„Prințul fericit”. Frumusețe, gravitate și exuberanță

Print Friendly, PDF & Email
Portrete | Autor: Cristina Rusiecki | 11 noiembrie 2018 |

S-o spun din capul locului! De mult un spectacol nu mi-a lăsat o impresie atât de puternică și de îndelungată.

S-ar zice că Prințul fericit de Oscar Wilde, de la Teatrul Luceafărul Iași, în regia lui Radu Alexandru Nica, se cotlonește pe nesimțite în fibrele sensibilității, pentru ca de acolo să încălzească întreaga ființă. Totul e bun în acest spectacol: povestea lui Wilde, frumoasă, delicată, umană până la ultimul cuvânt; interpretarea cuceritoare; decorul spectaculos; mișcarea ce nu lasă istoria să treneze și nici lacrimile să curgă; muzica lui Vlaicu Golcea care proiectează publicul direct în vis, surprinzându-l din când în când cu ritmuri disco și hip hop sau cu accente deconcertante (ca sunetul din scena picăturilor de ploaie, de fapt, lacrimile Prințului fericit care curg pe Rândunel).

Frumusețea decorului Art Nouveau, imaginat de Ioana Popescu, cu păsări și motive florale, ia ochii, adecvându-se ca la carte la exuberanța din spectacol. Căci două sunt dominantele de succes ale montării lui Radu Alexandru Nica. Paradoxal, gravitatea poveștii se armonizează uns cu exuberanța prezentă chiar de la început, când trupa inundă scena cu mănunchiurile de flori aruncate în sus sau smotocește frunzele căzute. Culorile vii ale decorului amintesc de o vegetație luxuriantă, mai ales că scenele se derulează în exterior, în jurul statuii. Iar formele ondulate, pline de gust, Secession, încadrează totul cu stil și căldură. Nici coafurile moderne, nici costumele, cu micile lor detalii aplicate, nu se lasă mai prejos. Stilatul și dandy-ul Wilde s-ar fi bucurat să vadă podoabele subtile ale decorului și costumelor. Tot imaginarul vizual al Ioanei Popescu este frumos și de un gust desăvârșit. Deci... cu atât mai educativ.

Ca toate poveștile lui Oscar Wilde, și aceasta, despre omenia și compasiunea Prințului fericit care numai după moarte, cățărat pe soclul statuii sale, vede și suferă pentru mizeria și sărăcia oamenilor din orașul său, este răvășitoare. Prințul-statuie se autodescompune piatră cu piatră (prețioasă): mai întâi safirele din ochi, apoi rubinul de la mânerul sabiei. Se despoaie foiță cu foiță ca să-și trimită aurul sărmanilor prin Rândunelul venit să se adăpostească sub el. Cu timpul, Prințul va deveni cenușiu și lipsit de strălucire, în timp ce „copiii săracilor încep să se îmbujoreze”. Rămas în cele din urmă urât și nepoleit, edilii orașului se descotorosesc de el, aspirând care mai de care să-l urmeze pe soclu.

În rolul Prințului fericit, Dumitru Georgescu, apariție nobilă, gracilă, debordează de ingenuitate. Frumusețea sa e dublată de căldură și de gravitatea care îi inundă făptura. În fiecare zi, Prințul cu voce cristalină, de poveste, îl roagă pe Rândunel să-și amâne plecarea în țările calde, ca să mai facă o faptă bună. Pasărea va muri de frig, dar copleșită de iubirea pentru noul său model care se sacrifică pentru oameni. În rolul Rândunelului cel blonziu, cu capul său delicios-amuzant, împodobit de două falnice pene, Alex Iurașcu este zglobiu, sprinten, proaspăt și credibil. Chiar și atunci când poartă torța educației intelectuale din spectacol, povestind despre minunile antichității egiptene, actorul o face incitant și în cel mai natural mod cu putință. Cu fiecare nou ajutor dat Prințului în faptele bune, Rândunelul se umanizează. Nimic prea mult, dar cu atât mai expresiv pare să fie ecuația la care recurg ambii interpreți ca să fie cât mai firești, chiar și atunci când formulează necesarele pilde pentru copii.

