Bătrânul din vagon

 

Gara feroviară, 22 aprilie 1909,
ora europeană 22:45

 

Un monstru cu un ochi galben, în mijlocul nopții. E din fier, e un tren, e murdar de la fum și par un nor de la aburii care îi ies din măruntaie. A plecat din Gara Sirkeci* din Constantinopol și călătorește de douăzeci de ore. Până acum, a prins pe drum două asfințituri și un răsărit de soare. Este un tren bântuit, care duce puțini călători și un sultan cu mâinile pătate de sânge.

Își ține de ore întregi capul sprijinit de geamul vagonului somptuos. Sultanul detronat Abdul-Hamid al II-lea și-a petrecut cea mai mare parte a primelor două nopți de călătorie privind tăcut pe geam umbrele argintii ale copacilor și ale caselor scunde. Admiră imaginile plăsmuite de lumina lunii și pentru o clipă i se pare că vede fluturând undeva un steag cu semilună – nu aceea a propriei împărății, ci semiluna nopții, a cârmuirii care durează pentru totdeauna.

Trenul a fost pregătit de către Comisia Revoluționarilor în numai câteva ore, special pentru el, un tren pustiu care să îl trimită departe de Constantinopol, în exil. Monarhul este însoțit de cei doi fii mai mici ai lui, de trei neveste, de aghiotanți, un cârd de servitori și de gardienii care îl păzesc cu inimile strânse. Nu a trecut mult de când padișahul nu mai este atotputernic, iar supușii lui au nevoie de timp ca să se obișnuiască.

În gara din Salonic nu se află niciun oficial să îl întâmpine, ci numai o garnizoană locală și comandantul Școlii de Jandarmerie, un general italian, De Robillan, care vorbește stricat turca otomană.

Comandantul îl invită pe sultanul decăzut să ia loc în mașina lui. Acesta refuză. Deși smuls de la cârma puterii, sultanul vrea să călătorească cu trăsura și să audă zgomotul scos de copite pe drumul de piatră, clinchetul zurgălăilor de la hamuri, să simtă răsuflarea cailor care se transformă în aburi în umezeala nopții.

Îi aduc o trăsură, care pornește pe niște drumuri înguste și întunecate. Ordinele Comitetului revoluționar „Unitate și Progres” sunt clare: transferul trebuie să se desfășoare discret, dacă se poate chiar secret, departe de centrul zgomotos al orașului și de faleza unde toate cafenelele șantan sunt încă deschise, iar becurile cu gaz trădează fiecare mișcare. De două zile Salonicul, scăldat în lumină și împodobit cu steaguri, sărbătorește detronarea sultanului; de altfel, aici s-a aflat dintotdeauna sediul Comisiei revoluționarilor. Padișahul exilat - motivul însuși al acestei bucurii - sosește drept în sânul orașului, dar este încă noapte și Salonicul nu o știe.

Trăsura îl zdruncină adesea pe sultanul decăzut Abdul-Hamid al II-lea, căci drumurile înguste din Ano Poli sunt pline de gropi. Nasul mare îi curge din cauza umezelii, în mâna stângă ține o batistă și cu mâna cealaltă se agață cu putere de mâner, deoarece curbele și gropile din caldarâm nu se mai sfârșesc.

În timp ce coboară dinspre zidurile răsăritene, pe partea stângă se disting luminile Spitalului Municipal Hamidiye, care îi poartă numele. „Umbra lui Dumnezeu pe Pământ” s-a îngrijit de propriii supuși vreme de peste treizeci de ani. Aceștia, cugetă el cu tristețe, l-au răsplătit cu răpirea și întemnițarea într-un tren pustiu.

Starea sufletească a padișahului și șoldurile lui se liniștesc puțin când trăsura începe să se deplaseze lin pe piatra cubică a Bulevardului Hamidiye, botezat, și el, cu numele lui. Se mai calmează când vede marea – o bucată de oglindă spartă, care strălucește sub razele reci ale lunii. În dreptul fântânii de marmură de unde începe bulevardul, aerul sărat al golfului îi provoacă furnicături în barbă. Între timp, vizitiul dă bice cailor ca să treacă mai repede de strada aristocratică doldora de consulate, unde sumedenie de ochi pândesc din spatele perdelelor și cafenelele sunt încă deschise.

Trăsura virează la stânga și intră pe bulevardul următor. Monarhul și-a desprins ochii de la mare și privirea îi este acum captivată de monotonia liniilor de tramvai. Șinele îl fac să se întoarcă în urmă cu cincizeci de ani și îi amintesc că a vizitat acest oraș pe vremea când era un tânăr prinț. Acum se întreabă unde îl vor conduce aceste linii de fier – poate spre vreun mormânt care stă căscat și îl așteaptă.

