Viață și teatru

Print Friendly, PDF & Email
Spectacol | Autor: Cristina Rusiecki | 2 noiembrie 2017 |

Ce am văzut în FNT

Costi Apostol: Cred într-o generație nouă, tînără, proaspătă și extrem de talentată.

Am șansa ca atunci cînd mă gîndesc la dragostea mea adevărată, aceasta să fie realmente dragostea pentru oameni.

Alexandrina Ioana Costea: E important să învăț să-mi cunosc copilul, nu să-l dresez. Răbdarea e cheia comunicării în relațiile mele.

Sebastian Marina: După opt ani m-am despărțit de ea și sufletul meu a intrat în comă. Nu mai simțeam nimic pentru nimeni. A fost o perioadă de sex, alcool și teatru.

Elena Popa: Am scris și am recitat poezii închinate Elenei Ceaușescu. (...) De 23 August eram prezentă pe stadion, în insolație, ore în șir, cu plăcuța colorată în mînă: sus plăcuța, jos plăcuța.

Actorii sînt oameni vulnerabili, uneori ipocriți, uneori fără respect de sine. Dar cel mai periculos aspect e că sîntem alunecoși. Prea ne pliem ușor și asta, pe termen lung, creează monștri.

Daniel Rizea: Ziua și viața mea sînt banale. Nu au loc evenimente majore în lumea mea. Trăiesc din actorie, dar o privesc ca pe o meserie. O fac cu pasiune, dar aș putea să trăiesc și fără ea. Nu am tabieturi, nu am vicii, nu sunt un om activ social, mă simt bătrîn în gîndire.

Ion Fiscuteanu Jr.: Sînt un tip leneș. Uneori simt nevoia să nu fac nimic, acumulez prea mult. Nu am chef de nimic. Nu citesc, nu ascult muzică, nu vreau să văd niciun film, nu vreau să vorbesc cu nimeni, vreau doar să fiu eu cu mine.

 

Viața unui oraș se compune dintr-o sumă de mii, zeci de mii, iar în cazul unei metropole, chiar de milioane de existențe individuale. Dacă trecem dincolo de abstracțiune, dacă ne apropiem cu lupa de concret, constatăm că orașul înseamnă o sumă de fapte, de întîmplări, de situații, de dureri și de bucurii, de atitudini și de... cîte și mai cîte cumulate din diferitele existențe ale locuitorilor săi.

 

Indicatorul care anunță numele la intrarea în oraș denumește generic o comunitate. La rîndul ei, aceasta se formează din multe alte comunități printre care și cea grupată în jurul teatrului. Cum se reflectă viața unui oraș în existențele oamenilor implicați în artă? Cum reiese imaginea generică despre care vorbeam din suma zecilor de fragmente de biografie? Iată ce o preocupă pe regizoarea Carmen Lidia Vidu în ultimele două spectacole ale sale, Jurnal de România. Sfîntu Gheorghe și Jurnal de România. Constanța, din care recent încheiatul Festival Național de Teatru l-a programat pe primul, producție a Teatrului „Andrei Mureșanu”.

 

Alocată experimentului și noilor media, Carmen Lidia Vidu virează către un teatru de factură documentară, cu sută la sută adevăr. E drept, un adevăr colorat de sensibilitatea aparte a actorilor, de universul lor pigmentat în nuanțele emoției și mai ales ale umorului, de factura lor particulară de a observa lumea. Construcția spectacolelor se bazează pe interviurile pe care regizoarea le face cu actorii pentru ca mai apoi să-și selecteze și să-și structureze materialul. Toate întîmplările pe care le aude publicul sînt reale. Pentru a spori veridicitatea, regizoarea renunță cu totul la iluzia teatrului, la convenție, la personaje, la categoriile tradiționale ale limbajului dramatic. Pe rînd, actorii vin în fața publicului, stau nemișcați în fața ecranului pe care se proiectează fotografiile lor personale și, cu microfonul în mînă, se adresează direct publicului, spunîndu-și povestea cît mai puțin emfatic, cît mai puțin teatral.

