Văduva veseliei sau Căutările unei lumi mai bune

Print Friendly
Spectacol | Autor: Dragoş N. Savu | 5 septembrie 2016 |

N-am să relatez textual bine cunoscuta operă a lui Franz Lehár. Am să vorbesc despre spectacolul-experiment Văduva veselă montat pentru a treia oară în cariera sa de către regizorul Andrei Şerban. Ce-i drept, această montare de la Opera Naţională din Iaşi, în colaborare cu Opera Naţională Bucureşti, nu are aproape nicio legătură cu celelalte două montări de la Opera din Cardiff şi, respectiv, de la Opera din Viena.

Textual, văduva există şi aici, situaţia financiară extrem de roditoare a acesteia „revoltă” întreg „sistemul masculin”. Numai că lângă această Văduvă se aşază gândurile domnului Pleşu (Andrei) şi domnului Paraschivescu (Radu). Se aşază chiar foarte confortabil. Adică prezentul devine viral, iar conceptul-experiment se transformă într-o oratorie despre lumea din ziua de astăzi şi despre o Românie „nenăscută” încă după perioada comunismului. Sau poate născută prematur. E cu subînţeles.

14215797_1311693385509532_466360711_o

Sursă foto: Opera Națională Iași

14215342_1311693108842893_1487366710_o

Sursă foto: Opera Națională Iași

Văduva veselă
de Franz Lehár 

Regia: Andrei Șerban

Adaptare originală de Daniela Dima și Andrei Șerban,
cu dialoguri inspirate din scrierile lui
Radu Paraschivescu și Andrei Pleșu

Scenografia: Anka Lupeș

Coregrafia: Andrea Gavriliu

Dirijori: Vlad Conta, Ciprian Teodorașcu

Certificarea unui ansamblu de texte-proză cu direcţii destul de clare, dansurile moderne create de Andrea Gavriliu, decorul modern propus de Anka Lupeş, fanteziile domnului Andrei Şerban cu privire la societatea actuală şi la demascarea urâtului în faţa tuturor produc o experienţă în adevăratul sens al cuvântului, o experienţă pe care spectatorul o poate trăi în două moduri: fie într-o sferă transparentă din care nu poate sau nu vrea să iasă, fie trăirea intensă până la plasarea sa chiar în mijlocul acţiunilor.

Operata – un mix între operă şi teatru, aşa cum relatează Andrei Şerban într-un dialog despre montarea sa Văduva veselă – reprezintă tinctura de adevăr pusă pe rănile acestei lumi asediate de falsităţi.

Să ne gândim la o Văduvă modernă, cu vilă şi piscină, foarte bogată, dorită de toţi bărbaţii, mai puţin de prinţ – paradox multi-actual –, la o pradă bună pentru societate, la cum să-ţi păstrezi poziţia acolo sus. Şi multe altele.

Totuşi, a exista într-o formă sau alta ca pion pe o tablă de şah înseamnă a fi în faţă, în linia întâi – a privi cu înfrigurare tot ceea ce se întâmplă de cealaltă parte a oglinzii.

Trei acte – le-aş putea denumi ca „trecut”, „prezent” şi „viitor” – sau o poveste despre incertitudinea dialogului social, despre traiul de zi cu zi al celor bogaţi şi al celor săraci, al celor cu putere şi al celor fără de putere.

Esenţial este mesajul – pentru că orice operă de artă trebuie să transmită un mesaj. Dacă m-aş gândi la mesajul transmis de Văduva veselă spectatorilor sau, mai cu seamă, societăţii actuale, aş recunoaşte că mesajul este unul subliminal, că mesajul abundă în ironie şi că ţara asta inventată e de fapt ţara tuturor. Ţara unde noi toţi căutăm o viaţă mai bună.

 

14203564_1311692982176239_1158394783_o

Sursă foto: Opera Națională Iași

„Când Beatrice Rancea a insistat cu perseverența ei semi-fanatică să montez Văduva în Romania, am ezitat. Simțeam că, în montările mele precedente, la Opera din Viena și cea din Cardiff (deși total diferite una de cealaltă) nu ajunsesem la lumina pe care, totuși, o întrezărisem. Am replonjat în studiul epocii în care a compus Lehár, la belle époque, de la începutul secolului trecut, dar mi-am dat seama că o documentare fidelă nu poate duce decât la o Văduvă de muzeu, lipsită de vitalitate și impact. Într-o zi, împreună cu colaboratoarea mea constantă, Dana Dima, am avut ideea de a transpune Văduva în contemporaneitate, pentru că ne-am dat seama că există destule argumente ca propunerea să fie justificată. Cum în libret e vorba despre o țară inventată, pierdută undeva în Balcani, aflată în criză și în pericol de faliment, condusă de politicieni incapabili, impostori și mincinoși, am găsit, printr-un fericit accident, în scrierile lui Radu Paraschivescu și ale lui Andrei Pleșu, materialul ideal pentru ca ea să capete formă și conținut.” Andrei Şerban