Personaje feminine din „Cămașa în carouri”

Text de Alexandra Ruscanu:

Proza scurtă fantastică înregistrează un crescendo impresionant dacă ne raportăm la receptarea de către publicul larg. Interesul cititorului se poate justifica prin capacitatea acestui gen de a deschide universuri fictive în care limitele sunt expandate. Roger Caillois distinge între feerie și fantastic, făcând aprecierea că fantasticul se diferențiază prin implicația acestuia de a crea un punct de ruptură față de lumea reală, un contrast bine potențat. Deși ambele presupun puteri fantastice, obiecte miraculoase ori figurație supranaturală, în feerie, toate acestea edifică un spațiu firesc. Proza fantastică pe de altă parte, îl pune pe omul obișnuit față-n față cu un eveniment incredibil, care se sondează de cele mai multe cu moartea, dispariția ori damnarea personajelor. În fantastic contează mediul ambiental zic unii, iar pentru Tzvetan Todorov spaima ar fi esențială, deși nu cu totul necesară. Dar în mod unanim teoreticienii acceptă că supranaturalul este condiția sine qua non a ficțiunii fantastice.

În volumul „Cămașa în carouri și alte 10 întâmplări din București”, al Doinei Ruști, o multitudine de ipostaze ale femininului intră în contact direct cu supranaturalul sau sunt doar martore ale acestuia. Cartea frapează și prin construcția narativă inventivă, reflectând tehnica puzzle-ului. Cele 11 texte scurte prezintă o fluiditate menținută pe întreg parcursul ansamblului, formând un întreg fără fisură. Acțiunea se desfășoară în cadrul urban al Bucureștiului, oraș care în scrierile sale capătă valențe mitologice. De remarcat, din punct de vedere al spațialității, este că Bucureștiul fanariot devine un topos constant în scrierile Doinei Ruști.

Nucleul epic constă în poveștile de dragoste ale unor tineri bucureșteni care, după spusele lui Paul Cernat, „migrează, printr-un procedeu fantastic” dintr-o povestire într-alta. Adriana Bittel prezenta volumul în 2010 în felul următor: „Întâmplările Doinei Ruști – centrate pe dragoste, moarte, hazard și plimbare pe două paliere de timp, captează prin detalii, atmosfera, simțul muzical al contrapunctelor, mistere recurente” Și, într-adevăr, după cum vom vedea, prozatoarea are talentul de a ademeni cititorul în poveste.

Personajul feminin protagonist, Lori, din povestirea cea mai lungă care și dă titlul cărții, poate fi văzut și ca o reinterpretare a personajului-detectiv. După moartea lui Iulică, vărul lui Lori, aceasta este nevoită să revină în casa răposatului, unde îi găsește cămașa în carouri. Purtând-o, intră în contact cu supranaturalul, activându-se ocazional puterile ce o învăluie: „simți din nou vibrațiile cămășii, care părea să- și miște carourile ca pe niște urechi fericite” ori „o secundă i se păru că și carourile cămășii vibrează în ritmul în care se cutremurase ea” și din nou „avu impresia că din afundurile mlăștinoase ale cămășii în carouri răzbătuse un protest vehement, ca un pumn înfipt în tăblia mesei”.

Ipostaza detectivului feminin se profilează pe întreaga sa călătorie în descoperirea adevărului despre moartea lui Iulică și despre misterul cămășii. Pe întreaga derulare a narațiunii, persistă sugestia morții: „pulsa încă geana morții”. Această mostră de proză scurtă reprezintă un apendice al realității obișnuite, însă al cărui univers este dominat de un supranatural destul de înspăimântător încât să impregneze thanaticul și să îl mențină constant. Încărcătura energetică pe care o conservă cămașa în carouri este transferată imediat la purtătorul acesteia, inducându-i un flux foarte puternic de inchietudine. Identificăm în acest caz o reinterpretare a fantasmei consacrate. Spre deosebire de alte texte fantastice, aici nu avem o etalare a nălucii. Ea este totuși prezentă prin obiectul posedat și acționează asupra tuturor celor care intră în contact direct cu obiectul. Lori nu interpretează doar rolul detectivului feminin, ci și pe cel al unui emisar, a cărui misiune este aceea de a scoate la iveală adevărul despre moartea lui Iulică, moment în care cămașa va reveni la starea ei inițială, de simplu obiect vestimentar.

Un alt personaj feminin interesant este Margareta, poreclită Madam Papagal, datorită pasiunii pentru papagali. Aceasta deține o pasăre pe nume Jojo, o entitate malefică în care este captiv sufletului unui tânăr decedat în urma unui „accident”. În momentul povestirii Madam Papagal este decedată, locul fiindu-i preluat de către fiica sa, Andra. Prozatoarea ne devoalează totuși coordonatele definitorii identității Margaretei, prin rememorările personajelor care au cunoscut-o. Impulsurile vindicative ale papagalului Jojo sunt adesea incontrolabile, acesta devenind un monstru pe parcursul episoadelor narative. Cu toate acestea, există o forță de influență singulară, care își poate exercita controlul (involuntar) asupra păsării – Madam Papagal. Identitatea feminină, în acest caz, este înzestrată cu o putere impresionantă, amintindu-ne de tipologiile feminine cuceritoare și imbatabile din seria arhicunoscută „Urzeala tronurilor”.