Dinaintea trăsurii merg călări perechi de jandarmi rânduiți cu strictețe. Au gâturile ca de marmură și privesc doar în față. În urma trăsurii vine o caravană mică ce târăște rămășițele lumii sale, cea din palatul Yildiz, pe care l-a părăsit pentru totdeauna.

Bulevardul pe care îl traversează acum are un aer impresionant: trotuare de o parte și de alta, șiruri de copaci, lumini, vile impunătoare cu turnuri și grădini luxuriante, ce se întrezăresc din spatele gardurilor înalte din fier forjat. Sultanul nu le dă prea multă importanță și din când în când ochii i se închid – a îmbătrânit. Își mângâie doar palma stângă cu degetele mâinii drepte; pare să caute ceva în această atingere a liniilor mâinii. Dacă soarta i-a fost sculptată în piele, atunci padișahul ghicitor în palmă nu va întârzia să o descopere.

⁎

Începuse să se lumineze de ziuă. Orașul urma să se trezească în curând. Lefteris, încă nespălat pe față, luă muslucul** și plecă să îl umple la cișmeaua publică din apropiere. Mama dormea. Somnul o cuprindea de obicei cu puțin înainte de revărsatul zorilor, atunci când se oprea din tușit. La numai doi pași depărtare, marea răspândea mirosul algelor de pe țărm și al nisipului umed, care aștepta răsăritul ca să se usuce.

Tatăl și fiul fărâmițară bucăți de pâine uscată în laptele cald și începură să mănânce în tăcere. Din odaia din spate se auzea respirația grea a mamei. Lefteris lovea înadins cu lingura în farfuria smălțuită, căci uneori nu mai suporta să îi asculte horcăitul. Tatăl lui mânca lipsit de expresie și fără să îl privească. Băiatul împlinise deja unsprezece ani, nu mai avea nevoie de alinturi.

Ieșiră din casă și o luară pe drumul de pământ care dădea în Bulevardul Exochon***. Se opriră în fața izvorului tămăduitor al Sfintei Solomonia. Tatăl își făcu semnul crucii și apoi, la fel ca în fiecare dimineață, drumurile lor se despărțiră. Lefteris porni spre centrul orașului, unde se aflau agențiile de ziare, iar kir Iannis Zevgos o apucă spre est, în direcția grădinilor, vilelor, spre vila Allatini din susul morilor, acolo unde se termina bulevardul cu vile și începea drumul spre Școala Agricolă.

Lefteris se opri locului să caște gura la tramvaiul ce tocmai trecea. Era plin cu bărbați îmbrăcați în costume, cu pălării crem și gulere apretate. Cei mai mulți dintre ei lucrau în cartierul negustorilor europeni și în Port, la bănci sau la birourile de navigație. Luase și el o dată tramvaiul până în centru, la agenția de unde ridica ziarele. Se suise în el deoarece, cu o zi înainte, i se înfipsese un cui în talpă și își târșâia piciorul, mărunțind pământul pe unde trecea. Prin „o dată” se înțelege cu bilet, altminteri sărea și se agăța mai mereu de coada vagonului, fără ca vatmanul să îl poată observa în oglindă. De obicei o făcea după-amiaza, când era cald, sau în zilele foarte aglomerate, când cerșea complice tăcerea călătorilor. Ducea degetul la buze și le privea rugător pe cameristele și guvernantele îmbrăcate în alb, care coborau pe la vreuna dintre vilele lui Ath. Sossidis, Hr. Gheorghiadis, Hatzimisef, Levi Modiano, Abbott, Per. Hatzilazaros...

Iuți pasul fiindcă soarele începuse să urce pe cer. Trecu prin fața berăriei Mica Grădină, unde văzu un ospătar care mătura curtea.

„Ai întârziat, băiețaș! Este deja amiază!”, îi strigă acela.

Mări și mai mult pasul și se afundă până la gleznă în apa adusă de torentul din apropiere. La cafeneaua Turnului Alb, primii clienți se așezaseră deja la mese și își sorbeau cafeaua de dimineață. Înțelese că se făcuse foarte târziu și începu să alerge. O apucă pe Bulevardul Hamidiye și zbură ca vântul prin fața cafenelei Partenon. Tăie drumul pe la mijloc și ajunse pe celălalt trotuar evitând câteva balegi de cal din care ieșeau aburi. Se afundă mai apoi pe străduțele din Ano Poli, unde soarele nu putea fi văzut decât la ora amiezii.

⁎

Când Iannis Zevgos zări vila în depărtare, observă lume adunată buluc în fața grilajelor de fier. O mulțime de bărbați în uniformă se afla și în curte, până în capăt, unde începeau treptele de marmură. Trecu prin gloata de curioși împingând cu coatele în stânga și în dreapta, până ce reuși să ajungă la poarta enormă din fier forjat. Nu era nevoie să întrebe ce se întâmplase, înțelesese deja din comentariile mulțimii: sultanul Abdul-Hamid fusese închis în vila Allatini.

