„Muzica de teatru este, de fapt, semiotică”

Print Friendly, PDF & Email
Portrete | Autor: Cristina Rusiecki | 4 octombrie 2018 |

Interviu cu Vlaicu Golcea realizat de Cristina Rusiecki împreună cu masteranzii Centrului de Excelență în Studiul Imaginii, Ioana Săndulescu și Cristian Gheorghe

Foto: Cosmin Micoară

Muzician de jazz, contrabasist, sound designer și producător, Vlaicu Golcea a absolvit Academia de Muzică București, secția Jazz, în 1998. Este membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România. A concertat în afara țării în Franța, Elveția, Ungaria, Belgia, Bulgaria, Olanda, Spania, Germania, Cehia, Austria și Polonia. Cu o discografie de peste o sută de titluri apărute în țară și peste hotare, muzicianul își desfășoară activitatea și în diverse domenii ale artei sincretice, ca muzica de teatru, de dans contemporan, de film (lung și scurtmetraj), instalații multimedia.

Foto: Emil Măndănac

În muzica de teatru, a debutat în spectacolul regizat de Radu Afrim, Mansardă la Paris cu vedere spre moarte, Teatrul Național Cluj-Napoca. De atunci a mai semnat muzica a peste o sută de spectacole, iar in 2009 a primit Premiul Uniter pentru muzica de teatru. Cu Teatrul Odeon a colaborat la spectacolele Extrem, regia Sorin Militaru, joi.megaJoy, E doar sfârșitul lumii și Câtă speranță, ultimele în regia lui Radu Afrim. În spectacolele acestuia a mai semnat muzica la Cheek to Cheek, Teatrul „Nottara”, Piața Roosevelt, Teatrul Național „Mihai Eminescu”, Timișoara. A colaborat și cu regizorul Sorin Militaru, compunând muzica în spectacolele Elnoknok (Șefele), Szigliget Theatre, Szolnok, Ungaria, Viața mea sexuală, Teatrul Național București, Noises Off!, Teatrul Tineretului Piatra Neamț, Electra, Teatrul „Tomcsa Sandor, Odorheiu Secuiesc, Sandros, Teatrul Figura Studio, Gheorghieni, Pana de automobil, Teatrul de Stat Constanța, Somnul (Alvas) Teatrul Național Târgu Mureș, Compania „Tompa Miklós”, Cu sufletul nu-i de glumit, Teatrul de Stat Constanța și Visul unei nopți de vară, Teatrul Național Cluj-Napoca.

A lucrat și alături de Alexander Hausvater la Don Juan et Faust, Teatrul Maghiar de Stat Timișoara, de Lia Bugnar, la Stă să plouă, Teatrul Luni Green Hours, Firmituri, Teatrul Luni Green Hours, Jocul de-a adevărul, Teatrul Metropolis, de Radu Nica, la Hamlet și Breaking the Waves, ambele producții ale Teatrului Național „Radu Stanca” Sibiu, apoi alături de Theodor Cristian Popescu, la Auto Da Fe, Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu, Krum, Teatrul Național Târgu Mureș, Compania „Liviu Rebreanu” și de Ion Caramitru, la 7 dintr-o lovitură și Toți fiii mei, Teatrul Național București.

Vlaicu Golcea a compus și muzică de film pentru următoarele documentare produse de TVR: Uganda 15, cea mai tânără țară, cel mai sărac continent, Cu papucii prin deșert, Atunci și acum toate în regia lui Marian Voicu. Totodată, a semnat muzica în filmele Legături bolnăvicioase, regia Tudor Giurgiu, Phoenix 2005, regia Titus Muntean, ILPH, Protecting Horses Worlwide și Furia, regia Radu Muntean. Cea mai recentă colaborare în domeniul cinematografiei este Seule a mon mariage, film selectat în cadrul secțiunii ACID de la Festivalul Internațional de Film de la Cannes 2018.

