Atelier de traduceri — un proiect desfășurat de B-Critic și Fundația Culturală Greacă și coordonat de Evanthia Papaefthymiou și Claudiu Sfirschi-Lăudat

Prin acest proiect, B-Critic și Fundația Culturală Greacă își propun să deschidă interesul agenților culturali autohtoni pentru culturile învecinate, să încurajeze formarea de noi traducători din limba neogreacă, dat fiind numărul redus al acestora, să le semnaleze editorilor români scriitori contemporani greci în vederea publicării și, mai ales, să stârnească apetitul cititorilor pentru lectura unor scriitori valoroși din spații culturale vecine.

Isidoros Zourgos
Câteva nopți și încă una

Ισίδωρος Ζουργός
Λίγες και μια νύχτες

traducere și prezentare de Ana-Maria Lucescu

Editura Patakis, Atena, pp. 15-22

Isidoros Zourgos s-a născut la Salonic, în 1964. A absolvit Facultatea de Științe ale Educației din cadrul Universității „Aristotel” din Salonic și a predat în învățământul primar. A colaborat cu mai multe reviste, în care a publicat poezie și proză, dar și însemnări critice bibliografice. S-a preocupat, de asemenea, de predarea literaturii în învățământul primar și istoria educației.

A publicat romanele: Fraust (Φράουστ), în 1995, Fragmente din Cartea oceanului (Αποσπάσματα από το βιβλίο του ωκεανού), în 2000, Miezul acelei veri (Η ψίχα εκείνου του καλοκαιριού), în 2002, La umbra fluturelui (Στη σκιά της πεταλούδας), în 2005, Plăcinta privighetoarei (Η Αηδονόπιτα), în 2008, Cuvinte în vânt (Ανεμώλια), care a primit Premiul Cititorilor oferit de Centrul Național de Carte din Grecia (E.KE.BI), în 2011. În 2014, i-aa apărut romanul Scene din viața lui Matias Almosino (Σκηνές από τον βίο του Ματίας Αλμοσίνο), un roman cu multe ramificații despre lumea științei, istoriei, filosofiei, medicinei, despre teocrație, artă și meșteșugul scrisului.

În 2017 a apărut al optulea roman al autorului, Câteva nopți și încă una (Λίγες και μία νύχτες), care descrie viața lui Lefteris Zevgos, începând de la o vârstă fragedă și până la anii bătrâneții – pe fundalul Salonicului de secol XX și mai ales pe acela al cartierului Exochon –, dar și peregrinările lui prin alte orașe europene. A primit Premiul pentru literatură greacă din partea magazinului literar Klepsidra. În 2019 a apărut Retsina regelui (Οι ρετσίνες του βασιλιά), roman care dialoghează cu Regele Lear al lui William Shakespeare, iar în 2021 a ieșit de sub tipar Despre propriul suflet (Περί της εαυτού ψυχής), al zecelea roman al autorului, roman a cărui acțiune este plasată în Imperiul Bizantin de la sfârșitul secolului al XI-lea.

Împreună cu regizorul Panos Karkanevatos a scris scenariul filmului de lungmetraj Maluri (Όχθες), care a fost lansat în martie 2015.

Isidoros Zourgos este membru al Societății Elene a Scriitorilor și al Societății Literaților din Salonic.

*

Despre roman

În primăvara lui 1909, sultanul detronat Abdul Hamid al II-lea este exilat de Junii Turci în orașul Salonic, unde va fi închis în impresionanta vilă Allatini de pe bulevardul Exochon. Acolo, în câteva nopți, îi povestește unei fetițe viața lui, ca într-o poveste inversată a Șeherezadei, în timp ce un băiat de unsprezece ani, fiul grădinarului, ascultă pe furiș.

Șaptezeci de ani mai târziu, către sfârșitul frământatului secol al XX-lea, va mai exista o noapte în care va încăpea povestea unei vieți întregi.