 

În cazul documentării antropologice, a istoriei vii a orașului Sfîntu Gheorghe, regizoarea a selectat șase outsideri (în sensul că nici unul nu s-a născut acolo) care-și relatează impresiile de la intrarea într-o lume nouă: Elena Popa, Alexandrina Ioana Costea, Daniel Rizea, Sebastian Marina, Costi Apostol, Ion Fiscuteanu Jr. Într-o ordine aparent aleatoare, dictată de subiectivitatea fiecăruia, fapte din copilărie se suprapun, în istorisirea lor, peste amintirile impactului cu un oraș necunoscut. De la cele de importanță strict personală, ca efortul de a slăbi optsprezece kg în mai puțin de două luni (Daniel Rizea), actorii alunecă pe nesimțite la cele relevante pentru o întreagă categorie socială: „Primul meu salariu în 2007 era de trei milioane două sute de lei vechi. Mama îmi trimitea bani și încă-mi trimite”, cum mărturisește Ion Fiscuteanu Jr. La șaisprezece ani, Costi Apostol, cel mai tînăr angajat al teatrului, face la Pașacani un spectacol care se numea Revolta, ca reacție împotriva faptului că acolo nu se întîmpla nimic pentru tineri. Intrat în lumea teatrului, mărturisește că nu se aștepta „ca tocmai niște artiști să prețuiască banii mai mult decît arta”.

 

Știm cu toții că actorii Teatrului „Andrei Mureșanu” din Sfîntu Gheorghe sînt deosebit de talentați. Fiecare are farmecul lui. Deși mențin un ton neutru, relatarea fiecăruia împrumută ceva din temperamentul, personalitatea, modul de a percepe, digera și reformula lumea, în funcție de ordinea personală, de afinități și subiectivități. Colînd lucruri aparent lipsite de însemnătate cu fapte majore din existență (mariaj, divorț, creșterea copiilor, relații interetnice), cele șase povești lasă impresia unei totale autenticități. Cu atît mai de admirat este exercițiul de sinceritate al unor actori a căror meserie înseamnă să se ascundă în spatele unui personaj. Deși spectacolul nu presupune o ficțiune care să subjuge mintea spectatorului, acumularea de istorii personale cîștigă atenția de la primul minut la ultimul. Viața orașului unde nu pare să se întîmple nimic măreț se compune, încet-încet, din șase biografii povestite în care, nu de puține ori, își face apariția umorul. Sau nostalgia. Sau introspecția.

Spectacolul este plăcut mai ales prin nota de onestitate, prin mărturiile complet lipsite de artificial, prin poezia frustă a discursului fără floricele stilistice și mai ales prin deschiderea celor de pe scenă. Tineri care vorbesc adogmatic despre idealuri, fără a cădea în pericolul național al autocompătimirii. Dincolo de poveștile în care relevanța se acumulează din întîmplări minore, există o delicatețe în Jurnal de România. Sfîntu Gheorghe, cea a oamenilor care își doresc ceva și formulează nu cu virulență, ci cu demnitate. La sfîrșit, publicul rămîne cu impresia întîlnirii spumoase cu niște prieteni tineri și deschiși care i-au făcut onoarea să-l lase să pătrundă în intimitatea lor. Ce senzație tonică!

 

Jurnal de România: Sfântu Gheorghe

Teatrul „Andrei Mureşanu”, Sfîntu Gheorghe

Concept, regia și scenariul: Carmen Lidia Vidu

Distribuția

Elena Popa

Alexandrina Ioana Costea

Daniel Rizea

Sebastian Marina

Costi Apostol

Ion Fiscuteanu Jr.

Foto, video: Vetró Baji, Levente Vargyasi
Muzica: Luiza Zan, Kónya Ütő Bence
Costume: Raluca Alexandrescu

Blogul spectacolului http://jurnalderomaniasfantugheorghe.tumblr.com/

 

Proiect editorial apărut cu sprijinul Administrației Fondului Cultural Național.
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.

video plus text