Doi jandarmi cu aspect fioros îl opriră la intrare și el începu să le explice cu chiu, cu vai în osmanlâie: le spuse că era de mulți ani grădinar la vilă și că jumătate din zilele săptămânii și le petrecea acolo. Să-l întrebe și pe domnul director al Jandarmeriei, care locuise în vilă până alaltăieri. Într-o încercare suplimentară își strecură degetul prin grilaj, arătând spre căsuța unde își adăpostea uneltele.

Unul dintre jandarmi îi făcu semn să îl urmeze. Kir Iannis își luă pălăria în mână și se supuse. În timp ce mergea, privi temător în jur. Curtea imensă cu grădini găzduia dintr-un capăt într-altul o pădurice de cizme strălucitoare și săbii. Ofițeri de armată și poliție, adunați în grupuri mici, discutau în șoaptă. Continuă să meargă în spatele jandarmului înalt, călcând pe pietricelele albe pe care chiar el le așternuse pe alee. Deasupra se vedeau copacii pe care îi cunoștea atât de bine, pini, în cea mai mare parte, și arțari care adăposteau cuiburi de păsări, iar lângă gardul din fier, tufele de dafini și mirt; le cunoștea pe fiecare în parte. Le dăduse chiar și nume, dar nu o mărturisise nimănui, deoarece îi era rușine. Trecu pe lângă rondurile de flori frumos amenajate; chiar ieri plantase acolo toate semințele primăverii. Oare cum de se schimbase totul într-o singură noapte?

La grajduri, o magazie de paie fusese transformată în comandament al garnizoanei. Un ofițer cu mustața răsucită îi completă un permis de intrare și i-l umplu cu ștampile.

„Să-l arăți la poartă!”, îi porunci. „Mai ales în primele zile, până te învață paznicii”.

Ieși ținând în mână hârtia aceea, împreună cu pălăria. Ridică pentru o clipă ochii spre ferestrele de la primul etaj. De multă vreme se obișnuise să îi vadă acolo pe cei din familia directorului Jandarmeriei, Robillan pașa. Până ieri locuiseră în vilă, dar fuseseră obligați să se mute în decurs de numai câteva ore. Îi dăduseră afară pe oameni din casă și noaptea îi duseseră în altă parte. Sultanul acesta era o calamitate. Cei din familia directorului erau oameni pașnici și discreți, iar el, kir Iannis, grădinarul lor, se obișnuise să muncească în pace. Robillan pașa avea doar doi paznici, care făceau cu schimbul ziua și noaptea, iar Iannis îi știa bine. Acum, lumea întreagă se umpluse cu panașuri și chipiuri. Cum de se întorsese lumea cu susul în jos, continuă să se întrebe. Cum de-a ajuns un sultan printre iedera și tufele lui de trandafiri?

„Dar oare este cu adevărat sultanul?”, se întrebă cu voce tare, neputând să creadă, și privi din nou spre ferestrele mari de la primul etaj.

În ultimele luni văzuse niște caricaturi în ziarele străine și pe cărțile poștale care circulau prin oraș. Padișahul era urât, scund, cocoșat și avea un nas mare și un aer lasciv. Adesea, Lefteris le aducea seara reviste, pe care le returna la agenție în dimineața următoare. Nevasta lui, Giselle, le citea din ziarele franțuzești. Presa străină relata despre concubine și sclave, orgii și băi de sânge, îi spunea „Sultanul roșu”. Prin pumnalul lui trecuseră mii de creștini, așa scria, dar și musulmani. Nu făcea deosebiri între dușmani, era democrat și tolerant religios în această privință, le săpa tuturor la fel groapa. Aceasta era o dovadă palpabilă de egalitate și de frăție. De ce oare îl dușmăneau revoluționarii din comitetul revoluționar?

Clătină din cap ca să alunge gândurile nefolositoare, în același mod în care cernea pământul brun prin pânza de sac, pentru a-l separa de toate pietricelele, chiar și de cele mai mici, de mărimea unui bob de fasole. Îl aștepta multă treabă, căci era anotimpul în care grădinile trebuia săpate și însămânțate, dar, cu toate aceste hârtii și peceți, era în întârziere. După ce vârî hârtia cu semnături în buzunarul de la piept, porni spre magazie ca să își ia uneltele de săpat, îngrășământul și nisipul de râu. În acest timp, pe treptele de marmură de la intrarea în vilă se descărcau cufere și lăzi.

______________

NOTE:

* Sirkeci, gară de tren din partea europeană a Constantinopolului, construită în stil Art Nouveau și inaugurată în 1890.
** Rezervor de tablă (n.tr).
*** Astăzi, Vasilissis Olgas (n.tr.).