Romanul Câteva și una de nopți, axat pe o poveste de dragoste, rememorează un cartier fermecător situat în afara zidurilor Salonicului, cartierul Exochon, care s-a stins pentru totdeauna. Este și o evocare a caselor, sărace sau bogate, a interioarelor și exterioarelor lor, cu zidurile și mobila în care se împletesc sufletele viilor și ale morților.

Personajul principal al cărții, Lefteris Zevgos, se naște în anul 1898 în orașul Salonic, într-o casă săracă de pe malul mării. Fiu al unui grădinar și al unei franțuzoaice care lucrează ca muncitoare, ia contact devreme cu orașul, vânzând ziare pe străzi încă de la o vârstă fragedă. Lumea în care trăiește și se mișcă este un oraș cosmopolit de la începutul secolului al XX-lea, cu ascuțite contradicții etnice și de clasă. Lefteris parcurge zilnic mulți kilometri, încărcat cu ziare tipărite în cinci limbi, pe care le vinde de la un capăt la altul al orașului, în cartierul aristocratic Exochon, unde se înalță vile luxoase.

După-amiezile, micul Lefteris își ajută tatăl la îngrijitul grădinilor vilelor și, în același timp, le cercetează lumea, cu servitoarele îmbrăcate în alb, cu vizitiii fioroși și gărzile de corp, dar și cu stăpânii lor, care poartă gulere apretate și fesuri turcești. Le observă, de asemenea, pe femeile și fetele care poartă pălării cu boruri largi, rochii cu dantele, mănuși, umbrele și evantaie. Întregul tablou reprezintă imaginea unei lumi căreia nu îi aparține, el fiind doar fiul unui muncitor, tolerat atâta timp cât putea să o servească.

Când sultanul detronat Abdul Hamid al II-lea este închis sub pază în vila Allatini, fiul grădinarului ia contact, în secret, cu o lume de vis, în care trăiesc regi adevărați, prințese, soldați cu uniforme de gală și diplomați cu faetoane lustruite, trase de cai înalți. Lumea plină de opulență, aflată la intersecția dintre Apus și Răsărit, îi amintește de lumea poveștilor și îi alimentează cele mai înflăcărate ambiții.

În anii următori, Lefteris Zevgos pornește în căutarea bogăției și a fericirii, înțelese prin prisma avansării pe scara socială. Secolul se prezintă ca un poliptic: sosirea armatelor aliate ale Antantei în Salonic, în 1915, și intrarea în război a țării divizate, campania împotriva bolșevicilor din Ucraina, în 1919, Europa din perioada interbelică, catastrofa din Asia Mică, al Doilea Război Mondial, ocupația nazistă și holocaustul comunității evreiești din Salonic.

Protagonistul romanului va duce o viață tumultoasă și va colinda, sub un nume fals, diferite orașe, unde va descoperi personaje născocite de autor, dar și figuri istorice reale, ca de exemplu, Basil Zaharoff.

În paginile romanului se împletesc strâns, după obiceiul îndrăgit al autorului, opere renumite ale confraților: în roman defilează Mizerabilii, Contele de Monte Cristo, Jack London și Călcâiul de fier. Merită amintit și Junkermann al lui M. Karagatsis, eroul caraghios care apare în roman în calitate de prieten apropiat al lui Zevgos.

De-a lungul romanului se dezvoltă mai multe celule tematice: o iubire care se confruntă cu trecerea anilor, metamorfoza unui oraș, visul și aventura îmbogățirii, fluiditatea identităților, disperarea și pustiul masculin.

În sfârșit, romanul conține și culisele realizării lui, ca o imagine în oglindă. Astfel, sunt inserate pagini cu comentarii despre acțiunea din roman, în cadrul unor narațiuni intercalate. În acestea, se regăsesc întrebări fundamentale despre natura scrisului și despre impasurile lui, despre munca de creație, cu eșecurile și patimile ei.

