„Schneider & Schuster” sau cum să-ți spui viața printr-un banc

Print Friendly, PDF & Email
Spectacol | Autor: B-Critic | 12 aprilie 2017 |

Un articol de 
ADINA LATEȘ

 

Schneider & Schuster

de JOSHUA SOBOL
Traducător: ADA MARIA ICHIM

Cu MIHAI CĂLIN și RICHARD BOVNOCZKI

Regie, ilustrație muzicală: LUCIAN PAVEL
Scenografie: MIHAI PĂCURAR
Grafica afiș: MIHAI PĂCURAR
Coregrafia: SILVIA CĂLIN

Durata spectacolului: 75 minute

ARCUB

Schneider & Schuster, regizat de Lucian Pavel, este un spectacol despre prietenie, care se conturează minut cu minut în fața spectatorilor, dincolo de capcanele prin care istoria îi încearcă pe protagoniști. Implicit, este o poveste despre viață derulată grăbit în stilul fast motion al filmelor mute, de la punctul de întâlnire, până la bătrânețe și uitare.

Vârstele omului sunt reprezentate prin vârstele omenirii, prin îmbătrânirea și înțelepciunea (poate) căpătată în câțiva ani de istorie crudă care îmbătrânește prematur. Spectacolul începe cu perioada interbelică, a înfloririi ce oferă un aer proaspăt, cultural, pentru a trece prin război și a ajunge în capitalismul sălbatic. Sunt poveștile a doi evrei din Polonia care încearcă să iasă prin teatru din istoria care îi macină și îi torturează.

Spectacolul se construiește cel mai adesea prin tehnica teatrului în teatru (sau metateatru), fiind percepută ca o modalitate de escapism din realitatea care oricum bântuie personajele. Însă granița dintre lumea reală și fascinantă este blurată, astfel că observăm cum contextul se dizolvă încet în text. Pe alocuri, nu știm dacă ei se joacă regizând-și piesa în piesă sau dacă actorii – Mihai Călin și Richard Bovnoczki – joacă realitatea istorică. Altfel spus, nu avem certitudinea că ei au ieșit din metatext sau au rămas prizonierii lui.

Arta ca mod de evadare dintr-o realitate care îi seacă de trăiri (și de identitate), într-o perioadă a extremismului politic – nazism și comunism –, este un laitmotiv bine țesut pe toată durata piesei. Personajele pierd din mâini cronotopul, nemaiștiind de cât timp se află acolo; spațiul, de asemenea, devine incert (unde acolo – pe scena Teatrului din Lodz, în lagăr sau în Siberia?). Nu mai știu dacă sunt actori în deplin control asupra rolurilor sau dacă personajele le-au acaparat și se joacă singure.  

Deși cei doi se situează de multe ori la poluri opuse, dorința de afirmare este la fel de puternică pentru amândoi. Întrebarea “tu mă iubești? este repetată atât de Schuster, cât și de Schneider, dintr-o nevoie de a da vieții proprii un sens pentru Celălalt, într-o lume în care doar ei doi par să existe. Un răspuns afirmativ ar însemna o recompunere emoțională, o regăsire a unei semnificații mai pătrunzătoare – a înțelege, în fond, cine ești.

Un alt punct forte al spectacolului este reclădirea atmosferei specifice timpului (prin muzică și coregrafie), cu toate problemele de natură socială, umană și artistică. Un exemplu ar fi scena barului din Polonia în care mustește o atitudine ostilă față de comunitatea evreiască. Cu toate acestea, replicile sunt pline de miez și umor pentru a diminua din tragism într-un anticlimax bine construit. Deși elementele de decor/costum care recompun cadrul sunt limitate și se schimbă în fața spectatorilor, lăsându-se la vedere mijloacele prin care se creează piesa în piesă –, convenția dintre public și personaje se realizează, iar pactul se încheie prin jocul credibil al actorilor Mihai Călin și Richard Bovnoczki.

În centrul piesei se află dorința de putere și de control ușor de observat încă de la început, când singura speranță a lui Schuster este de a avea un „rolișor într-un spectacol al marelui Erwin Piscator, putând trece și de granițele ridicolului stimulat de Schneider (care se dă drept Piscator) doar pentru a-și îndeplini visul. Raportul de putere rămâne constant și în scenele următoare, Schneider fiind în postura torționarului din Siberia, iar Schuster, în cea a torturatului. De remarcat cum ofițerul KGB caută îngăduința și empatia publicului, plângându-și meseria grea, fapt ce arată că rolurile se pot dizolva, căci sunt interșanjabile.

Mai mult, lumea în capitalism este prezentată plastic prin Schneider, gras, cu burtă, care, după ani de înfometare, nu se mai oprește din mâncat și face o adevărată odă a fripturilor, a cărnurilor, a deserturilor și a delicateselor, spre amuzamentul publicului, mascând un mesaj, în esență, apăsător.

În final, raportul dintre personaje se schimbă prin inversarea funcțiilor: Schneider, îmbătrânit, este cel care participă acum la o audiție, având pregătit monologul lui Hamlet, însă identitatea sa e surpată și îngropată în uitare. Nu poate să-și spună replicile în idiș, în limba sa maternă, pentru că e moartă („au omorât-o”). De fapt, nu mai poate să rostească nimic, într-o amnezie forțată a originilor sale.

Ieșirea din uitare se produce prin umor, iar spectacolul poate fi văzut și ca o scrisoare parodică adresată istoriei. Până la urmă, „lumea e o scenă”, iar viața fiecăruia poate fi rezumată mereu „printr-un singur banc”.