Cristina Rusiecki: Și tocmai asemenea povești par să te fi interesat...

Cătălin D. Constantin: Primul doctorat a fost o scormonire în niște jurnale vechi, de început de secol XX, pe care le-am colecționat de-a lungul timpului, cu vreo zece ani înainte de a mă apuca de doctorat. Adunam astfel de însemnări cotidiene ale oamenilor. Primele au venit la mine întâmplător. De la un moment dat, am început să le caut programat și coerent, într-o epocă în care despre viața cotidiană a burgheziei, a elitei românești de dinainte de comunism nu prea se scrisese. Era greu de scris pentru că informațiile și documentele prime nu fuseseră puse cap la cap. Lucrul acesta se întâmpla în țările vestice care au tradiția studiilor vieții cotidiene: Anglia, Franța, Italia, Germania. Când am pornit la drum cu acest doctorat, mi-am zis că o să rup gura târgului aplicând unui material inedit din România metodele de studiu de acolo și că o să-mi fie foarte ușor. Nu a fost deloc așa, pentru că tot ceea ce însemna tradiție și metodă vestică de studiere a vieții cotidiene nu se potrivea cu realitatea istorică trecută de la noi. A fost destul de greu să văd cum își duceau viața oamenii din clasa medie superioară în mediul urban, la început de secol XX. Ce a devenit mai interesant și în ce s-a transformat doctoratul a fost un studiu – neplănuit la început –, al felului în care oamenii formați într-un anume mod de trai bun își urmau tabieturile zilnice: cafeaua de dimineață, plimbarea pe malul râului, lucruri care, de fapt, veneau dintr-o tradiție românească mai degrabă rurală. Dar ele se încetățeniseră și la București, și la Craiova, de unde provin câteva dintre jurnalele pe care le-am analizat. Ce s-a întâmplat cu ele când oamenii aceștia au trecut brusc în comunism? Noua realitate nu le mai permitea acel tip de trai bun, cutumele lor zilnice erau împotriva momentului. Și, totuși, ei încearcă, uneori, cu mijloace improvizate, să-și ducă mai departe obiceiurile care compuneau ritualul vieții burgheze: masa de duminică în familie, petrecerile, plecările vara. Spre deosebire de noi, ei voiau să meargă totdeauna în același loc, la mare sau la munte.

Cristina Rusiecki: Nu cred că aș mai alege tipul acesta de vacanță.

Cătălin D. Constantin: De fapt, cam asta este rețeta vieții burgheze de dinainte de război. Dacă un lucru funcționează, îl repeți, nu cauți cu ardoare, cu patimă, noul. Ceea ce noi, astăzi, am denumi plictis era pentru ei un ritual și sursă de bucurie. Repetarea unui gest devenea acolo sursă de plăcere. Azi, ni s-ar părea foarte plicticos să facem, an de an, aceeași vacanță, să avem, duminică de duminică, aceiași invitați. Dar, de fapt, asta însemna bun trai. Era plăcerea de a trăi, de a te recunoaște în anumite gesturi, pe care noi am pierdut-o și pe care, de fapt, ei au inventat-o. Când spun „ei”, mă refer la clasa burgheză, pentru că tipul acesta de viață a fost inventat în Vest, dar adoptat cu mare plăcere și cu mare succes și de burghezia românească. Dar nu a avut o viață prea lungă la noi. A fost interesant să observ în jurnale cât de greu le-a fost oamenilor să-și continue gesturile mărunte, pentru că le intrase în sânge acest tip de trai. Unii au trăit până la mijlocul anilor '50, alții până în anii '70. Mă uitam în povestea unui general educat la Budapesta, originar de lângă Tg. Mureș, dintr-o familie românească veche, și cu ceva sânge german, cum, în timp ce descrie bombardamentele din 1944 din Capitală, ia o pauză de la notarea riguroasă a lor și a locului unde se afla fiecare membru al familiei lui, pentru a preciza că a traversat strada la sediul Automobil Clubului Român, rămas pustiu, doar ca să ude trandafirii. Sigur că acesta este un gest mărunt, banal, dar el arată o anumită nevoie de ordine interioară, nevoia ca lumea să meargă mai departe după niște reguli. Ce poate fi mai inutil și mai contradictoriu în timpul unor bombardamente decât să uzi trandafirii? Gesturile astea dau ritm vieții – că ai udat trandafirii, că ți-ai făcut plimbarea sâmbătă de sâmbătă pe malul Mureșului la Arad, cum povestește un alt personaj despre care am scris. Vorbesc despre un anume fel de a fi pe care l-am pierdut, nu prea am apucat să-l vedem și nici nu ni-l mai dorim.

Cristina Rusiecki: Ce te pasionează mai mult în domeniul tău, în antropologie?