Înainte de toate însă, Câteva și una de nopți este o carte despre rana incurabilă a existenței provocată de cel mai cutremurător secol, secolul al XX-lea.

Bătrânul din vagon

 

Gara feroviară, 22 aprilie 1909,
ora europeană 22:45

 

Un monstru cu un ochi galben, în mijlocul nopții. E din fier, e un tren, e murdar de la fum și par un nor de la aburii care îi ies din măruntaie. A plecat din Gara Sirkeci* din Constantinopol și călătorește de douăzeci de ore. Până acum, a prins pe drum două asfințituri și un răsărit de soare. Este un tren bântuit, care duce puțini călători și un sultan cu mâinile pătate de sânge.

Își ține de ore întregi capul sprijinit de geamul vagonului somptuos. Sultanul detronat Abdul-Hamid al II-lea și-a petrecut cea mai mare parte a primelor două nopți de călătorie privind tăcut pe geam umbrele argintii ale copacilor și ale caselor scunde. Admiră imaginile plăsmuite de lumina lunii și pentru o clipă i se pare că vede fluturând undeva un steag cu semilună – nu aceea a propriei împărății, ci semiluna nopții, a cârmuirii care durează pentru totdeauna.

Trenul a fost pregătit de către Comisia Revoluționarilor în numai câteva ore, special pentru el, un tren pustiu care să îl trimită departe de Constantinopol, în exil. Monarhul este însoțit de cei doi fii mai mici ai lui, de trei neveste, de aghiotanți, un cârd de servitori și de gardienii care îl păzesc cu inimile strânse. Nu a trecut mult de când padișahul nu mai este atotputernic, iar supușii lui au nevoie de timp ca să se obișnuiască.

În gara din Salonic nu se află niciun oficial să îl întâmpine, ci numai o garnizoană locală și comandantul Școlii de Jandarmerie, un general italian, De Robillan, care vorbește stricat turca otomană.

Comandantul îl invită pe sultanul decăzut să ia loc în mașina lui. Acesta refuză. Deși smuls de la cârma puterii, sultanul vrea să călătorească cu trăsura și să audă zgomotul scos de copite pe drumul de piatră, clinchetul zurgălăilor de la hamuri, să simtă răsuflarea cailor care se transformă în aburi în umezeala nopții.

Îi aduc o trăsură, care pornește pe niște drumuri înguste și întunecate. Ordinele Comitetului revoluționar „Unitate și Progres” sunt clare: transferul trebuie să se desfășoare discret, dacă se poate chiar secret, departe de centrul zgomotos al orașului și de faleza unde toate cafenelele șantan sunt încă deschise, iar becurile cu gaz trădează fiecare mișcare. De două zile Salonicul, scăldat în lumină și împodobit cu steaguri, sărbătorește detronarea sultanului; de altfel, aici s-a aflat dintotdeauna sediul Comisiei revoluționarilor. Padișahul exilat - motivul însuși al acestei bucurii - sosește drept în sânul orașului, dar este încă noapte și Salonicul nu o știe.

Trăsura îl zdruncină adesea pe sultanul decăzut Abdul-Hamid al II-lea, căci drumurile înguste din Ano Poli sunt pline de gropi. Nasul mare îi curge din cauza umezelii, în mâna stângă ține o batistă și cu mâna cealaltă se agață cu putere de mâner, deoarece curbele și gropile din caldarâm nu se mai sfârșesc.

În timp ce coboară dinspre zidurile răsăritene, pe partea stângă se disting luminile Spitalului Municipal Hamidiye, care îi poartă numele. „Umbra lui Dumnezeu pe Pământ” s-a îngrijit de propriii supuși vreme de peste treizeci de ani. Aceștia, cugetă el cu tristețe, l-au răsplătit cu răpirea și întemnițarea într-un tren pustiu.