O constantă a tuturor poveștilor este strigătul care cutremură fiecare întâmplare. Exteriorizarea dureroasă pornește din povestea de dragoste a doi tineri, Madi și Cristian. Stabilind să se întâlnească la Universitate, aceștia pierd pentru totdeauna legătura. Madi e lovită de un autobuz exact în momentul în care îl zărește pe Cristian și îi strigă numele. Strigătul pare să bântuie fiecare poveste, înfățișând evadarea fericirii în metafizic. Este vădit patosul prozatoarei de a jongla cu planurile spațiale și temporale, această alunecare constantă fiind de fapt o valoare imuabilă a scrierilor sale, după cum admite de altfel într-unul dintre interviurile oferite cu ocazia apariției volumul Homeric. Pendularea între prezent și secolul fanariot, între planul real și cel fantastic, fără dificultate, transpunerea istoriei îndepărtate în contemporaneitate, toate acestea ţin de personalitatea creatoare a Doinei Ruști. Și în „Cămașa în carouri…” observăm oscilarea perpetuă între Bucureștiul contemporan și Bucureștiul secolului al XVIII-lea.

Într-o altă poveste de dragoste, Ema, personajul central din „Lângă Biserica Sf. Silvestru”, este transportată în secolul al XVIII-lea al Bucureștiului fanariot. Aceasta „se rupe de timpul ei”, în drumul său spre întâlnirea romantică cu Vicențiu. Saltul temporal subit apare ca urmare a unui apel misterios, ce marchează punctul de cotitură al celor două lumi și temporalități. Modificările spațio-temporale alterează semnificativ și individualitatea personajului feminin – secolul al XVIII-lea o preschimbă pe Ema în Bojorina. Preschimbarea în Bojorina (din lumea fanariota) nu este un proces de interversiune identitară finalizat. Corporalitatea Emei adăpostește o dualitate feminină. Ema și Bojorina se aglutinează, însă nu se omogenizează, fiind prezente concomitent ambele personalități: „Era legată de el și îi venea să mai stea acolo în mijlocul drumului și să-l privească, dar îl vedea și prin ochii Emei”. Ambivalența generează de multe ori situații conflictuale intrinseci: „chifle cojoase, care îi plăceau Bojorinei și pe care Ema nu le-ar fi mâncat nici în ruptul capului”. În mod evident, remodelarea identității nu se manifestă doar lăuntric, ci se și exteriorizează. La scurt timp după acomodarea sa în noua epocă, aceasta observă cum aspectul său a suferit modificări alarmante. Ba chiar, la nivel cognitiv se înregistrează schimbări neliniștitoare, „cea mai cruntă descoperire a fost că nu știa să scrie”, modificări ce au ca rol aclimatizarea Emei în societatea curentă.

Fascinația pentru Bucureștiul fanariot izvorăște chiar din biografia Doinei Ruști: „secolul acesta, cu imensă poftă de viață, este înrudit cu atmosfera din casa părintească”. Toposul recurent constituie de altfel o parte integrată a personalității creatoare a Doine Ruști, devenind un axis mundi al povestirilor fantastice. Conservarea unor modele literare mai vechi, precum romanul istoric, este categorică și sesizabilă în mai multe dintre romanele Doine Ruști: „Manuscrisul fanariot”, „Mâța Vinerii”, Homeric (Polirom, Iași, 2019). Evidențiind coordonata cartografică a scrierilor Doinei Ruști, Daniela Firescu constată într-o cronică: „ prin spargerea granițelor între lumi reale şi lumi posibile, prin supralicitarea excesului de realitate, „Cămașa în carouri” instituie şi restituie o genealogie fabuloasă ce preface Bucureștiul într-un oraș fabulos”.

Putem sintetiza opera Doinei Ruști în forma unei scene teatrale, cu un sublim cadru bucureștean, fanariot, învăluit de mistere și fantasmagorii, pe ale cărui străzi se succed multiple tipologii feminine. Realitatea și experiența nu se infiltrează în literatura Doinei Ruști doar sub forma unor structuri ce denotă spațialitatea. Gabriel Garcia Marquez spunea cândva că „literatura nu este altceva decât tâmplărie”, materia primă fiind realitatea imediată. Din acest motiv, neputând să fac abstracție de biografia scriitoarei, consider esențial să subliniez faptul că regimul politic și experiența din comunism se reflectă vădit în scrierile ei, chiar și sub forma unor alegorii sau structuri fantastice. Alterarea identității și corporalității feminine, ca efect al ideologiei comuniste, a presupus pentru prozatoare un subiect foarte sensibil și, totodată, un filon ce merită exploatat. Raportându-ne la începuturile literaturii fantasy, observăm cu ușurință cum prototipul feminin joacă un rol mai degrabă de recuzită. Femeia este artificial și puternic sexualizată, fiind uneori caracter negativ. Cinematografia și textele multimodale contribuie semnificativ la acest proces de metamorfozare a identității feminității. Cu toate acestea, textele de după anii 2000 propun un alt personaj feminin, unul care se ridică la nivelul celui masculin. Personajele feminine ale Doinei Ruști sunt femei puternice, au o identitate bine definită și o personalitate incandescentă. Cătălin Sturza făcea observația următoare, referindu-se la filonul feminității din „Cămașa în carouri…”: „sînt remarcabile descrierile psihologice, plastice şi precise totodată, ce surprind sentimentul iubirii în diverse ipostaze”.

Doina Ruști are meritul incontestabil de a edifica un univers personalizat al fantasticului, în care personajele feminine dețin supremația, jucând roluri ineluctabile și cruciale în textele narative, indiferent dacă acestea apelează la formula fantasticului veritabil, la aceea a prozei de senzație sau la tiparul ficțiunii istorice.

Doina Ruști, Cămașa în carouri și alte 10 întâmplări din București, ed. critică, prefață de Emanuela Ilie, serie de autor. Litera, 2023

Personaje feminine din „Cămașa în carouri”

Categorii