Vlaicu Golcea a avut și nenumărate colaborări la spectacole de dans contemporan: Life Sequences, coregrafia Florin Fieroiu, Teatrul de Operetă Ion Dacian, Supersomething, coregrafia Cosmin Manolescu, Visa Game, coregrafia Cosmin Manolescu & Pascal Aillo, Don’t Ask the Blonde, coregrafia Cosmin Manolescu, Kira Riikonen și Roberto Casarotto, Teraines Fertilles, coregrafia Carla Bottiglieri, Brahim Sourny și Ria Probst.

Vlaicu Golcea s-a remarcat și ca autor al muzicii și performer, împreună cu Sorin Romanescu, în Encounter Improvisations, cu Mark Tompkins (Franța) și în spectacolele Ready (Modern) Made, For All My Friends, Teatrul Odeon, ca și în instalația coregrafică Human Installation, toate în coregrafia lui Florin Fieroiu sau în Take Five, din nou, împreună cu Sorin Romanescu, coregrafia Carmen Coțofană. De altfel, a semnat muzica și pentru evenimente în aer liber, spectacole multimedia și instalații.

Creația i-a fost recunoscută prin numeroase premii: Premiul UNITER pentru muzica de teatru, Premiul „Muzicianul de jazz al anului”, acordat în 2005 de revista Actualitatea Muzicală a Uniunii Compozitorilor din România, Premiul Kent Explora pentru inovație în muzică, pentru Shukar Collective, Premiul pentru excelență în muzică AIEVEA, acordat de revista Cuvântul în 2003, Trofeul Radio București AIEVEA, Premiul pentru cel mai bun album de jazz al anului 2002 acordat de revista Societatea Națională de Radiodifuziune Mariei Răducanu, lui Vlaicu Golcea și lui Sorin Romanescu pentru creația din Pe vale, Premiul pentru cel mai bun album de jazz al anului 1999, Jazz Unit from Now on…, acordat de revista Actualitatea Muzicală a Uniunii Compozitorilor din România.

Printre cele mai recente spectacole la care a lucrat se numără Disputa de Marivaux, regia Vlad Massaci, coproducție Teatrul „Nottara” și Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad. Următoarele reprezentații din București sunt pe 5 și 14 octombrie, ora 19.00, la Teatrul „Nottara”.

Foto: Florin Ghenade & Bogdan Gîrbovan

Deși vorbim despre un muzician, Vlaicu Golcea este om de teatru până în vârful unghiilor. Când semnezi muzica a peste treizeci de spectacole, când regizori ca Radu Afrim, Radu Nica, Sorin Militaru sau Alexander Hausvater te invită în mod curent să lucrezi cu ei, când actorii din multele spectacole la care ai colaborat vorbesc despre tine și cu admirație, și cu simpatie, te numești, inevitabil, om de teatru. De mulți ani, îl găsim pe Vlaicu Golcea într-o echipă sudată cu regizorul Radu Nica, semnând universul sonor al spectacolelor sale.

Fie că imaginează sunete care intră pe sub pielea publicului, construind, pe nesimțite, prin intermediul coloanei sonore, dramaturgia emoțională a spectacolului, fie că semnează piese muzicale explicite, cum sunt mult-iubitele songuri din creația lui Radu Afrim, cu frază muzicală, text, refren și tot tacâmul, ca în Piața Roosevelt de la Teatrul Național Timișoara, Vlaicu Golcea este – probabil alături de Ada Milea –, compozitorul cu cele mai mari performanțe și cele mai numeroase contribuții în muzica de teatru a ultimelor două decenii.

La o primă impresie, Vlaicu Golcea se compune dintr-o privire vie, iscoditoare și mult umor. Iar acestea par să facă parte și dintre trăsăturile sale esențiale de muzician. Versatilitatea cu care trece de la un gen la altul, compunând și pentru teatru, și pentru film, prezența în numeroasele apariții pe scenă, ca performer, atât în țară, cât și în străinătate, se asociază numai bine cu cantitatea de umor și ingeniozitatea cu care Vlaicu Golcea compune songurile amuzante din, să zicem, Piața Roosevelt. Sau compune și performează în Shukar Collective, o trupă al cărei succes s-a bazat pe umorul cu care tratează zestrea tradițională a orizontului muzical românesc.