Starea sufletească a padișahului și șoldurile lui se liniștesc puțin când trăsura începe să se deplaseze lin pe piatra cubică a Bulevardului Hamidiye, botezat, și el, cu numele lui. Se mai calmează când vede marea – o bucată de oglindă spartă, care strălucește sub razele reci ale lunii. În dreptul fântânii de marmură de unde începe bulevardul, aerul sărat al golfului îi provoacă furnicături în barbă. Între timp, vizitiul dă bice cailor ca să treacă mai repede de strada aristocratică doldora de consulate, unde sumedenie de ochi pândesc din spatele perdelelor și cafenelele sunt încă deschise.

Trăsura virează la stânga și intră pe bulevardul următor. Monarhul și-a desprins ochii de la mare și privirea îi este acum captivată de monotonia liniilor de tramvai. Șinele îl fac să se întoarcă în urmă cu cincizeci de ani și îi amintesc că a vizitat acest oraș pe vremea când era un tânăr prinț. Acum se întreabă unde îl vor conduce aceste linii de fier – poate spre vreun mormânt care stă căscat și îl așteaptă.

Dinaintea trăsurii merg călări perechi de jandarmi rânduiți cu strictețe. Au gâturile ca de marmură și privesc doar în față. În urma trăsurii vine o caravană mică ce târăște rămășițele lumii sale, cea din palatul Yildiz, pe care l-a părăsit pentru totdeauna.

Bulevardul pe care îl traversează acum are un aer impresionant: trotuare de o parte și de alta, șiruri de copaci, lumini, vile impunătoare cu turnuri și grădini luxuriante, ce se întrezăresc din spatele gardurilor înalte din fier forjat. Sultanul nu le dă prea multă importanță și din când în când ochii i se închid – a îmbătrânit. Își mângâie doar palma stângă cu degetele mâinii drepte; pare să caute ceva în această atingere a liniilor mâinii. Dacă soarta i-a fost sculptată în piele, atunci padișahul ghicitor în palmă nu va întârzia să o descopere.

Începuse să se lumineze de ziuă. Orașul urma să se trezească în curând. Lefteris, încă nespălat pe față, luă muslucul** și plecă să îl umple la cișmeaua publică din apropiere. Mama dormea. Somnul o cuprindea de obicei cu puțin înainte de revărsatul zorilor, atunci când se oprea din tușit. La numai doi pași depărtare, marea răspândea mirosul algelor de pe țărm și al nisipului umed, care aștepta răsăritul ca să se usuce.

Tatăl și fiul fărâmițară bucăți de pâine uscată în laptele cald și începură să mănânce în tăcere. Din odaia din spate se auzea respirația grea a mamei. Lefteris lovea înadins cu lingura în farfuria smălțuită, căci uneori nu mai suporta să îi asculte horcăitul. Tatăl lui mânca lipsit de expresie și fără să îl privească. Băiatul împlinise deja unsprezece ani, nu mai avea nevoie de alinturi.

Ieșiră din casă și o luară pe drumul de pământ care dădea în Bulevardul Exochon***. Se opriră în fața izvorului tămăduitor al Sfintei Solomonia. Tatăl își făcu semnul crucii și apoi, la fel ca în fiecare dimineață, drumurile lor se despărțiră. Lefteris porni spre centrul orașului, unde se aflau agențiile de ziare, iar kir Iannis Zevgos o apucă spre est, în direcția grădinilor, vilelor, spre vila Allatini din susul morilor, acolo unde se termina bulevardul cu vile și începea drumul spre Școala Agricolă.