Regia șterge orice urmă de déjà vu, pentru a aduce în fața publicului o poveste proaspătă, vie din cale afară, care pătrunde spectatorul până în măduva sensibilității. Naratorul (nu unul, căci cel puțin pentru un segment va exista și o naratoare) îi convine perfect structurii lui Radu Nica. Regizorul strecoară aburi de detașare în actorie, ca și discontinuități voite și pline de umor în realitatea ficțională. Nici vorbă de poveste învăluitoare, nici de lacrimile șiroaie pe care o asemenea istorie le-ar fi putut stoarce cu ușurință. Dimpotrivă, ironia caldă și modernă care stă să se ițească din subtext în tot momentul este agreabilul ingredient pe care Radu Nica îl aduce poveștii lui Wilde. Care, de ce să nu o recunoaștem, se asortează perfect cu ironia autorului. Multe momente amuzante se insinuează în discurs, fie că ele se referă la interpretare, ca atunci când Rândunelul graseează („Am un culcuș de aur”), fie la năstrușnicii regizorale, ca lunga scrisoare științifică a profesorului de ornitologie, o fâșie interminabilă pe care o trag și o întind actorii. Iar bârfele celor trei rândunele preocupate de nefireasca dragoste pentru trestie a colegului lor de regn („Trestia nu are un ban, dar în schimb are o familie numeroasă”), ca și modul în care iubitul-pasăre, odată plicitisit, explică discrepanțele și incompatibilitatea de caracter („Nu e în stare să susțină o conversație, e casnică. Iar eu ador călătoriile”) rămân de-a dreptul savuroase.

Tonusul spectacolului se datorează, în mare măsură, coregrafiei lui Florin Fieroiu. Cu o diversitate de gesturi, poziții și situații, mișcarea e antrenantă în fiecare moment. Fie că e vorba de comunitatea orașului, în prologul coregrafic al spectacolului, cu contrastele între agitație și stopcadru, fie că e vorba de dansurile zilelor noastre, cu un grup de doi sau de trei actori, fie că imită caracteristicile păsărilor sau ale trestiei, fie că e vorba doar de poziția pe care o ocupă un personaj în spațiu sau în raport cu ceilalți, mișcarea aduce o explozie de inventivitate și de exuberanță. Într-o secundă, Florin Fieroiu construiește momente amuzante, relații sau pur și simplu un fel de-a fi al personajului. Performanța coregrafică a întregii trupe ia maul. Iar interpreta trestiei, Beatrice Volbea, frumoasă, mlădioasă, grațioasă, fără oase parcă, rămâne de neuitat.

Așa cum inima de piatră a statuii crapă în două, și inima publicului se topește la acest spectacol. Omenia încălzește totul, iar montarea pompează energie în micii, dar și în marii spectatori. Un spectacol la care am simțit atâta bucurie... cât pentru câțiva ani de mers la teatru.

Vezi: Portret Florin Fieroiu

Florin Fieroiu – O mișcare pentru fiecare milimetru de emoție

  Actorul își spune replica. Mâna lui desenează o mișcare ca să întărească sensul celor spuse. Sau corpul i...

Interviu cu Florin Fieroiu

Când ai dansat ultima oară? Cred că acum șapte-opt ani. Dar mai dansez în workshop-urile cu actorii. Îmi place...

Valul de vulgaritate, un articol de Alex Ștefănescu

După 1989, dintr-o țară extatic-lirică, România s-a transformat într-una violent-epică. În numai câțiva ani de la urcarea precipitată a...

„Nu te cred” – imaginea unei societăți. Pseudo-cronică la „Un pas în urma serafimilor”

Formula minimalistă din cinematografia românească, ajunsă la un nivel de profesionalizare și de standardizare atât de ridicat încât nu...

Sunset in a Limited Life

  Sunset Limited. O regie subtilă, bazată pe trăirea actorilor în prezentul scenic. Un verset al actoriei. O estetică de...