Cătălin D. Constantin: Un bun antropolog – și nu doar un antropolog –, un om care este preocupat de studiile culturale în general trebuie să fie interesat de absolut orice. Nu există informație balast. La un moment dat, ca să legi lucrurile între ele, trebuie să te intereseze și fizica, și chimia, și automobilismul... O interferență total străină s-ar putea să pună într-o altă lumină ceea ce studiezi. Este dezavantajul și, în același timp, privilegiul domeniilor de frontieră, care își culeg informațiile de oriunde și le asamblează după reguli proprii, după talentul celui ce le studiază, în așa fel încât să compună o poveste coerentă, cu logică. Simpla denumire a plantelor îți poate spune ceva despre omul care cultivă acele plante într-o grădină – ca să mă întorc la povestea trandafirilor din timpul bombardamentelor.

Cristina Rusiecki: Știi o groază de lucruri despre plante, despre uleiuri, despre poțiuni. Cum ai acumulat toate aceste cunoștințe?

Cătălin D. Constantin: M-am întrebat și eu de ce m-au interesat plantele. Au început să mă pasioneze când eram în liceu și vedeam tot soiul de bălării, de buruieni ori legume în grădina bunicilor și mă întrebam ce sunt. Și, în loc să le pisez pe ele, căutam răspunsurile prin cărți, mai întâi în cărți generale, apoi în unele de specialitate pe care le comandam. Se spune că scorpionului (zodia mea) îi plac mirosurile, otrăvurile, plantele. Cred că asta am căutat în plante: nu frumusețea lor estetică, ci esențele acelea tari. Prima dată când am citit despre alchimie și uleiuri esențiale eram adolescent și a fost ca un soi de revelație: ce ascund plantele în ele dacă distilezi niște esențe foarte tari. Am citit un roman care mi-a plăcut, Parfumul, de cinci-șase ori pentru că povestește cum personajul de acolo extrage din plante esențe tari ca să le combine și să creeze parfumuri unice. Nu plantele în sine m-au interesat, ci ceea ce ascund ele în venele lor.

Cristina Rusiecki: Câte generații de diaconi are familia ta în spate?

Cătălin D. Constantin: Nu știu să număr. Deși mi-au povestit în copilărie, nu am ținut niciodată seama de detaliile acestea. Bunicul meu venea dintr-o familie bună din zona Buzăului. Tatăl lui fusese primar în sat, avusese preoți în familie. De fapt, el nu-i prea iubea pe preoți. Cred că m-au marcat poveștile auzite în copilărie de la bunicii mei, pentru că la ei am copilărit și asta a fost o fericire, undeva la vreo douăzeci de km de Buzău, într-o zonă de dealuri domoale, cu multe vii, cu păduri. Casa bunicilor era una mare, cu arhitectură interbelică, înaltă, pierdută într-o grădină. Astăzi, uitându-mă în urmă, mi se pare idilic.

Cristina Rusiecki: Nu ai simțit răsfățurile regimului comunist pe pielea ta.

Cătălin D. Constantin: Nu prea aveam cunoștințe de ce se întâmpla în țară, de nebunia, de tristețea acelor ani. Dar țin minte că, atunci când aveam vreo patru ani, deci se întâmpla în anii '80, intrând în curte cineva care trebuia să citească lumina, a întrebat-o pe bunica: „Așa e că e rău Ceaușescu?”. Și bunica a negat vehement: „Nu, nu e rău deloc”. După ce a plecat, mi-a explicat că ăla era un securist. A fost momentul în care a început să-mi povestească ce se întâmpla în țară. Nu mi-au ascuns niciodată nimic. Știu că mulți, în perioada respectivă, nu le povesteau copiilor istoria familiei, pentru că un copil poate oricând să spună mai departe, nu are controlul informației. Totdeauna am știut că este o lume dublă în care anumite lucruri le poți spune numai în cercul de apropiați.

Cristina Rusiecki: Să vorbim despre expoziția cu care ai avut atâta succes, Piețele din Europa și istoriile lor. Tocmai te-ai întors din Spania. În câte țări s-a plimbat și de câte expuneri s-a bucurat?

Cătălin D. Constantin: Expoziția a fost în opt țări și peste douăzeci de orașe. S-a întâmplat să aibă și mai multe expuneri în același oraș, dar în locuri diferite. La București a fost la Mogoșoaia, la Observatorul Astronomic etc. Expoziției i-a mers bine. Nici nu am îndrăznit măcar să mă gândesc că va ajunge în atâtea locuri. S-a născut – de fapt, acesta e un mic secret –, mai mult ca un pretext pentru a avea ilustrații la cartea la care lucram despre piețe. Viața cărții și cea a expoziției au fost paralele. Doar că expoziția a fost mult mai vizibilă și a avut un succes mai mare. Asta e, nu mă supăr! După ce am făcut prima variantă a expoziției, în urmă cu trei ani, un prieten mi-a spus că el crede că e prima expoziție care construiește un fir roșu între piețele urbane din țări diferite, din orașe diferite. Trebuia să scrie o cronică despre ea, făcuse o mică cercetare și mi-a spus că nu a găsit o expoziție anterioară atât de variată geografic și cultural. Pare să fie adevărat. A fost și un noroc pe care l-am construit puțin. În momentul în care am putut să-mi cumpăr o dronă, am cumpărat-o rapid, știind că lucrurile se vor schimba.

