Când dansul vorbește la persoana întâi

La polul opus sincronizării din prima prezentare, Desynchronosis A.K.A. Jet Lag de Cristina Tudor se concentrează pe decuplarea care intervine între minte, suflet și corp. Structurată în trei capitole, prezentarea combină diferite mijloace artistice în scopul declarat al deconectării publicului de la realitatea imediată. Așa cum susține autoarea, în „cel mai subversiv act”, cel al domolirii ritmului alert al vieții, publicul este invitat să ocupe spațiul și să participe la actul de creație. În spațiul scenic care acoperă toată sala de spectacol, într-o asumată anulare a convenției sală-public, printre gheme colorate, veioze și lămpi cu lumină discretă, în eclerajul care îmbie parcă la șezătoare, primul capitol al prezentării ne dezvăluie gândurile și amintirile autoarei, notate pe fugă, în tranziție, în răstimpul dintre momentele încărcate emoțional. Al doilea capitol valorifică implicarea voluntarilor din public într-un act de rememorare a tradițiilor meșteșugărești de odinioară, cu efect terapeutic, de stabilire a unui ritm lent, necesar obținerii, din gheme, a unor spirale și, concomitent, a mult așteptatei detașări de supra-solicitantul cotidian. La întrebarea „Oare există un jet lag emoțional?” răspunde ultimul capitol, la rândul său structurat în trei acte, care alătură emoției transmise prin dansul interpretei emoțiile spectatorilor, care citesc gândurile așternute de autoare sau pe care le-au scris invitați de aceasta.

Threshold

Foto: Maria Bărbulescu

De la atmosfera familiară și voit relaxată a celei de-a doua prezentări, publicul e invitat să însoțească cu privirea, cu mintea și cu sensibilitatea o demonstrație perfect coordonată de Iulia Andro, care semnează conceptul și coregrafia spectacolului Threshold, interpretat de autoare împreună cu Ilinca Budeanu și Iustin Danalache. Defilând prin spațiul scenic într-o demonstrație de atenție combinată cu interpretarea diferențiată a stimulilor, cei trei dansatori ajung să-și intuiască reciproc energia și prezența, chiar în absența informațiilor de natură vizuală, până când corpurile devin elemente ale unui continuum. Energia se transferă între ele, iar impulsurile invizibile trec de la un corp la altul, născând următoarele mișcări și reacții. Inițiat ca experiment pentru a cerceta relația dintre atenția conștientă, percepția senzorială și mișcare, spectacolul provoacă emoție tocmai prin puterea corpurilor de a comunica, de a-și transfera impulsuri și energie și de a se armoniza în absența unui sistem codificat, a unui limbaj și a interacțiunii verbale sau vizuale. Încercând să răspundă întrebărilor legate de similaritatea reacțiilor la aceiași stimuli în corpuri diferite și de reprezentarea scenică a unui atare proces stimul-răspuns, spectacolul expune virtuozitatea mișcărilor corporale, care însă ies din cadrul solitar și sunt în permanentă căutare a impulsurilor și energiei pe care o degajă ceilalți, în vederea unei simbioze efemere, constant epuizate și redescoperite prin transformarea experienței individuale în mișcare și prin coordonarea mișcărilor individuale în relație cu partenerii de scenă.

Belonging Bodies

În Belonging Bodies Teodora Tudose, autoarea conceptului, coregrafiei și textului, explorează relația dintre percepție și rememorare într-un performance despre durere, despre nevoia de apartenență și despre presiunea resimțită pentru a îndeplini standardul corpului perfect. La granița dintre „a fi” și „a deveni”, performance-ul pornește de la rememorarea experienței personale, în care durerea e omniprezentă, figurată prin mișcări de stretching și de forță, impunând mușchilor tensiunea, care reliefează ideea că durerea poate fi și un motor al creației. Cu structură circulară, prezentarea începe și se termină cu imagini cu puternic impact vizual: într-un cadru monocromatic negru, lumina minimală, caldă, dezvăluie un corp în postura de poză similară poziției glam în care se poziționează fotomodele pe podium și pentru fotografiile publicate în revistele de modă, cu părul în mișcare, înfoiat de ventilator, amintind concomitent de reclamele agresive la șampon, vopsea și alte produse pentru transformarea părului în podoaba lui Raspunzel și de șerpii învolburați ai Meduzei. Un comentariu nerostit despre presiunea consumerismului și a standardelor societale asupra dansatoarelor, care se adaugă durerii, ce însoțește constant traseul profesional al celor care aleg dansul, așa cum va reaminti un alt performance, al Sofiei Sitaru-Onofrei, din debutul ultimei zile de prezentări.