Vlaicu Golcea rămâne o persoană colocvială, pe care toți cei cu care a lucrat par să o îndrăgească la cote maxime, fie regizori, fie actori, după cum se vede în rândurile de mai jos:

„Vlaicu e unul din cei mai buni prieteni ai mei, de aceea îmi e foarte greu să vorbesc despre el cât de cât obiectiv. Calitățile lui sunt atât de multe, încât sunt sigur că i s-ar părea indecent să le expun public. Nu pot să nu amintesc însă generozitatea, umorul și inteligența lui – cu totul ieșite din comun. E un artist radical, extrem de bine informat nu doar din punct de vedere muzical, căci are cunoștințe temeinice din foarte multe domenii: film, literatură, arte plastice sau, deloc întâmplător, oenologie. E exigent în tot ceea ce propune în producțiile la care lucrează și e preocupat intens de înțelegerea conceptului regizoral și a întregului angrenaj spectacular, la care se raportează adesea polemic, dar mereu constructiv. E un artist în cel mai adevărat sens al cuvântului, care propune concepte muzicale puternice și care potențează adesea revelator celelalte discursuri din spectacol. Nu în ultimul rând, Vlaicu este și un spectator foarte avizat al spectacolelor la care lucrează, cu păreri adesea acide și pertinente, funcționând, cel puțin cu mine, și ca un foarte util dramaturg al spectacolului, în sensul german al termenului.”

Radu Nica, regizor

„Bărbosul care calcă pe scenă și umblă de colo-colo în timp ce actorul repetă intens. Asta pentru că trebuie să simtă tensiunea din interiorul scenei ca să compună muzica. Așa ne-a spus. Are umor. Recunosc muzica scrisă de el atunci când găsesc o necunoscută în linia melodică, o ruptură firească și nefirească, de fapt.

A completat atât de bine conceptul regizorilor prin soundtrack. Publicul spectator este inclus în coloana lui sonoră.

Vlaicu mi-a explicat și ce e cu viața asta. E înțelept.

Muzica lui surprinde. Experimentatul e numărul unu pentru el și asta este ce m-a marcat și pe mine în lucrul cu el. Plus că el are încerdere în fiecare voce de actor și poate să compună oricând o melodie pentru el care să și sune a ohrwurm (de n-o mai poți scoate din cap). Ne cunoaștem din 2010. Nu m-am săturat să lucrez cu el.”

Olga Török, actriță Teatrul German de Stat Timișoara

„Vlaicu este exemplul perfect de persoană hygge. Întâlnirile cu el opresc timpul în loc și se poate întâmpla să ai senzația că ești ba la o cafea cu fratele tău, ba la psiholog, ba într-un dialog cu un înțelept buddhist sau la un pahar de vin cu cel mai bun prieten. Este un artist care face muzică cu fiecare frază, privire, gest, mâncare pe care o gătește, cu fiecare tăcere. Este printre oamenii aceia care parcă au ajuns la esența umană, care au înțeles mai mult despre viața decât ceilalți. Un astfel de om îți poate schimba complet perspectiva asupra teatrului, asupra realității și a vieții în general. Inteligenta, cinismul și simțul umorului, atât de savuros!, te fac să-i duci dorul foarte des. Vlaicu chiar e hygge!”

Raisa Ane, actriță

Cristina Rusiecki: Fiind responsabil cu coloana sonoră dintr-un spectacol, contribui mult, în plan subtil, la traseul dramaturgic emoțional.

Vlaicu Golcea: Este foarte important cum privești coloana sonoră din punctul de vedere al timeline-ului unui spectacol. Ea trebuie să fie într-o oarecare măsură un ghid, dar și să dribleze (în funcție de necesități) ceea ce se vede în timp real pe scenă. Cel mai simplu mi se pare să faci o „muzică potrivită”. Mai complicat este să rezolvi punctual problemele scenice și în același timp să explorezi direcții dramaturgice care nu există în text și nici în celelalte arte pe care le experimentăm în momentul scenic, adică artele vizuale. Pe lângă cuvânt, pe lângă imagine – care înseamnă lumină, decor, costum, eventual video –, pe lângă mișcare, mai intervine și acest layer sonor, unul dintre firele solide care țes organismul spectacolului în complexitatea lui.