Lefteris se opri locului să caște gura la tramvaiul ce tocmai trecea. Era plin cu bărbați îmbrăcați în costume, cu pălării crem și gulere apretate. Cei mai mulți dintre ei lucrau în cartierul negustorilor europeni și în Port, la bănci sau la birourile de navigație. Luase și el o dată tramvaiul până în centru, la agenția de unde ridica ziarele. Se suise în el deoarece, cu o zi înainte, i se înfipsese un cui în talpă și își târșâia piciorul, mărunțind pământul pe unde trecea. Prin „o dată” se înțelege cu bilet, altminteri sărea și se agăța mai mereu de coada vagonului, fără ca vatmanul să îl poată observa în oglindă. De obicei o făcea după-amiaza, când era cald, sau în zilele foarte aglomerate, când cerșea complice tăcerea călătorilor. Ducea degetul la buze și le privea rugător pe cameristele și guvernantele îmbrăcate în alb, care coborau pe la vreuna dintre vilele lui Ath. Sossidis, Hr. Gheorghiadis, Hatzimisef, Levi Modiano, Abbott, Per. Hatzilazaros...

Iuți pasul fiindcă soarele începuse să urce pe cer. Trecu prin fața berăriei Mica Grădină, unde văzu un ospătar care mătura curtea.

„Ai întârziat, băiețaș! Este deja amiază!”, îi strigă acela.

Mări și mai mult pasul și se afundă până la gleznă în apa adusă de torentul din apropiere. La cafeneaua Turnului Alb, primii clienți se așezaseră deja la mese și își sorbeau cafeaua de dimineață. Înțelese că se făcuse foarte târziu și începu să alerge. O apucă pe Bulevardul Hamidiye și zbură ca vântul prin fața cafenelei Partenon. Tăie drumul pe la mijloc și ajunse pe celălalt trotuar evitând câteva balegi de cal din care ieșeau aburi. Se afundă mai apoi pe străduțele din Ano Poli, unde soarele nu putea fi văzut decât la ora amiezii.

Când Iannis Zevgos zări vila în depărtare, observă lume adunată buluc în fața grilajelor de fier. O mulțime de bărbați în uniformă se afla și în curte, până în capăt, unde începeau treptele de marmură. Trecu prin gloata de curioși împingând cu coatele în stânga și în dreapta, până ce reuși să ajungă la poarta enormă din fier forjat. Nu era nevoie să întrebe ce se întâmplase, înțelesese deja din comentariile mulțimii: sultanul Abdul-Hamid fusese închis în vila Allatini.

Doi jandarmi cu aspect fioros îl opriră la intrare și el începu să le explice cu chiu, cu vai în osmanlâie: le spuse că era de mulți ani grădinar la vilă și că jumătate din zilele săptămânii și le petrecea acolo. Să-l întrebe și pe domnul director al Jandarmeriei, care locuise în vilă până alaltăieri. Într-o încercare suplimentară își strecură degetul prin grilaj, arătând spre căsuța unde își adăpostea uneltele.

Unul dintre jandarmi îi făcu semn să îl urmeze. Kir Iannis își luă pălăria în mână și se supuse. În timp ce mergea, privi temător în jur. Curtea imensă cu grădini găzduia dintr-un capăt într-altul o pădurice de cizme strălucitoare și săbii. Ofițeri de armată și poliție, adunați în grupuri mici, discutau în șoaptă. Continuă să meargă în spatele jandarmului înalt, călcând pe pietricelele albe pe care chiar el le așternuse pe alee. Deasupra se vedeau copacii pe care îi cunoștea atât de bine, pini, în cea mai mare parte, și arțari care adăposteau cuiburi de păsări, iar lângă gardul din fier, tufele de dafini și mirt; le cunoștea pe fiecare în parte. Le dăduse chiar și nume, dar nu o mărturisise nimănui, deoarece îi era rușine. Trecu pe lângă rondurile de flori frumos amenajate; chiar ieri plantase acolo toate semințele primăverii. Oare cum de se schimbase totul într-o singură noapte?

La grajduri, o magazie de paie fusese transformată în comandament al garnizoanei. Un ofițer cu mustața răsucită îi completă un permis de intrare și i-l umplu cu ștampile.

„Să-l arăți la poartă!”, îi porunci. „Mai ales în primele zile, până te învață paznicii”.