TESERACT

„Încep să cred că sufletul face parte din a patra dimensiune” – așa își începe confesiunea-manifest Iustin Danalache, autorul conceptului, coregrafiei și creației sonore și deopotrivă interpretul TESERACT. Combinând dansul cu mișcări acrobatice, cu monologul, hip-hop-ul și muzica live, TESERACT, desemnând hipercubul, echivalentul cubului în patru dimensiuni, pune accentul pe translație și transgresare: translație între lumi paralele, fiecare cu o dimensiune în plus – punctul care devine linie, care devine plan, care capătă volum, care generează un volum în mișcare – și transgresare a ceea ce știm către ceea ce vom descoperi despre ceea ce ne înconjoară și despre sine. Amprenta mediului familial și al factorilor care modelează personalitatea de la vârsta copilăriei până în adolescență lasă urme asupra tânărului în plin proces de maturizare. Când corpul, amintind de David-ul lui Michelangelo, vorbește prin mișcări sacadate, cu elemente acrobatice intercalate, liniile se estompează între coregraf, actor și performer. Performance-ul se încheie cu cinci ipostaze de căutare a căii de a comunica cel mai frumos sentiment din lume, iubirea, toate eșuate din prea-plinul care se revarsă violent provocând moarte fizică sau uitare.

Voice Legacy

A doua zi de prezentări a reunit trei spectacole diverse conceptual și ca mijloace de expresie utilizate. Prima prezentare, Voice Legacy de Alexandra Necula, care semnează conceptul, coregrafia și interpretează, reprezintă o excelentă transpunere vizuală a impactului sunetului panoramat și al vibrațiilor vocale care nu doar se aud, ci se simt și rămân în memoria publicului mult după ce performance-ul s-a încheiat. Folosind melodia Los cuatro muleros ca fond sonor, anulând asumat convenția separării scenei de către public, Alexandra Necula își țese firul narativ din gesturi, priviri, mișcări, bocet, tăcere, din interacțiunea cu elementele de costum și din simbolistica unor posturi, completate de muzica pe alocuri obsedantă. Corpul devine un instrument vibrator care emite sunete și armonii neașteptate și care transmite vibrații. Nebunie și durere, bipolaritate și un ritual de exorcizare urmat de eliberare, transformarea succesivă pe scenă în alt personaj, acompaniată de dramatice schimbări ale eclerajului, toate conturează coordonate ale narativului, povestea explicitându-se în final, când corpul, care se destinde în poziție orizontală, permite vocii să-și susțină credința în persistența, în mintea celor care-și vor aminti, a ecourilor, care vor supraviețui perisabilității corporale.

IN/HER/IT

Foto: Maria Bărbulescu

Tot despre ceea ce dăinuie când orice altceva dispare este tema centrală a IN/HER/IT de Ana Costache. Pe o scenă învăluită în misterul întreținut de lumina difuză, caldă, în contrast față de covorul de scenă negru, mișcările lente, ritualice, obsedant repetate ale corpului dansatoarei-autoare fixează atenția pe detalii. Inspirate de tehnica predată la Academie de Rebecca Journo, mișcările sunt descompuse în micro-mișcări și resudate în mișcări care definesc spațiul și care adaugă greutate demersului de continuitate pe care-l relevă. Subtile modificări ale ritualului devoalează aportul istoriei personale în curgerea timpului peste generații, fiecare transferând următoarelor moștenirea acumulată în timp. Timpul ca durată în contrast cu corporalitatea umană, perisabilă, dar capabilă să pună baze și să construiască pornind de la experiențele antecesorilor pentru succesori. În dinamica evoluției prin tradiție și continuă construcție a neamului, aportul individual este obligatoriu pentru supraviețuirea comunității, a societății, a umanității.

