Piața de carte din România este una mică. Foarte mică. 3-4 euro pe an, spun ultimele statistici, ar cheltui un român pe cărți. Dacă e așa, piața de carte din România e, toată, cam cât un bloc mai măricel contruit la marginea Bucureștiului sau a Clujului. În ăștia 3-4 euro intră și cartea de literatură și cartea tehnică și cea de perfecționare profesională sau de dezvoltare personală.
Nici măcar nu se piratează. Sună rău ce zic, dar, cumva, pirateria ar facilita într-un final dezvoltarea pieței. S-a văzut în cazul consumului de film. După ani de zile în care oamenii au descărcat la greu „de pe torenți” sau au dat câte zece click-uri să scape de reclamele pop-up pe „site-uri pirat”, acum toată lumea plătește un abonament la Netflix, HBO, Amazon Prime, mai nou Disney+ și ce o mai urma. După crearea unei obișnuințe, lucrurile merg de la sine. S-a mai văzut și în cazul gaming-ului.
Abonamentul pe lună la un canal de film costă cam cât o carte. Și poți să vezi, dacă ai timp, un film în fiecare zi. Ieftin, da. Dar asta pentru că piața e mare și foarte mulți ca tine plătesc pentru filmul ăla.
Piața de carte e mică. Tirajele sunt mici. Costurile de producție sunt mari (pare o glumă raportat la bugetul unui film, dar se înțelege de mai sus că nu e). Prețul cărților este mare dacă trăiești în România. Dintr-un salariu mediu, jumătate se duce pe chirie. Urmează utilitățile, hrana, combustibilul. Nu prea mai rămâne nimic până ajungi la cărți.
Am zis salariu mediu și nu știu dacă raționamentul se duce în direcția bună. De ce? Studii în România nu există. Nu pare nimeni interesat să le facă. Deh, piață mică. Nu știm cine cumpără, cu ce motivație, cum face alegerea, care sunt atitudinile, care sunt comportamentele. Nu e ca la detergenți sau ca la servicii bancare, să te trezești cu operatorii de sondaje că te întreabă la telefon: ce produse ați cumpărat în ultimul an, le cunoașteți pe alea sau pe alea, cine din gospodărie face achiziția, cine decide, cât ați fi dispus să cheltuiți pe nu știu ce.
Mă întorc la valoarea salariului. Cam singurul studiu pe care l-am văzut vreodată în România și care mi-a răspuns la câteva întrebări e un studiu mai vechi, de, cred, vreo zece ani, realizat, normal, pentru o instituție bancară. Și studiul zice că cei care consumă cel mai mult produse culturale, așadar și carte, cunt „cei aflați la început de drum”. Cum o spune și denumirea categoriei, e vorba despre: cei care nu au încă o carieră, cei care o aveau și au abandonat-o în favoarea a altceva, cei care și-au încheiat-o și intră într-o altă etapă a vieții, poate și altele. Pe scurt, cei aflați în căutări. Și mai pe scurt, cei cu venituri relativ mici și cu tranșe de timp dispobil mari. M-am gândit atunci că are noimă. Și mă gândesc acum că, foarte probabil, calculul făcut mai sus, cu salariul mediu, ar putea să nu se prea susțină. Revin doar ca să zic că cel minim se duce, el tot, doar pe chirie.
Suntem persuadați să consumăm doi litri pe apă zi. E foarte bine. Când statul român va ajunge la un nivel, nici nu zic de care, că nu e timp de asta, poate va plăti spoturi în care ne spună să citim o carte pe lună. Vedem noi, după, cum ne facem timp între două jub-uri.
Școala nu are nicio treabă cu lectura, literatura, cartea. Avem o lungă tradiție în care disciplina Literatură a fost despre comentariul literar și nu despre povestea din carte. Oricine ar vinde acum orice ne promite că ne vinde „o experiență”. Literatura era prin definiție un astfel de produs și tocmai ea nu e „vândută” ca atare de școală. Cu câțiva ani în urmă, fiica mea a fost surprinsă la școală, la o oră care se pare că n-o prea interesa, citind o carte pe care o ascundea sub bancă. Profesorul a venit furios crezând că „stă pe telefon” și a fost atât de șocat încât singura lui reacție fost să o întrebe repetat, cu un ton care trecea de la furie la surpriză: citești? tu citești? citești?. Fiica mea a terminat de mult timp școala și, când vorbim, uit mereu să o întreb dacă mai citește și ce a mai citit. De fapt, mi-a spus o dată că ascultă podcast-uri.
Piața de carte din România e mică și puținele date publice spun că jumătate din ea revine traducerilor. Din ce rămâne, jumătate revine clasicilor. Ca număr de titluri. Ca volum de vânzări, literatura de după 2000 are o poziție mai bună. S-a creat încet-încet un curent care favorizează autorii tineri. Chiar se încurajează debutul. După succesul de la Polirom cu colecția Ego, în colecții ca Biblioteca de Proză Contemporană de la Litera sau colecția n' autor de la Nemira apar nume din ce în ce mai multe și mai noi.
Editurile fac eforturi să reapropie cititorii de autori. Organizează lansări, întâlniri cu publicul, lecturi. Nu au nici ele instrumente bine documentate, o modelare de marketing bazată pe studii, pentru a face lucrurile „la sigur”. Cititorii sunt timizi. Doar puțini dintre ei își fac curajul să întrebe ceva la întâlniri. Teama că ai putea să întrebi ceva greșit. Sau prea personal. Așa că... ori întrebi ceva deștept și absolut impersonal ori, mai bine, taci. Și autorii sunt timizi. Ei cred că cel mai bine vorbește cartea lor pentru ei. Rar simți că te persuadează să îi urmezi în experiența lor artistică. Rar îți fac o promisiune fermă legată de această experiență. Vin dintr-o cultură a modestiei, a lucrurilor eterice. Modelele anterioare, scriitorii care au obținut poziții privilegiate în mentalul colectiv înainte de 1989 – adevărate staruri rock la vremea lor – nu sunt modele potrivite acum. Nici bune.
Tot statisticile spun că autorii de literatură din România nu trăiesc din scris. Fac tot felul de alte job-uri. De la profesori și traducători de orice, până la it-iști. Scriu în timpul liber. Aceasta este o informație valoroasă. Eu aș vrea să o găsesc pe copertă: carte scrisă în timpul liber. Mie mi-ar da un sentiment de încredere.
Dacă scriitor profesionist în România nu prea există, nu prea există nici alte profesii care să acopere nevoile domeniului. Agentul literar, impresarul, consultatul de imagine, promotorul, alții? Import de expetiză nu se prea face. Piața de cartea în România este prea săracă. Experimentăm. Mergem cumva mai departe cu toții.
Am selectat patru texte din literatura aflată în circulație.
E o selecție, să zicem, aleatoare. Plus puțin subiectivă.
Și am încercat să îi cunosc cât-de-cât pe autori.
„Când am fost întrebată, am răspuns onest. Poate asta e”
„Rareori merg la lansări de carte şi mai niciodată la dezbateri”
„Sunt îmbrăcat ca un curier. Mereu îmi spun că nu sunt deloc îmbrăcat ca un scriitor”
„Dar să nu mă recunoască nimeni, nici măcar la lansările propriilor cărți”