Cristina Rusiecki: Cum poate muzica „să dribleze” intenția scenică?

Vlaicu Golcea: În mod obișnuit și cel mai uzitat, ea poate să evoce ceea ce spune textul, adică varianta la prima mână, cu care nu sunt deloc de acord. A doua este să contrazică ceea ce vedem și ce ar trebui să se întâmple - o surprindere a așteptărilor. În cazul acesta, se creează pentru mine un context dramatic și teatral mult mai interesant. În al treilea rând, să chestioneze în timp real (în timp ce rezolvă și problemele scenice…) celelalte straturi care intră în discuție: contextul istoric, stilistic, emoțional, ba chiar să pună întrebări de genul ce este muzica și de ce există ea în acele momente: este emoția personajelor pe care le vedem sau a unuia singur un comentariu din exterior?… Poate fi orice. Astfel, jonglezi cu diferitele funcțiuni pe care le are coloana sonoră.

Ioana Săndulescu: Pentru că poate fi orice, cum decizi ce să fie?

Vlaicu Golcea: Direct: prin experiență și fler, în măsura în care sunt responsabil de ceea ce compun. Indirect: prin discuțiile cu ceilalți creatori ai spectacolului care, la rândul lor, se raportează diferit față de muzică. Lucrul cu fiecare regizor este un univers în sine, un unicat. Deși eu sunt aproape același, la fiecare spectacol, pornim de la zero. Este valabil și pentru un regizor cu care am colaborat pentru prima oară, cum este Vlad Massaci, dar și pentru regizori cu care am făcut peste douăzeci de spectacole, cum este Radu Alexandru Nica. De fiecare dată este altfel. Tocmai pentru că muzica, din punctul meu de vedere, ar trebui să fie un discurs care să decodifice intențiile stabilite de întreaga echipă. Este ca un fel de scenografie, dar situată într-un alt spectru al undelor: nu vizuale, ci sonore. Muzica de teatru este, de fapt, mai degrabă semiotică decât o undă sonoră, cum suntem noi obișnuiți să o percepem.

Ioana Săndulescu: Publicul presupun că nu o decriptează semiotic.

Vlaicu Golcea: Nu, nici nu este treaba lui. Acestea sunt lucruri pe care le știm noi, sunt armele mele de compozitor, dar nu interesează pe nimeni procesul și ce înseamnă el pentru mine. În opinia mea, lucrurile trebuie să dețină o doză mare de mister. Când arăți ceva cu degetul, spectatorul nu mai are cum să se imerseze în ceea ce vede și să pună acolo și ceva din ceea ce este al lui. Când lași lucrurile interpretabile, fiecare va veni cu propria lui variantă despre ceea ce vede, ceea ce mi se pare esența actului artistic, pentru că în acest fel îl incluzi și pe receptor în act, iar lucrurile devin astfel mai puțin narcisiste.

Ioana Săndulescu: Cred că e valabil și reversul: nu poți face nimic explicit până la capăt, totdeauna trebuie să rămână și o parte de implicit pe care să-l putem interpreta.

Vlaicu Golcea: Mi-aș dori ca măcar o treime din publicul care vine la teatru să poată decripta toate lucrurile acestea… Dar, la un nivel superficial, discursul sonor trebuie să fie incitant, cred că asta este imediata lui atribuție. Pe de altă parte, să nu uităm că muzica reprezintă doar o mică parte din feed-ul unui spectator de teatru. Sunt atât de multe informații care îl provoacă în timp real, încât ele ar trebui să fie simple, esențializate și să interacționeze, cu alte cuvinte, să fie complementare. Nu să se rescrie una pe cealaltă și nici să se justifice reciproc, tocmai pentru a deveni un mediu care să permită atâtor personalități diferite (în fiecare scaun stă un om care-și are propria istorie…) să pună și ele ceva customizat în ceea ce văd. Până la urmă, de aceea pleacă de acasă și vin la un spectacol, să fie expuse la o experiență personalizată, într-un spațiu public.

