Poți munci pe aceeași traducere toată viața

Print Friendly, PDF & Email
Carte | Autor: Claudiu Sfirschi-Lăudat | 17 septembrie 2016 |
 
B-Critic va publica o serie de interviuri și texte cu și despre traducători de opere literare. Este un omagiu adus unui harnic, dar uneori ignorat truditor pe câmpul literelor, o deschidere a unei portițe ce dă spre laboratorul de creație al unor opere pe care adesea le citim cu gândul la autor, dar mai puțin la acela care s-a străduit să ni le aducă aproape, resădindu-le – coerent și elegant – în limba-țintă. Vom călători astfel prin pagini literare și prin limbi diverse, descoperind o bogăție de care, adesea, nu avem știință.
 

Cum traducem poezia

de Dinu Flămând

Rândurile de față nu vizează o doctrină generală a traducerii și nici nu se doresc un breviar cu sugestii de aplicat și cu capcane de evitat, pe care oricum nu aș putea și nici nu mi-aș dori vreodată să le aștern pe hârtie. Pornesc pur si simplu de la un caz special și îmi pun câteva întrebări, în măsura în care experiența mea de traducător reușește să le identifice. Sunt întrebări și remarci concrete pe care mi le-a stârnit lectura unui faimos sonet de Quevedo, cel numerotat cu cifra 52, în El Parnaso español, carte publicată în 1648, la trei ani după dispariția poetului. E un text îndeobște întitulat Desde la Torre, cu referință la Torrede Juan Abad, sat neînsemnat în partea sudică a provinciei Mancha, unde poetul avea o casă și unde obișnuia să se retragă periodic din tumultul de la curtea regală. De aici, de la Torre, îi trimite sonetul unui prieten, acest Don Josef ce figurează în ultima terțină a textului, care avea să fie editat postum. E un text remarcat de Borges, la trei secole de la moartea lui Quevedo, într-un celebru eseu dedicat „extravagantei omiteri” a lui Quevedo de pe lista „numelor universale” (Borges, Quevedo. Oeuvres complèts, p. 700, col. Pléiade, Gallimard, 1993).

Borges nu-și putea explica, și inexplicabilă rămâne pentru noi toți această situație, gloria „incompletă” de care are parte acest misterios autor din Secolul de aur spaniol. Argentinianul observă că scrisul lui Quevedo e marcat nu doar de rigoare, sau chiar de o anumită răceală, dar și de absența oricărei urme de sentimentalism, căci de „sensiblerie” nici nu putea fi vorba. Acest doct, dar și ironic, sarcastic, sobru și sever poet s-a ferit toată viață să alunece în zonele ceva mai patetice, de „tandre hiperbole a căror repetare este gloria”, spune Borges, continuând: așa că „cel mai nobil stilist spaniol” a rămas mai degrabă prototipul unei nostimade, cu figura lui de miop tulbure, dar și cu ceva din severitatea unui inchizitor, neclintit în convingerile sale despre valoare, credință sau demnitate. Iar sonetul combină o artă poetică și o artă de viață, pentru a face pur și simplu elogiul literaturii. Iată de ce tot Borges afirmă că avem în Quevedo un „literator al literatorilor”, așa cum despre Edmund Spenser s-a spus că fusese un „poet al poeților”. Redau acest text în limba spaniolă atât de specială a lui Quevedo, care face abuz de prețiozități și referințe culte, menținând în același timp felul său abrupt de a se exprima, unic în barocul spaniol.

[Algunos años antes de su prisión última, me envió este excelente soneto, desde la Torre]

Retirado en la paz de estos desiertos,
Con pocos pero doctos libros juntos,
Vivo en conversacióncon los difuntos,
Y escucho con mis ojos a los muertos.

 Si no siempre entendidos, siempre abiertos,
O emiendan o fecundan mis asuntos;
Y en músicos callados contrapuntos
Al sueño de la vida hablan despiertos.

 Las Grandes Amas que la Muerte ausenta,
De injurias de los años vengadora,
Libra, o grans Don Josef, docta la Imprenta. 

En fuga irrevocabile huye la hora;
Pero aquélla el mejor Cálculo cuenta,
Que en la lección y estudios nos mejora.

