În mahala se trăiește, în mahala se iubește, în mahala se moare, sub ochii lumii și cu complicitatea acesteia.
Doamna Constanța Vintilă-Ghițulescu are un har rar printre istorici: știe să povestească, să umple osatura documentară cu sânge și carne, făcându-ne spectatorii – și de multe ori părtașii – unei lumi apuse, dar care, parcă, ne privește direct în ochi. Fiindcă este a noastră, trăim încă în ea, deși vremurile au trecut și oamenii aparent s-au schimbat.
Miezul cărții În șalvari și cu ișlic este viața de cuplu urmărită de pe la începuturile secolului al XVIII până spre începuturile secolului al XIX-lea. Punctul geografic nodal este Bucureștiul și, mai larg, Valahia. Aici, oamenii se căsătoresc, se urăsc, se dau în judecată, se despart, se luptă pentru averi, dar prea puțin se iubesc.
Urmărind jalbele cu care soț sau soție se duceau la mitropolit sau la domnitor pentru a-și găsi dreptatea, precum și documente colaterale (foi de zestre, cărți de blesteme etc.), autoarea reface căile care duc de la logodnă, trec prin patul conjugal și ajung în gura lumii, în procese de divorț răsunătoare. Viața se trăiește în spațiu deschis, toate se aud, toate se împart cu ceilalți, intimitatea este limitată – de cele mai multe ori, de condițiile modeste de trai –, iar lumea este una masculină. Femei și bărbați, în egală măsură, umblă cu jalba în proțap, însă – statistic vorbind – bărbații sunt cei favorizați, fiindcă sistemul este o creație a lor – ei au făcut legile, ei împart dreptatea. Dacă e cineva de vină, atunci societatea întoarce instinctiv privirile spre femeie și o arată cu degetul. Ea este veriga slabă, fapt care – surprinzător – se întoarce câteodată și în avantajul ei, atunci când știe sau poate să arate că este o victimă ce are nevoie de protecție. Dar cel mai adesea este pedepsită chiar și atunci când este victima asupririi soțului sau a sistemului privit în ansamblul său.
Controlul în procesele privind căsnicia și toate neînțelegerile ce pot decurge din viața de cuplu este deținut de Biserică. Aceasta „a făcut parte integrantă din viața individului nu numai ca instituție de inițiere în principalele rituri de trecere, nu numai ca instanță de judecată, ci îndeosebi prin prezența ei în cotidian. (...) Silueta ei se întrevede în fiecare etapă: la alegerea partenerilor, atunci când stabilește reguli de natură religioasă și socială, la pregătirea zestrei, la logodnă, la cununie, la pronunțarea divorțului” (p. 420). De remarcat însă tendința împăciuitoare și corectivă a Bisericii față de cea punitivă pe care, de pildă, o prevăd Pravila și legile strămoșești. Se alege de obicei rolul de mijlocitor, care îi îndeamnă pe cei doi protagoniști ai vieții casnice să găsească o cale de mijloc, un modus vivendi care, spus pe șleau, să împace și capra, și varza, chiar dacă, deseori, asta le face din viață un iad.
Un alt aspect al vieții casnice care șochează cumva azi este „preponderența componentei economice în constituirea, supraviețuirea și dezmembrarea unui cuplu”. Oamenii se iau, stau împreună sau se despart din pricini legate de avut, zestre sau alte interese sociale. La toate acestea se adaugă onoarea masculină știrbită, atât de des invocată în jalbele de la Mitropolie.
Dar despre iubire nu se vorbește. Pasiunile, câte or fi fost ele, erau proscrise, întrucât constituiau un factor de instabilitate socială, așa încât nu le dorea nici cuplul (căci puteau degenera în adultere sau în acte nelăsate de Dumnezeu), dar nici Biserica, aflată mereu cu ochii pe turma sa, de teamă să nu se abată de la căile casnice transmise de când lumea. Oamenii se află împreună pentru a se ajuta, pentru a consolida și spori statutul social și avutul, pentru a supraviețui și pentru a lăsa moștenitori care să le ducă numele și banii mai departe. Procreația este sensul actului sexual și al „iubirii” domestice, iar orice iese din tipar este înscris rapid în categoria „nefirescului”.
Din documentele vechi iese la suprafață, prin destoinicia doamnei Vintilă-Ghițulescu, o viață care încă palpită, personaje reale care se zbat pentru dreptate și pentru o soartă mai bună și care reușesc să te înduioșeze, fiindcă problemele lor parcă sunt și nu sunt aceleași cu cele de azi. Rezultatul este un roman al vieții casnice românești de secol XVIII, o poveste care ne învață de ce suntem ceea ce suntem.
O singură scădere am găsit în această carte, însă de ea nu se face responsabilă autoarea, ci editorul: numeroasele greșeli de literă și de punctuație. Și asta într-o ediție revăzută! E mare păcat. Și de carte, și de numele editurii.
Constanța Vintilă-Ghițulescu
În șalvari și cu ișlic. Biserică, sexualitate, căsătorie și divorț în Țara Românescă în secolul al XVIII-lea
Humanitas, 2011, ediția a II-a, revăzută și adăugită
Alte articole
Vezi pe B-Critic și:
Patimă și desfătare
...volumul te ține cu sufletul la gură, se citește la limita compulsiei și îți garantează o imersiune fericită în trecutul de care suntem încă legați prin nenumărate fire. Cu alte cuvinte, fragmentul de istorie propus de cartea de față capătă consistența unui scenariu de film, scris cu rigoare academică, o piesă de istorie vie, pulsatilă, adictivă, adică este ceea ce ar trebui să fie orice carte bună de istorie: o fereastră deschisă indiscret către o lume cândva fremătătoare.
- Doru Căstăian, pe bookhub.ro - citește
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.