 

Cristina Rusiecki: Care este ordinea în cazul tău: citești textul înainte și croiești un univers sonor sau vorbești mai întâi cu artiștii, vezi ce vrea regizorul, aștepți primele repetiții și de abia apoi definești acest orizont?

Vlaicu Golcea: Plec de la citirea textului și de la o părere extrem de personală asupra lui. Nu știu ce mai ajunge pe scenă în ziua premierei. Dar partea frumoasă a breslei este că există o echipă de creație. Țin cont de extrem de multe lucruri, cum ar fi ce fel de boxe are teatrul respectiv, cum este operatorul de sunet, tehnica pe care teatrul o pune la dispoziție... etc. Acestea schimbă radical tehnica de compoziție și felul în care eu predau muzica, pentru că astăzi sunt foarte multe variante de a monta și de a reda tehnic muzica într-un spectacol. Trebuie să pornesc exact invers față de logica normală. Vorbesc cu regizorul, mă sfătuiesc cu cel care face coregrafia… Sunt extrem de „impresionabil” de ceea ce se întâmplă pe scenă, pentru că actorii sunt artiști interpreți, chit că ei nu… cântă tot timpul. Sunt atent și... inspirat sau neinspirat, după caz, de anumite personalități din distribuție. De abia după aceea încep să compun. În ultimii ani, la ultimele… mai mult de treizeci de spectacole la care am lucrat, mi-am făcut obiceiul să nu mai compun nimic de acasă, ci în sala de repetiție. Asta se poate mai mult în afara Bucureștiului, pentru că acolo am și spațiul fizic și psihic necesar. Lucrez cu căștile pe urechi în timp ce se repetă, în același spațiu cu actorii și cu regizorul. Mi se pare cea mai adevărată abordare a acestei meserii din perspectiva lucrului în echipă.

Cristina Rusiecki: Ai o formulă a ta, o rutină, lucruri de care nu te desparți niciodată?

Vlaicu Golcea: Am învățat să nu mai am nici rutină, nici lucruri de care nu mă pot dezlipi. Situația mi se pare din ce în ce mai dramatică și la propriu, și la figurat în ceea ce privește muzica, deși este unul dintre elementele care astăzi nu mai pot lipsi dintr-un spectacol sau cel puțin nu în felul în care publicul românesc a fost „condus” în ultimii ani să-l experimenteze. Mi se pare că mizele sunt joase și coboară din ce în ce mai mult. Am înțeles că un teatru este o instituție care prezintă exact ce dorește ea să prezinte.

Ioana Săndulescu: Ai vorbit de bogăția semiotică. Cum reușești să surprinzi esența a ceea ce vrei să redai, indiferent de tehnica folosită?

Vlaicu Golcea: Îți alegi armele potrivite: ca să fac o analogie vizuală, una este să ai o rezoluție video VHS, alta este să ai 4K. Una este dacă ai o boxă de radio sau de nuntă pe care nu se aude decât o treime din tot spectrul sonor, alta, dacă ai un sistem audio decent care acoperă tot spectrul auditiv al omului. Este ca și cum ai picta și nu ai avea la dispoziție decât o treime din culori. Dar, sigur că poți să faci și schițe alb-negru…

Ioana Săndulescu: Este o discuție întreagă în ceea ce privește calitatea tehnicii sau a mesajului.

Vlaicu Golcea: Din fericire, sunt atât de multe tipuri de expresie artistică, încât e normal să fie așa. Până la urmă, tehnica este făcută să rezolve niște necesități artistice. Când ea nu este destulă, se poate găsi orice altceva, dar deja mi se pare o discuție un pic în afara actului artistic. De aceea e bine de stabilit un nivel de la care pornești, chit că este un vocabular tehnic, nu neapărat unul stilistic, în care știi care sunt parametrii în care funcționezi. Sigur că și la Altamira s-a putut face ce s-a făcut și imaginile acelea transcend… Pe de altă parte, nu ai cum să induci niște frecvențe joase cu un difuzor care nu le poate produce fizic. Nu poți să creezi un sentiment frisonant, de teamă, cu un difuzor care nu emite frecvențe de 40 hertzi. Și atunci trebuie să rezolvi acest aspect… și ai la dispoziție mai multe variante. Sunt ele muzicale? Nu întotdeauna. Din fericire, există alte arte care pot conlucra la momentul respectiv. De aceea, de exemplu, există un coregraf, un ghid de expresivitate al corpului, un set design, un costum etc. Muzica este doar o parte din acest discurs amplu despre care vorbim. O colaborare bună face ca lucrurile să fie complementare și să se distribuie eficient.

