Amintirile unei căsnicii disfuncționale

Andreea Tănase scrie un text emoționant, dar care se păstrează limpede și care încearcă să ofere un răspuns precis și obiectiv asupra concluziei pe care, ca spectator, o cunoaștem încă din început. Cel mai important aspect pe care aceasta reușește să îl atingă este acela de a-și însărcina personajele cu discursuri naturale, cu dialoguri veridice, care nu suferă în niciun fel de pudibonderie, astfel încât totul să se încadreze într-o aură a realității. Mai mult de atât, ca un creator grijuliu, Andreea Tănase își conturează personajele astfel încât să le pună mereu într-o situație care le-ar putea destabiliza emoțional, pentru ca mai apoi, la fel de grijulie, să le tragă mai în spate pentru a le face loc câteva clipe să gestioneze situațiile în care sunt implicați.

În schimb, viziunea lui Radu Nica este diferită, astfel încât își provoacă mereu personajele, le ațâță unul împotriva celuilalt și își dorește să ilustreze într-un mod cât mai evident fractura dintre cei doi, să o hașureze în cele mai intime locuri și momente ale lor. De altfel, rememorările evenimentelor trecute sunt cele prin care alege să prezinte spectatorilor iluzia pe care aceștia aleg să o mențină, existând, în fapt, o ruptură mult prea profundă pentru a mai putea fi în vreun fel reparată. Intențiile regizorului sunt însă justificate pentru că nu încearcă să își saboteze personajele, ci tocmai din contră, încearcă să le elibereze prin scoaterea în evidență a unei monotonii sentimentale pe care cei doi o împărtășesc. Radu Nica imprimă spectacolului său o atmosferă care ascunde un melanj de emoții, pe care mai apoi le redă și le evidențiază rând pe rând, pe parcurs, fără a le reliefa în mod direct, ci le lasă să se manifeste în voie.

Cele două personaje sunt interpretate de către doi dintre actorii cu greutate ai spațiului: Paula Rotar și Paul Socol, un duo formidabil tocmai prin chimia scenică pe care o au și pe care reușesc s-o înfățișeze într-un mod cât mai firesc. Pe de-o parte, suntem martori la sensibilitatea și prospețimea pe care Paula Rotar le evidențiază în orice producție ar juca, acompaniate de o vigoare interpretativă care îi permite foarte ușor să treacă dintr-o formă în alta a personajului ei. Pe de altă parte, vorbim despre suplețea interpretativă a lui Paul Socol care este secondată de carisma specifică, făcându-l o prezență foarte plăcută de fiecare dată când pășește pe scenă. Potrivirea celor doi este, în fapt, ceea ce amplifică întreaga atmosferă pe care o construiește cu grijă regizorul astfel încât întregul aranjament scenic devine un mediu al separării și al însingurării, în opoziție cu ceea ce ar fi trebuit, de fapt, să fie.

Pentru a crea și mai multă consistență spectacolului, Mihai Păcurar este cel care semnează scenografia și cel care aduce la viață un loc propice pentru un eveniment tragi-comic ca acesta, inserând totodată ici-colo și modalități prin care personajele să își poată scoate la iveală vulnerabilitățile pe care le au unul față de celălalt, dar și pe cele pe care le au față de sine. Neoanele folosite, care ar trebui în aparență să facă lumină întregii situații, sunt cele care eliberează în fapt umbrele greșelilor pe care ambii le-au comis și pentru care plătesc cu propria căsnicie. Mai apoi, pentru a evidenția trepidațiile din parcursul relației, Oana Mureșan construiește o coregrafie puternică din punct de vedere al corporalității, prin care aceștia să își poată, de asemenea, distinge personalitățile și pentru a arăta tumultul care există între ei și care s-a adunat fără să fie însă defulat. Vorbim așadar de o coregrafie vigilent constituită tocmai pentru a scoate la iveală toate frustrările care nu puteau fi transmise prin cuvinte și care completează ideal întreaga partitură a spectacolului.