Borges se amuză constatând că poetul „ascultă” cu ochii sau că morții „vorbesc”, treji, cu visul vieții; dar tot el ne și atrage atenția că verbul acționează energic, în ciuda unor ușoare prețioziăți. Tot el ne semnalează că aici cuvintele par să aibă chiar mai puțină importanță decât scena pe care o evocă și chiar decât „accentul viril” care pare să le anime. Iar în acest fel Borges ne arată cu degetul încotro trebuie să privim: spre scena acestui tablou animat, care este imaginea în efigie a studiului și a actului literar, mod de viață recomandabil, prin onestitate și autenticitate, oricărui poet. Iar ca să înțeleagă acest lucru, după ce a priceput miza textului, un traducător trebuie înainte de toate să elaboreze o traducere literală cât mai fidelă a originalului, adică să fotografieze cât mai exact ideile din text. Ceea ce nu e simplu. Iată o posibilă astfel de traducere:

Retras în tihna acestor deșerturi
Cu puține însă docte cărți alături,
Trăiesc în conversație cu defuncții,
Și îi ascult cu ochii mei pe cei morți.

 Care dacă nu sunt totdeauna înțeleși, sunt todeauna deschiși [să comunice]
Iar ei blamează sau fecundează [încurajează] speranțele mele;
Și în contrapunctul unor armonioase tăceri
Ei vorbesc treji cu visul vieții. 

Iar pe Marile Suflete pe care Moartea le ține absente,
Învinse de nenorocirile vieții
Eliberează-le tu, măreț Don Josef, prin intermediul unor docte tipărituri.

 Într-o irevocabilă fugă dispare această oră;
Iar cel mai bun de luat în Calcul este acel timp
Care, petrecut în învățătură și studii, ne face mai buni.

Vedem deci că acest Josef Antonio Gonzàles de Salas, adică prietenul care și alege un titlu, precizând că el primise textul trimis de la... Torre, apare ca un fel de legatar al poetului. Dar direcția adresării se lămurește numai la sfârșit, de unde și dificultatea de a menține cadența și evoluția acestei unice fraze pe tot parcursul textului. O ediție critică, comentată, o simplă ediție de masă, cum sunt cele ale editurii Cathedra, din colecția Letras Hispánicas ne poate furniza informațiile necesare (Franciso de Quevedo, Poesía varia, edicion de James O. Crosby, CATHEDRA, Letras Hispánicas, p. 178, Madrid, 2014).

Ai nevoie de asemenea informații pentru a înțelege pur și simplu despre ce e vorba. Ai nevoie și de indicațiile de subsol pentru a înțelege nuanțele acestei adresări, pornind însă de la coadă la cap. Ea trebuie citită în acest fel: „Oh, mare Don Josef... Marile Suflete pe care Moartea le-a atins, deși ele sunt acum absente, docta Literă Tipărită le eliberează, răzbunând astfel și nedreptățile, ofensele pe care respectivii le suferiseră în decursul anilor [de viață]”. În acest context acea absență, ausenta, apare cu un înțeles mai bogat pe care îl poți deduce la prima vedere: Moartea nu i-a ucis pe cei care stau treji – prin scrisurile lor –, iar scrierile corectează injuriile pe care ți le poate aduce viața. Din aceeași ediție aflăm înțelesul cuvântului Cálculo, care vine de la „piatră”. E vorba de pietricica albă ce marchează o zi fastă, spre deosebire de cea neagră, pentru o zi nefastă. Deci înțelesul versului este mai degrabă: poți conta că îți marchezi cu o piatră albă „la hora”, sau timpul, vremea ta în general, dacă folosești acest timp în studii care te îmbunătățesc, te fac mai valoros și inclusiv mai bun. În acest moment se poate reveni spre începutul poemului, spre misteroasa imagine: „Al sueño de la vida”, pentru a primi explicația, prin echivalarea visului cu imaginația. Îngrijitorul ediției propune următoarea interpretare: la imaginația pe care o reprezintă faptul de a trăi, cei care în versul 3 au fost niște defuncți acum s-au trezit, fiindcă vorbesc cu acest vis. Totul are aer de somnambulie ritmică cu aspect oximoronic, fiindcă ni se vorbește de ritmuri muzicale ce tac, dar și de vise treze, cele care alcătuiesc acel contrapunct plasat în cea de doua strofă.

Nu strică să ne gândim și la motivul literar care îi parvine lui Quevedo tocmai de la Seneca. Într-un pasaj din Epistolele morale, 1 XVII, paragraful 2, latinul mărturisea desfătarea de care se lasă cuprins conversând cu anumite cărți „mici”. Cercetătorii au depistat și alte imagini, din satirici latini, mai cu seamă din Marțial. Dar nu erudiția este aici motorul acestui bizar și dens text, ci capacitatea poetului de a concentra tot acest limbaj, ornant și abundent în referințe intertextuale, într-o muzică lină. E un fel de reverie cu ochii deschiși care fixează tabloul acestei magnifice singurătăți de la sfârșitul vieții poetului. Ne aflăm dinaintea unei bogate complexități, greu va fi să ne decidem căror sensuri le dăm prioritate în traducere.