Cristian Gheorghe: Ai lucrat și ca performer. Ce te-a motivat în zona aceasta?

Vlaicu Golcea: Am cântat vreo cincisprezece-douăzeci de ani, pe scenă, cu multe instrumente. Am început cu chitara, dar în cea mai mare parte a timpului am fost contrabasist de jazz. Apoi am descoperit computerul și muzica electronică și am început să fac muzică cu instrumente electronice. Dar întotdeauna am fost atras de compoziție. Și când cântam jazz în trupele proprii, îmi compuneam singur muzica. Am terminat facultatea la secția Jazz și Pedagogie, după care am vrut să studiez Compoziția, unde nu am făcut decât trei ani, pentru că nu m-am regăsit deloc în programă și am renunțat. Muzica de scenă a oferit cea mai bună paletă de joc pentru nevoile mele. Mă interesează foarte mult să cercetez zona în care sunetul muzical, timbrul și funcționalitatea lui pot deveni altceva atunci când sunt plasate în contexte diferite. Este un evantai de posibilități mult mai larg decât cel al muzicianului care stă pe o scenă și cântă live un lucru, două, trei, oricâte, dar într-o stilistică oarecum asemănătoare. La fiecare spectacol învăț ceva nou, pentru că mi se permite un tip de judecată muzicală care, în domeniul muzicianului de live nu se aplică. Din păcate, lumea își dorește să pună degetul pe carierele artiștilor. Tom Waits trebuie să sune ca Tom Waits dacă vrei să-l recunoști. El însuși zicea foarte haios: „Aș fi putut să cânt ca și Caruso, dar am ales să n-o fac”. Dar, în spatele glumei, eu citesc și tristețea… Artiștii care vor să aibă un nume trebuie să fie „ștampilabili”. Și oamenii îi ștampilează și apoi sunt dezamăgiți dacă artiștii nu mai sună, scriu sau creează în conformitate cu așteptările lor. Or, această scleroză estetică pe mine nu mă interesează. Mi-a fost simplu să mă ascund în spatele sutelor de lucruri care nu pot fi identificate ca fiind făcute de mine. Nu cred că există cineva care să zică „A, asta e compusă de Vlaicu, sună a el...”, pentru că muzicile pe care le fac sunt extrem de diferite. În schimb, poți să recunoști alți artiști la modă… Este o alegere personală dacă dorești să fii identificabil sau nu.

Cristina Rusiecki: Cu alte cuvinte, dacă e să fim duri, publicul este cel care obligă la manierism?

Vlaicu Golcea: Dacă îți dorești să fii recunoscut, da. Și mai ales sistemul pavlovian al răsplatei în care publicul trebuie să înțeleagă până la finalul actului artistic ce s-a întâmplat, sistem cimentat în sutele de ani de când arta a devenit vandabilă. Cred cu tărie că ceea ce ne definește ca artiști este mai degrabă nevoia de a impresiona pe alții și de a fi creditat decât dorința umanistă de a împărtăși… Dar mai cred și că există (în istoria artelor de orice fel) exemple, pe care le numărăm pe degete, de oameni care și-au schimbat pielea de multe ori și au reușit să fie ei înșiși. În rest, în zona facilă de astăzi, când totul devine 1D, nici măcar 2D, unde e nevoie din ce în ce mai mult de un template, pentru că a avea criterii este deja prea obositor, nu mai există nimic altceva decât un tag care să ofere o scurtătură celui care browse-ărește arta (căci de consum nu mai e vorba de mult).

Cristina Rusiecki: Spuneai la un moment dat că teatrele programează sau planifică numai spectacolele pe care le vor ele. Când te-am rugat să-mi dai un interviu, m-ai prevenit că ești virulent împotriva sistemului. Ce te nemulțumește?

