitalitate scenică, acum pliată pe un părinte încurcă-lume, care citeşte publicaţii de educaţie pentru taţi şi nu reuşeşte să treacă nici măcar de testele din revistă.

Geniul crimei (nu) atinge lumea lor de tălâmbi, perpetuată veşnic prin fricoşi umanişti şi supuşi ca Stevie (Cătălin Mândru) sau Phillie, beţiv abulic, cu mintea ancorată de ceţuri. În interpretarea expresivă a lui Theo Marton, proprietarul de hotel etilic are ceva din nobleţea şi damnarea poetică a unui Jacques Melancolicul. Finalul cu impact puternic, pe întuneric şi linişte, îi aparţine prin monologul care trece în revistă determinarea socială şi lipsa de şanse, nimicnicia, inadaptarea şi incompatibilitatea oamenilor cumsecade cu lumea concurenţială. Comedia neagră de până acum derapează, astfel, uşor, spre zone de adevăr, hohotelor de râs li se inoculează retroactiv substanţă realistă.

Geniul crimei - un spectacol bine făcut, cu vârtejuri de situaţii şi actori care se investesc sută la sută. Merită aplaudaţi.

CV

Interviu

Cronica la „Geniul crimei”

Cronică la „Școala nevestelor”