Caseta tehnică
Mircea Anghelescu, Mistificţiuni: falsuri, farse, apocrife, pastișe, parodii, pseudonime şi alte mistificaţii în literatură
Editura Spandugino, 2016
Mircea Anghelescu despre Mistificțiuni
Falsificarea documentelor istorice, practicată încă din Antichitate în toate domeniile care implicau utilizarea unor mărturii scrise, este cunoscută de multă vreme şi de paleografia românească. Cel mai vechi document dovedit ca fals pare să fie cel datat 25 ianuarie 1472, când domnului în scaun – nu altul decât Ştefan cel Mare – i se prezintă pentru autentificare un document pe care acesta îl respinge deoarece mărturiile pe care se întemeia „erau false şi le-am stricat“, cum spune actul domnesc.
Editura Spandugino a reeditat cartea lui Mircea Anghelescu, „Mistificțiuni...” (prima ediție a fost publicată de Companion). Volumul, atât în princeps, cât și în reeditare, a strâns nu foarte multe cronici, dar cu semnături importante.
Tema falsurilor, apocrifelor și plastografiilor din istoria României - mult înaintea valului de plagiate din zilele noastre și, posibil, cu un impact mult mai mare - a fost abordată și de către alți istorici (Lucian Boia fiind cel mai cunoscut), dar Mircea Anghelescu are o nișă foarte clară - literatura română - și o abordare sistematică, ceea ce face cartea sa să fie o lucrare de referință. De la cele mai vechi - falsurile din cancelaria și istoriografia Țării Românești, scrierile apocrife medievale, apoi „cazurile” Caion, Cântarea României, Cronica Huru - cartea lui Mircea Anghelescu descrie un peisaj istoric și literar spectaculos, prin misterul implicat de fals, cel mai șocant episod fiind cel al scriitorului Rudi Bernhault/Radu Baltag/Adrien Le Corbeau care a falsificat scrisori ale lui Maupassant către o admiratoare fictivă, păcălind, la Paris, critici și biografi respectabili ai scriitorului francez.
Cronici și recomandări
Andrei Pleșu - Seducția erudiției în Dilema veche:
E vorba de un studiu erudit, dedicat însă unei teme de natură să pasioneze și să amuze în mai mare măsură decît studiile curente de istoriografie și filologie aplicată. Erudiția construiește, cu alte cuvinte, o scenografie, în care e loc din plin pentru surpriză, detectivistică, umor și piruetă ludică. În alte țări europene, problematica mistificărilor livrate de spectacolul cultural al literaturii constituie, de multă vreme, o preocupare abundent ilustrată. La noi, Mircea Anghelescu face operă de pionier. Și o face cu precizie, cu provocatoare deschideri de perspectivă și, adesea, cu un seducător umor.
Răzvan Voncu în cartea „Un deceniu de literatură română”, Ideea Europeană, 2011:
Un fenomen aparte de mistificare literară caracterizează romantismul românesc, epocă, iată, bogată în mistificțiuni. Este vorba de falsurile care îşi propun să „reinventeze istoria”, cum spune Mircea Anghelescu. Adică să furnizeze false dovezi care 1) să acopere lipsa dovezilor reale din anumite epoci, cum ar fi „mileniul întunecat” de până la formarea statelor feudale românești, și 2) să acrediteze o interpretare a istoriei conformă cu obiectivele contemporane ale pașoptiștilor.
Daniel Cristea-Enache - Cum se scrie istoria în România literară
Sunt falsurile patriotice, făcute pentru a suplimenta istoria cunoscută a patriei, prin aducerea de probe din trecutul incert. Nu se ştie mai nimic despre viaţa şi administraţia strămoşilor în mileniul obscur? "Cronica lui Huru", apărută din senin şi publicată în 1856, împinge observaţia şi, implicit, mărturia asupra vechimii şi continuităţii noastre pe aceste meleaguri până foarte departe în timp. Docomentul era, chipurile, o traducere românească făcută de spătarul Clănău la 1495, după un original latin al lui Huru, cancelar al lui Dragoş-Vodă. Iar originalul ar fi fost un extras din mai vechea cronică latină a lui Arbore Campodux. Perioada istorică e acoperită cum nu se poate mai bine: din timpurile premergătoare părăsirii Daciei de către romani şi până la moartea lui Dragoş.