Cel mai onest este să încerci o traducere cât mai aproape de sensul de bază, în care se respectă cel puțin ritmul, adică această alternanță contrapunctică. Rimele pot fi ignorate, deocamdată. 

[De la Torre]

Retras în tihna-acestor vagi ținuturi
Cu doar puține însă docte cărți
Trăiesc pălăvrăgind doar cu defuncții
Și scultând cu ochii ce zic morții. 

Nu-i înțeleg mereu, dar sunt deschis
Spre ei, iar ei mă neagă sau mă-ncită;
Tăcerea lor e mutul contrapunct
Care în somnul vieții-i voce trează. 

Ce-i imprimat, o, mare Iosif, poate
Reînvia orișice nobil spirit
Pe care l-a luat moartea, și-l răzbună.

 Fuge cu timpul și această clipă
Dar le-nsemnăm cu-o fastă piatră albă
Pe cele ce ne fac mai buni prin studiu.

Sigur că această traducere pierde deja multe nuanțe, fiindcă ocurențele specifice textului de bază, în spaniolă, nu pot fi refăcute complet în limba română. Dar e o traducere ce se străduiește să reconstituie linia demonstrativă a sonetului, miza lui, mesajul principal, păstrând și un anumit ritm. În felul acesta rămâne în rama traducerii și portretul poetului care glorifică recluziunea, în prezența cărților sale „docte”, esențiale, cărora le conferă virtutea de a conține chiar sinteza unei vieți creatoare. E imaginea în efigie a literatorului care înfruntă trecea timpului și valorile efemere concentrându-și ultimele clipe de viață în dialogul cu cărțile înaintașilor – deci intrând deja de viu în vasta lume a morților cărora timpul le-a adus „ofensa” de a-i retrage din viața reală. Există o viață paralelă, cea a cărților? Da, iar ea este recuperatoare, atemporală, mai justă și mai prietenoasă decât viața reală. Stoicul Quevedo pășește astfel în cercul unor celebri înaintași. Cu excepția câtorva imagini de o stranie energie oximoronică, niciun alt artificiu retoric nu împodobește acest tex. Este ceea ce trebuie să reiasă în primul rând în traducere. E clar că traducerea nu are voie să recurgă la șiretlicuri prin care, de obicei, traducătorii se achită de misiunea lor, cel mai adesea arhaizând sau lăsându-se atrași de rime facile. Traducătorul se va resemna știind că nu poate restitui în propria sa limbă polisemia textului de bază. Dar poate fi fericit dacă scoate în evidență ideile majore, precum și forța stilului care îl face unic pe autorul tradus.

Îmi permit să reproduc o altă traducere a aceluiași text, publicată recent ca „prefață” la o antologie cu texte reprezentative din literatura spaniolă (O mie de păduri într-o ghindă, antologie editată de Valerie Miles, Univers, 2015). E clar că nu se putea găsi exemplu mai potrivit pentru o antologie care încearcă să surprindă specificitatea literaturii spaniole. Iar traducătoarea în limba română se încumetă să respecte și ritmul, și rima textului original. Trebuie să spun că e vorba de o traducere chiar onorabilă, din cele care uneori sunt date de exemplu. Pe mine însă nu mă încântă prea mult, eu văd aici încă una din acele traduceri care „ornează” originalul, propunându-și să țină ritmul cu endecasilabul capricios și atât de inventiv al lui Quevedo, nereușind decât parțial, cu prețul de a întuneca sau chiar de a elimina ideile forte. Se poate observa ușor unde se însiropează textul traducerii de dragul unor efecte eufonice, îndepărtându-se grav de la linia severă a originalului, trădând limpezimea și austeritatea sonetului spaniol.

În tihnă de pustiuri preaîntinse,
retras cu docte cărți, deși puține,
Vorbind cu morții stau, iar ei cu mine,
Cu ochii ascult ființe de mult stinse.

 Deschise-ntruna, chiar de-s necuprinse
de mintea-mi, mă îndeamnă tot la bine;
și-n muzicale contrapuncte line
visului vieții îi vorbesc ne-nvinse.

