UN ARTICOL DE RĂZVAN ROCAȘ
Textul spectacolului Totul e bine când se termină este una dintre cele cinci piese care au fost selectate în cadrul rezidenței Drama 5 din 2019, găsindu-și ulterior și locul pe scena Reactorului. Acesta poartă semnătura Andreei Tănase, căreia i s-a alăturat, la producția reprezentației, regizorul Radu Nica. Un proiect inedit nu atât prin subiectul pe care îl abordează, cât prin modalitatea pe care cei doi o aleg pentru a-și construi spectacolul: petrecerea de divorț a unui cuplu. Prospețimea ideii rezidă tocmai din celebrarea unui eveniment trist din viața unor adulți, în care publicul devine o parte integrantă și are o interacțiune directă cu povestea care se desfășoară pe scenă. În fapt, textul evită orice formă de experiență siropoasă, înlocuind totul cu o privire lucidă asupra trecutului și asupra disfuncționalităților care au apărut încă de la început și care, în timp, au condus la divorțul propriu-zis.
Andreea Tănase scrie un text emoționant, dar care se păstrează limpede și care încearcă să ofere un răspuns precis și obiectiv asupra concluziei pe care, ca spectator, o cunoaștem încă din început. Cel mai important aspect pe care aceasta reușește să îl atingă este acela de a-și însărcina personajele cu discursuri naturale, cu dialoguri veridice, care nu suferă în niciun fel de pudibonderie, astfel încât totul să se încadreze într-o aură a realității. Mai mult de atât, ca un creator grijuliu, Andreea Tănase își conturează personajele astfel încât să le pună mereu într-o situație care le-ar putea destabiliza emoțional, pentru ca mai apoi, la fel de grijulie, să le tragă mai în spate pentru a le face loc câteva clipe să gestioneze situațiile în care sunt implicați.
În schimb, viziunea lui Radu Nica este diferită, astfel încât își provoacă mereu personajele, le ațâță unul împotriva celuilalt și își dorește să ilustreze într-un mod cât mai evident fractura dintre cei doi, să o hașureze în cele mai intime locuri și momente ale lor. De altfel, rememorările evenimentelor trecute sunt cele prin care alege să prezinte spectatorilor iluzia pe care aceștia aleg să o mențină, existând, în fapt, o ruptură mult prea profundă pentru a mai putea fi în vreun fel reparată. Intențiile regizorului sunt însă justificate pentru că nu încearcă să își saboteze personajele, ci tocmai din contră, încearcă să le elibereze prin scoaterea în evidență a unei monotonii sentimentale pe care cei doi o împărtășesc. Radu Nica imprimă spectacolului său o atmosferă care ascunde un melanj de emoții, pe care mai apoi le redă și le evidențiază rând pe rând, pe parcurs, fără a le reliefa în mod direct, ci le lasă să se manifeste în voie.
Cele două personaje sunt interpretate de către doi dintre actorii cu greutate ai spațiului: Paula Rotar și Paul Socol, un duo formidabil tocmai prin chimia scenică pe care o au și pe care reușesc s-o înfățișeze într-un mod cât mai firesc. Pe de-o parte, suntem martori la sensibilitatea și prospețimea pe care Paula Rotar le evidențiază în orice producție ar juca, acompaniate de o vigoare interpretativă care îi permite foarte ușor să treacă dintr-o formă în alta a personajului ei. Pe de altă parte, vorbim despre suplețea interpretativă a lui Paul Socol care este secondată de carisma specifică, făcându-l o prezență foarte plăcută de fiecare dată când pășește pe scenă. Potrivirea celor doi este, în fapt, ceea ce amplifică întreaga atmosferă pe care o construiește cu grijă regizorul astfel încât întregul aranjament scenic devine un mediu al separării și al însingurării, în opoziție cu ceea ce ar fi trebuit, de fapt, să fie.
Pentru a crea și mai multă consistență spectacolului, Mihai Păcurar este cel care semnează scenografia și cel care aduce la viață un loc propice pentru un eveniment tragi-comic ca acesta, inserând totodată ici-colo și modalități prin care personajele să își poată scoate la iveală vulnerabilitățile pe care le au unul față de celălalt, dar și pe cele pe care le au față de sine. Neoanele folosite, care ar trebui în aparență să facă lumină întregii situații, sunt cele care eliberează în fapt umbrele greșelilor pe care ambii le-au comis și pentru care plătesc cu propria căsnicie. Mai apoi, pentru a evidenția trepidațiile din parcursul relației, Oana Mureșan construiește o coregrafie puternică din punct de vedere al corporalității, prin care aceștia să își poată, de asemenea, distinge personalitățile și pentru a arăta tumultul care există între ei și care s-a adunat fără să fie însă defulat. Vorbim așadar de o coregrafie vigilent constituită tocmai pentru a scoate la iveală toate frustrările care nu puteau fi transmise prin cuvinte și care completează ideal întreaga partitură a spectacolului.
Așadar, Totul e bine când se termină nu este doar o rememorare a timpurilor trecute, ci este și o analiză la rece a episoadelor prin care cele două personaje trec și care, de altfel, vorbesc pe tonuri subtile despre o incompatibilitate interumană. Spectacolul se ferește de orice fel de patetisme tocmai pentru a nu pica în melodramă, alegând în schimb să își asume verdictul de la început și să fie cât mai obiectiv cu ambele personaje, fără a arunca vina pe vreuna dintre ele. Avem o edificare calculată care stă sub semnul unui hazard aparent, petrecerea fiind într-un final doar un pretext pentru personaje de a se putea cunoaște puțin mai bine și de a-și descoperi fiecare partea lui de vină.
Totul e bine când se termină
Reactor de Creație și Experiment, Cluj
de Andreea Tănase
Cu: Paula Rotar, Paul Socol
Regia: Radu Nica
Scenografia și conceptul video: Mihai Păcurar
Mișcarea scenică: Oana Mureșan
Foto: Bogdan Botaș
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.