Vlaicu Golcea: Urmărind din interior și din exterior viața artistică la care particip, cred că în ultimii ani se petrece ceva dramatic. Acesta poate fi un punct de vedere foarte strâmt, pentru că nu-mi iau informații de pe rețelele de socializare la modă și nu sunt expus când nu-mi doresc să fiu expus. Dar experiențele mele sunt totuși reale, zic eu, ele se bazează pe ceea ce văd și ce aud, iar argumentul meu este că circul și lucrez foarte mult în toată țara și în afara ei. Ceea ce mă uimește este neînțelegerea rolului pe care trebuie să-l aibă o instituție de cultură finanțată din bani publici. S-a deraiat enorm de la scopul său, respectiv, de a expune publicul la alte experiențe decât cele cu care este obișnuit. S-ar putea ca peste douăzeci de ani această tendință de azi să pară absolut firească. Ceea ce azi mie mi se pare o deraiere enormă riscă să devină mainstream și normă. După o epocă de aur, teatrul se duce într-o altă direcție și nu ai cum să-l oprești. Azi, partea birocratică a devenit mai importantă decât cea artistică. Se dorește cantitate, apar niște trasee pe care nu știm cine le determină, în competiție cu ceea ce este la modă acum: televizorul, stream-ul și spectacolul de entertainment facil. Nu țin o pledoarie pentru lucrurile complicate, ermetice sau serioase, ci pentru profesionalism. Se face rabat de la enorm de multe lucruri care vin odată cu nevoia de a face totul rapid și cu bani puțini, cu balanțele de la casieria de unde se iau bilete, balanțe ce trebuie explicate nu se știe căror foruri, cu rectificări bugetare care nu ajung decât la cine „trebuie”, cu funcționari care normează direcții culturale… Zbaterea asta a instituțiilor de a fi prezente și vii în timp real nu mai duce nicăieri. Nu mai ai cum să faci un program artistic coerent, să ai o… viziune. E normal, în general, ca publicul să nu vrea decât comedii. Există multe explicații, viața este atât de angoasantă încât simți nevoia să evadezi în genul acesta… Nimeni nu zice să nu se facă entertainment. Problema apare când acesta are pretenția de artă serioasă, nefiind, de fapt, decât o spoială sau când se consideră că totul trebuie să fie alb sau negru și, de fapt, mai sunt atât de multe culori în viața reală. Aș putea continua ore…

Cristina Rusiecki: Argumentul ar fi că, la concurență cu televiziunea și cu miile de forme de entertainment care există, teatrul va pierde publicul și atunci trebuie să se plieze pe gustul foarte jos ca să nu dispară. Chiar, tu ce zici, teatrul adevărat, ca formă de artă cu căutări, cu experimente, care, din când în când, mai și vrea să spună ceva, este în pericol să dispară?

Vlaicu Golcea: Nu va dispărea, ci va fi în altă formă. În ultimii ani, am văzut foarte multe variante de teatru la Berlin. Acolo teatrul este mai viu și mai necesar ca niciodată. Pentru mine, teatrul adevărat este un spectacol care caută ceva și pune întrebări în legătură cu tot felul de aspecte, inclusiv cu cele legate de propria lui legitimitate. Or, în țară, nu am mai văzut de mult un spectacol autohton care să facă asta. Un teatru nou vorbește publicului pe limba de astăzi, care este, printre altele, și cea a tehnologiei. Cine zice că un spectacol de Castellucci s-ar putea face la… Corabia? Cine zice că în ciuda tehnicii spectacolul acela nu este teatru adevărat? De ce sunt hoarde întregi de oameni care, deși nu înțeleg nimic, pleacă acasă transfigurați de la spectacolele lui? Pentru că spectacolul comunică și atacă niște simțuri pe o altă paletă decât cea cu care suntem obișnuiți. Astăzi, simțurile noastre sunt bătătorite și nivelate de către noua media și de către rețelele de socializare. Teatrul care va să vină, în orice formă va fi el, va deveni excitant atacând alte simțuri. În momentul în care exciți alte papile gustative, nu pe alea super-obosite, poți să simți și alte gusturi. Dacă nu faci altceva decât să betonezi un canal neuronal deja plin de bătături, rămâne doar un jgheab prin care nu mai simți nimic. Teatrul nu va dispărea, pentru că este nevoie de el, lucru dovedit în toată istoria umanității până astăzi.