Ieși ținând în mână hârtia aceea, împreună cu pălăria. Ridică pentru o clipă ochii spre ferestrele de la primul etaj. De multă vreme se obișnuise să îi vadă acolo pe cei din familia directorului Jandarmeriei, Robillan pașa. Până ieri locuiseră în vilă, dar fuseseră obligați să se mute în decurs de numai câteva ore. Îi dăduseră afară pe oameni din casă și noaptea îi duseseră în altă parte. Sultanul acesta era o calamitate. Cei din familia directorului erau oameni pașnici și discreți, iar el, kir Iannis, grădinarul lor, se obișnuise să muncească în pace. Robillan pașa avea doar doi paznici, care făceau cu schimbul ziua și noaptea, iar Iannis îi știa bine. Acum, lumea întreagă se umpluse cu panașuri și chipiuri. Cum de se întorsese lumea cu susul în jos, continuă să se întrebe. Cum de-a ajuns un sultan printre iedera și tufele lui de trandafiri?

„Dar oare este cu adevărat sultanul?”, se întrebă cu voce tare, neputând să creadă, și privi din nou spre ferestrele mari de la primul etaj.

În ultimele luni văzuse niște caricaturi în ziarele străine și pe cărțile poștale care circulau prin oraș. Padișahul era urât, scund, cocoșat și avea un nas mare și un aer lasciv. Adesea, Lefteris le aducea seara reviste, pe care le returna la agenție în dimineața următoare. Nevasta lui, Giselle, le citea din ziarele franțuzești. Presa străină relata despre concubine și sclave, orgii și băi de sânge, îi spunea „Sultanul roșu”. Prin pumnalul lui trecuseră mii de creștini, așa scria, dar și musulmani. Nu făcea deosebiri între dușmani, era democrat și tolerant religios în această privință, le săpa tuturor la fel groapa. Aceasta era o dovadă palpabilă de egalitate și de frăție. De ce oare îl dușmăneau revoluționarii din comitetul revoluționar?

Clătină din cap ca să alunge gândurile nefolositoare, în același mod în care cernea pământul brun prin pânza de sac, pentru a-l separa de toate pietricelele, chiar și de cele mai mici, de mărimea unui bob de fasole. Îl aștepta multă treabă, căci era anotimpul în care grădinile trebuia săpate și însămânțate, dar, cu toate aceste hârtii și peceți, era în întârziere. După ce vârî hârtia cu semnături în buzunarul de la piept, porni spre magazie ca să își ia uneltele de săpat, îngrășământul și nisipul de râu. În acest timp, pe treptele de marmură de la intrarea în vilă se descărcau cufere și lăzi.

______________

NOTE:

* Sirkeci, gară de tren din partea europeană a Constantinopolului, construită în stil Art Nouveau și inaugurată în 1890.
** Rezervor de tablă (n.tr).
*** Astăzi, Vasilissis Olgas (n.tr.).


 

Ana-Maria Lucescu:

„Cum am ajuns să traduc o carte scrisă în neogreacă?

Limba greacă a fost un dor inconștient izvorât din cartea de istorie a familiei. Mama, mândră de nasul ei ușor acvilin, povestea că îl moștenise de la o străbunică grecoaică. Poate nu era adevărat, dar povestea a rămas întipărită in mintea mea de copil, după care am uitat-o.

Am învățat, pe rând, franceza, italiana, engleza. Am cochetat cu germana și cu araba. Viața a fost generoasă cu mine, m-a purtat pe meleaguri îndepărtate și pasiunea mea pentru limbile străine, unită cu dorința și cu truda de a înțelege oamenii, cultura și istoria locurilor în care trăiam, mi-a adus împlinire sufletească.