Cristina Rusiecki: Cum urmau să se schimbe?

Cătălin D. Constantin: Am prins exact fereastra în care în țările din Europa povestea cu drona nu era legiferată, nu erau aproape nicăieri opreliști de a fotografia în mijlocul orașului. În decurs de trei ani lucrurile s-au schimbat. Sigur, peste tot e posibil să fotografiezi, dar acum e mult mai greu, îți trebuie o serie de aprobări pentru o fotografie. În unele țări, ca Austria, trebuie să urmezi mai întâi un curs de două luni. Azi, expoziția aceasta ar putea fi construită doar de o echipă, nu de un singur om. Am intuit aceasta, dar nu a fost un plan foarte ferm. Expoziția aduce schimbarea de perspectivă care vine cu această tehnică nouă a fotografiei aeriene. Sunt locuri pe care le recunoaștem, prin care am trecut, dar niciodată nu le vom vedea așa cum se văd din dronă. Imaginea din dronă are avantajul că, pe lângă că este spectaculoasă, te face să înțelegi structura orașului, forma pieței care adesea spune, dacă știi să o citești vizual, foarte multe despre istoria locului respectiv.

Cristina Rusiecki: Din câte știu, nu expoziția a fost prima în ordinea ta, ci cartea ta, Orașe în rezumat. Piețe din Europa și istoriile lor, care tocmai s-a reeditat. Cum ai lucrat la carte? Cum te-a ajutat imaginea? Ce-ai descoperit relaționându-le?

Cătălin D. Constantin: Decupez anumite secvențe și construiesc cu realitățile respective o altă poveste care are o altă coerență. Când pun piețe din diverse orașe în succesiune, piața în sine devine personaj. Astăzi, vorbim foarte mult despre Europa și, când plecăm în diverse țări europene, constatăm că fiecare țară are specificul ei cultural, că Europa asta mai degrabă nu există decât există, că unitatea ei nu e atât de mare. Ce are în comun Italia cu Suedia sau cu Germania? Când începi să vezi lucrurile la un alt nivel, cum funcționează piața în relație cu orașul, cu comunitatea, constați că Europa există pentru că lucrurile acestea atât de diferite la prima vedere au destule elemente, destule funcții în comun și că sunt cele esențiale. Abia după, intervine diferența locală, care este importantă. Dar da, există o unitate europeană, oricât de diferite ar fi piețele din Spania de cele din Balcani, să spunem. De fapt, poveștile ne fac viața. Și viața povestită într-un fel sau altul, prin viață înțelegând istoria, are o putere magică de a ne transforma. Trecutul nu poți să-l schimbi. Kazantzakis spune că nici zeii nu au putere asupra trecutului. Dar povestea are putere asupra trecutului, pentru că trecutul poate fi povestit într-un fel sau altul și felul acela dă o nouă coerență, o nouă viață, o nouă identitate unui trecut care, în esență, nu poate fi schimbat, rămâne același. E vorba și de un anume soi de onestitate în relație cu ficțiunea povestirii trecutului. Trebuie să fii onest pentru că îl poți povesti oricum și modifica oricum. Trebuie să fii sincer în demersul de a da o formă coerentă a acestei comunități, altfel ajungem la marile născociri ale istoriei pe care le-au făcut dictaturile sau diverse regimuri politice pentru a folosi istoria în sprijinul lor. De fapt, totul este o poveste. Și asta nu e rău.

Cristina Rusiecki: Ca editor, ai o apetență recunoscută pentru cartea-obiect. Ce te fascinează atât de mult la cărțile frumoase?

Cătălin D. Constantin: Orice editor adevărat de carte știe că există două categorii de cărți foarte grele: cele pentru copii și cele cu poze. Restul sunt cărți ușoare. Cele pentru copii sunt grele pentru că ai două publicuri țintă total diferite. Întâi, trebuie să-i convingi pe părinți să le cumpere, dar ele trebuie să placă, de fapt, copiilor care nu le cumpără și nu decid asupra cumpărării lor. Între părinți și copii sunt întotdeauna diferențe de generație. Ceea ce le place părinților nu le place copiilor. Puțini sunt părinții care intuiesc cu adevărat ce le place copiilor, de aceea o carte pentru copii e greu de făcut.