Cristina Rusiecki: Care crezi că ar fi soluția pentru noi?

Vlaicu Golcea: A construi spiritul critic în public mi se pare demn de un deziderat pe bani publici. Este o investiție în destinul țării, pentru că spiritul critic se va revărsa și în viața socială, și în cea politică. Sunt sigur că se dorește ca totul să băltească. Și nu am nici o teorie conspiraționistă în spate! De ce pleci de acasă la un spectacol? Ce vezi acolo? Când îi întreb pe tinerii studenți ce părere au despre ceea ce văd, ei răspund cu „Îmi place” sau „Nu-mi place”. Nu este un criteriu de la care să pornească o discuție! Mai există tone de nuanțe și pentru ce ți-a plăcut, și pentru ce nu ți-a plăcut. Așa se întâmplă și în cazul publicului. Poate că e normal să nu-ți placă atunci când ceva te pune pe gânduri. Sau invers! Spiritul critic nu se poate clădi pe un vocabular la nivelul celui de astăzi. Trebuie să fii expus la multe ca să ai de unde alege. Nu e vina ta că nu ai ce să alegi sau că îți dorești ceva ce tu nu știi că există, pentru că nu ai acces la acel ceva. Ar trebui să existe acolo de mulți ani ca tu să-l poți băga în seamă, să te gândești dacă rezonezi cu el sau nu, să-l poți testa eventual și abia după aceea să te poziționezi pertinent.

Cristina Rusiecki: Publicul se obișnuiește greu.

Vlaicu Golcea: Prin 1995, parcă, am cântat în primul grup care a deschis Green Hours ca un club de jazz. Trei ani a durat, cântând în fiecare joi, pentru ca oamenii să nu mai vorbească în timpul concertului, ca la restaurant. Ori am îmbătrânit și nu mai sunt la curent cu ce se întâmplă, ori accesul pe care îl aveam la viața culturală, în Bucureștii din anii 2000, ne oferea o paletă de evenimente mult mai largă decât ceea ce vedem azi. Era vremea când Institutul Francez și British Council organizau atâtea festivaluri cu spectacole invitate… Azi mi se pare că nu mai găsim oferta din perioada 1998-2004 din punct de vedere al calității, al prospețimii și al caracterului formativ. Azi vrem doar să mulțumim publicul care votează și care, în acest fel, menține lanțul trofic al celor ce decid ce trebuie să însemne cultura românească.

Cristian Gheorghe: Ce proiecte urmează?

Vlaicu Golcea: Îmi doresc să mă retrag ușor-ușor din zona teatrală. Acum mai lucrez la un spectacol cu Vlad Massaci. Ar fi trebuit să lucrez la Cluj, la Teatrul Maghiar, dar proiectul s-a anulat din cauze financiare.

Cristian Gheorghe: Simți nevoia să te duci într-o altă direcție sau pur și simplu simți nevoia de o pauză?

Vlaicu Golcea: Simt nevoia să merg în locuri unde să am căutări. Lucrurile o iau într-o direcție cu care eu nu mai rezonez.

Citește și

Un om. Toate emoțiile. Homo Americanus

UN ARTICOL DE ALEXANDRA PASCU„We’re all living in America” se auzea pe fundal când Paul Cimpoieru, regizorul și performerul...

Exclusiv: Conferința „Braga – Povești și itinerarii balcanice”, cu Dragoș Bogdan

„Braga” e o băutură pe care mai toți o cunoaștem din locuțiuni și expresii („ieftin ca braga”), știm despre...

Avanpremiera Șeherezadei

 În deschiderea noului proiect Audioteca Șeherezadei, realizatorul acestuia, actrița Adriana Moca, a realizat o lectură performativă în cadrul Conferințelor...