Cu neogreaca m-am întâlnit târziu. În adolescență, visasem să devin medic, apoi profesoară de matematică. Tata m-a trimis însă la A.S.E., așa era mentalitatea pe vremea aceea, profesorii ajungeau la țară și nu aveau viață ușoară. La câțiva ani după ce am obținut diploma de licență, am devenit manager. Totuși, undeva în mine exista nevoia din ce în ce mai acută de a găsi răspunsuri la întrebările fundamentale. Am urmat cursurile unei facultăți particulare de filosofie-jurnalism și acolo m-am întâlnit – la unul dintre cursurile mele preferate, filosofia antică – cu un citat scris în greaca veche. Am exclamat în sinea mea: «Ah, de ce nu sunt grecoaică, sa înțeleg!». Apoi mi-am amintit de ce îmi spusese mama, iar dorul acela neștiut de demult a devenit o speranță ascunsă.

Soarta m-a ascultat. M-a dus în Grecia, țara cu o istorie mult respectată de români, locul unde s-au născut democrația, filosofia, teatrul și altele, într-un cuvânt, leagănul civilizației europene. Încântarea mea nu cunoștea margini. Și totuși nu a fost ușor. Sutele de ore de studiu fără rezultatul așteptat și dificultatea de a învăța neogreaca prin altă limbă, engleza, mă trânteau adesea la pământ, de unde trebuia mereu să mă ridic.

Apoi am întâlnit-o pe ea, pe Evanthia. A intuit cât de intensă era dorința mea de a ajunge cu neogreaca la nivelul pe care îl merită limba minunată a unei țări cu un trecut impunător. A simțit în mine aceeași iubire, care ne-a legat mereu de atunci. Datorită ei, am trecut de unele dintre cele mai dure examene de cunoaștere a limbii și viața mea s-a schimbat. Totul a decurs de atunci firesc, întâlnirea cu cartea, cu autorul, cu experiența unică a traducerii și, mai departe, descoperirea lumii interesante, speciale, restrânse a profesorilor de la universitate, a traducătorilor și a autorilor de carte.

Un nou început!”

Isidoros Zourgos:

„Scrierea literară – mă refer numai la aceasta, și nu la orice fel de carte – poate fi mărturisire, joc de cuvinte și sensuri, rugăciune, un imn de preamărire a iubirii și a vieții, dar mai presus de orice, este sinonimă cu respirația scriitorului, cu desenul unui tatuaj propriu și exclusiv.”

„Cred că toți autorii de romane, atunci când încep să se ocupe de alte epoci, caută în străfundurile lor acea latură a omului care rămâne neschimbată în timp. Nu suntem siguri cu adevărat cum se întâmplă acest lucru, adică cum omul rămâne în esență același de-a lungul istoriei milenare, dar cu toate acestea romanul este un instrument pentru a vorbi despre atunci și despre acum. Dacă omul rămâne cu adevărat același în nucleul substanței lui, atunci o asemenea scriere este un mod foarte atrăgător de a-l prezenta, o altă încercare de cunoaștere a omului.”

„Relația scriitorilor cu scrisul și creația este o relație de viață și iubire, este acel surplus pe care viața reală nu poate să îl ofere.”

„Adevărații creatori simt nevoia și impulsul lipsit de evlavie de a reface ordinea lumii, de a șlefui canoanele estetice ale celor pe care uneori îi iubesc, de care alteori se îndoiesc”.

(din interviul cu Gioulis Tsakalos, 2016)

*

„Îmi place istoria. Cred că în viață nu poți crea nimic dacă nu răsufli deasupra ei cu o adâncă iubire. Cred, de asemenea, în importanța pe care o au cunoștințele istorice, atât în formarea personalității omului, cât și a identității popoarelor în general. Numai cu conștiința istoriei poți face evaluări cumpătate, să țintești mai eficient și să te lași călăuzit spre comportamente mai sigure. Nu întâmplător puterile absolutiste și respingătoare au luptat împotriva conștiinței istorice și au îngropat-o în uitare.”

(interviu din 2014, ziarul Kathimerini)