Cristina Rusiecki: Și cele cu imagini?

Cătălin D. Constantin: În cărțile cu imagini trebuie să ai un raport greu de echilibrat între partea scrisă și cea vizuală. Vizualul câștigă rapid. Textul are ritmul lui. Filologii tind să iubească doar textul. Între cele două laturi ale cărții, cea vizuală și cea informativă, există o alianță și o tensiune. Dacă știi să jonglezi cu cele două componente, obții o carte bună. Imaginea pentru o carte-obiect este foarte greu de lucrat. Chiar ieri am avut o întâlnire cu o prietenă care lucrează la Muzeul Țăranului Român și care a scos un album, de fapt, o carte în toată puterea cuvântului despre expoziția-instalație a ei care a călătorit prin câteva țări. Răsfoindu-l, am început să-i spun câteva detalii. Am văzut cât de tare se bucură că cineva știa că la o anumită poză s-a lucrat o zi întreagă. Pur și simplu, am simțit o fericire comună recunoscând cât de multă muncă fusese pentru partea vizuală. Un text poate fi bun sau prost, o imagine poate fi bună sau proastă. Așa cum filologii recunosc imediat textul bun, publicul larg fiind, câteodată, extrem de încântat de texte proaste, filologii – pentru că ei dau foarte des în cărțile cu imagini – nu recunosc, adesea, calitatea extrem de slabă a unor imagini. Ei cred că lucrul cu imaginea e foarte simplu: ai apăsat pe buton, ai făcut o fotografie, ai pus-o pe lângă un text, pentru că textul e cel care contează. Nu, exact combinația dintre imagine și text presupune un anumit meșteșug, o anume îmbinare, dacă vrei să iasă cartea bine. Sigur că așa cum cele mai multe dintre cărțile scrise sunt proaste, și cărțile cu imagini pot să nu fie de calitate. Nu sunt toate proaste, pentru că cine începe să lucreze cu imagine și text deja are o minte de arhitect care gândește cartea în termen de obiect și gândește raportul dintre imagine și text.

Cristina Rusiecki: Haide să dăm un exemplu.

Cătălin D. Constantin: Ca editor, am lucrat la partea vizuală, pentru grafica interiorului sau a coperților cărții, și cu artiști plastici, și cu arhitecți. Am constatat adesea că arhitecții gândesc cartea în termen de echilibru între părțile ei vizuale, în primul rând, pe când artiștii plastici gândesc aproape întotdeauna – nu vorbesc despre toți –, două pagini puse față în față. Artiștii nu aveau ideea unității care se poate schimba, pentru că o carte nu este ceva neapărat uniform. O carte este un parcurs. Sunt multe cărți echilibrate vizual, altele care au mai multe imagini într-o parte și mai puține în cealaltă. E firesc, pentru că acesta este ritmul construcției respective, al raportului dintre imagine și text. Nu totul trebuie să fie simetric și echilibrat pe parcursul cărții. Tocmai din această cauză cred că singurul tip de carte care are șanse să mai existe în viitor, în era informațiilor electronice, este această carte care amestecă într-un fel priceput imagine și text. Pentru că, altminteri, textul poate fi foarte bine citit pe un ecran. Eu nu citesc așa, sunt mai de modă veche, dar nici nu îmi displace formula și cred că are avantaje destul de mari față de cartea clasică, chiar dacă eu o prefer în continuare pe cea din urmă. Imaginea văzută pe ecran alături de text nu are aceeași viață ca atunci când e prinsă între două coperți și este, în sine, un obiect de artă.

Cristina Rusiecki: Propriile cărți ți le lucrezi singur cu multă migală. De ce ții să-ți faci cartea cu mâinile tale?

Cătălin D. Constantin: Îmi place mult și am învățat multă tehnică în zona aceasta. Știu să prelucrez imaginea, paginez singur, știu să pregătesc tehnic o carte pentru tipar – este o muncă destul de migăloasă și de plicticoasă, dar când îți place nimic nu e plictisitor –, însă nu are satisfacțiile scrierii unui text sau ale construirii unei imagini frumoase. Este important să controlezi toate fazele unei cărți-obiect pentru că, altfel, nu mai iese la fel de bine. Tocmai de aceea, atunci când tipăresc cărțile, merg la tipar și stau acolo ore întregi reglând culorile cu echipa tehnică, controlând materialele, textura paginii. Toate au importanță. Devine o carte-obiect când în spate se ascunde concepția unui singur om pentru că, evident, o poți face într-o echipă. Dar, ca să dai unitate raportului dintre părți, e nevoie de un editor care urmărește totul și ține un anume echilibru. Nu întotdeauna este simplu.