ICSPRES IORSELF

De la importanța și impactul, vizibil, al contribuției individuale care construiește, creând vizibil spațiu-timp în mișcare se ajunge la o mișcare atât de subtilă încât tinde spre imobilitate spațială. Dacă mișcarea nu ar fi deloc una vizibilă, ci ar lăsa vibrațiile din interior, reverberate de corp prin diafragmă, să contureze, într-un șuvoi de vorbe, toate frământările? Daiana Sargan a optat pentru un performance de sorginte stand-up comedy în prezentarea intitulată ICSPRES IORSELF. Înlăturând straturi succesive de îmbrăcăminte, tot atâtea metafore pentru rolurile pe care le joacă oamenii și pentru măștile pe care fiecare le afișează în interacțiunile cu ceilalți, ICSPRES IORSELF descrie cu umor un parcurs în căutarea de sine, cu final deschis, un continuu work in progress.

22 august, ultima zi de prezentări, a debutat cu un performance despre urmărirea idealului și costurile asociate. Wow! You’re a dancer?! Can you show me a split? de Sofia Sitaru-Onofrei, autoarea conceptului și coregrafiei, care și interpretează, prezintă parcursul autoarei în urmărirea idealului, un parcurs plin de încercări, de efort, de deziluzii și de durere, care au ambiționat-o să-și atingă scopul de a deveni balerină pe prima scenă a țării. La 18 ani. Doar că strălucirea grațiosului balet ascunde spini care lăsa urme adânci în memoria corpului și a minții. Împărțită în patru momente semnificative din viață, structura performance-ului e oglindită de cele patru „stații” situate fiecare în câte un colț ale scenei, unde elemente de costum și recuzită servesc reprezentării momentelor care au marcat evoluția artistei: de la lecțiile de balet din copilărie la participarea la audiții, fără succes, de la experiența ca balerină la descoperirea libertății dansului modern în Israel și cariera de dansatoare cu accidentări frecvente și o durere care devine un element comun, o realitate de zi cu zi. Un moment de veritabil performance à la Marina Abramović, greu de privit din confortul rolului de spectator, a fost cel în care toată suferința balerinei a fost recreată – și retrăită live –, însoțită de comentariul amaro-ironic al gândurilor perfomerei, proiectate pe fundal. „Îmi place să dansez!... Îmi place să dansez?” – din frământările generate de nemulțumirea privind realitatea needulcorată a vieții de dansator profesionist se naște următoarea etapă a parcursului profesional. Figurată simbolic prin adunarea tuturor obiectelor din trecut într-un sac, pe care-l videază, eliberarea de opreliști și conștientizarea plăcerii de a dansa conduc către acceptarea sinelui, așa cum este, și a statului de vremelnic călător care dansează printre peripețiile vieții: „Sunt în 2026 și sunt cum sunt. Salut, sunt Sofia...”

Despre influențele și presiunea mediului exterior asupra indivizilor, măsurate prin reacții corporale vizibile, vorbește prin dans și spectacolul What if today...?, concept, coregrafie și interpretare semnate de Ada Anghel. Încă de la intrarea în sala de spectacol publicul este invitat să se așeze pe pernele dispuse în semicerc în proximitatea artistei, deja prezentă în spațiul scenic. Costumul lejer contrastează cu primele mișcări, sacadate, aproape spasmodice, care semnalează o luptă interioară, între dorințe și impulsurile stimulilor exteriori care deturnează mintea și corpul, creând confuzie, insatisfacție și anxietate provocată de lipsa predictibilității. În prezentarea distribuită spectatorilor cuvinte ca indecis, control, dominanță toxică, disconfort, abandon de sine creează o hartă mentală a problemelor generate de factorii de presiune exteriori, figurate în dans prin mișcări de tensiune, care parcă sugerează dorința de a evada din corp, departe de limite, convenții și reguli. O schimbare bruscă de registru atrage atenția că singura soluție vine tot din interior și presupune focalizarea pe propria persoană prin creșterea încrederii în sine, acceptarea sentimentelor și mici promisiuni îndeplinite pentru binele sinelui.

Every house has a door

Foto: Luca Șerbănoiu