Mari suflete, ce-ascunse sunt în moarte,
le-a răzbunat pe-a anilor uitare
Litera tipărită, don Josef, în carte.

Se duce clipa-n zbor, neiertătoare;
dar cel ce-nvățătura-i ne-o împarte
Știe mai bine timpul să măsoare.

Poate că prima strofă o scoate la capăt destul de corect, dar îndată ce apar acele „îndemnurile de bine” și acele vobe „ne-vinse” din a doua strofă, simțim că nu rămâne mai nimic din Quevedo; ca să nu mai vorbim de faptul că autorul spaniol nu „împărțea” deloc învățătura, ci indica o opțiune, prin asiduință și studiu, dacă vrei să poți considera că ți-ai marcat cu o piatră albă (metaforă pur și simplu eliminată) zilele vieții tale. Nu-i faci un serviciu textului de bază dacă îl forțezi să intre în tiparul confuz al unei traduceri care abia atinge, la întâmplare, totdeauna incomplet, structura de idei aflată la baza compoziției originale.

Sigur, nu e simplu să traduci. Și aproape niciodată nu reușești să redai în limba țintă toate etapele de construcție și ocurențele prezente în textul de bază. Trebuie să recunoaștem să există texte și texte. Unele se pretează mai bine la transpunere, altele rezistă, chiar și atunci când corespondențele de la o limbă neolatină la alta din aceeași familie sunt oarecum mai ușor de stabilit decât, să spunem, corespondențele dintre limba japoneză și cea bască. Ca titlu de exemplu, pot să vă propun cazul fericit al unui alt sonet din Quevedo, care s-a lăsat îmblânzit de mine, în vreme ce sonetul mai sus citat, cum spuneam, s-a îndârjit să mi se opună. Iată-l.

Francisco de Quevedo
(Spania, 1580-1645)

Salmo XXVI

Después de tantos ratos mal gastados,
tantas obscuras noches mal dormidas;
después de tantas quejas repetidas,

tantos suspiros tristes derramados;

Después de tantos gustos mal logrados
y tantas Justas penas merecidas;
después de tantas lágrimas perdidas
y tantos pasos sin concierto dados,

Sólo se queda entre las manos mías
de un engaño tan vil conocimiento,
acompañado de esperanzas frías.

Y vengo a conocer que en el contento del mundo,
compra el Alma en tales días,

con gran trabajo, su arrepentimiento.

Psalmul XXVI

După atâtea clipe-nveninate;
Și-atâtea nopți obscure nedormite;
Și după atâtea plângeri risipite,
Și-atâtea vagi suspine-mprăștiate; 

Și de plăceri mai mult neconsumate;
Dar și de-obide juste resimțite;
Și după atâtea lacrime pierdute
Și-atâția pași cu multe-ocoluri date,

Iată că îmi rămâne între dește
Doar amăgirea care nu pricepe
Și numai reci speranțe ca nădejde 

Și înțeleg c-atuncea când ființa
De lume să se bucure începe
Cu multă trudă-și cumperă căința.

Revin și spun că nu e o rușine să traduci sonet, sau un alt text canonic, fără rimă, sau doar cu rimă aleatorie, acolo unde traducerea înfrumusețată ar fi o nejustă îndepărtare de la sensurile de bază. De altfel, marile case editoriale, inclusiv Gallimard, recomandă traducerea literală a poemelor în formă fixă, mai cu semă a sonetelor. Adică fără nicio rimă. La noi încă nu s-a încetățenit acest lucru, poate și fiindcă a existat o lungă perioadă în care sonetele Renașterii, abundent traduse din alte limbi, ajungeau în românește într-un fel de limbă specială a traducerii românești de sonete, cam cu aceleași întorsături de frază, cu același mod de a contrage cuvintele, și aproape cu aceleași rime previzibile. Poate că mai mult decât în cazul altor traduceri, traducerea poeziei, a sonetului în special, rămâne un complex exercițiu hermeneutic, care te obligă nu doar la interpretare, ci și la alegerea unei interpretări dintre mai multe posibile. Dar nici atunci nu scapi de anumite texte obsesive, dacă nu te resemnezi cu ideea că rolul traducătorului este cel de a deveni grăjdar dacă nu al lui Don Quijote, cel puțin al lui Sancho Panza!

Iată de ce eu recomand, evident că în glumă, și „traducerea canibală”, ca exercițiu personal, desigur. Și numai după ce traducerea propriu-zisă a fost predată editurii. Căci altminteri, nici traducerile nu se încheie niciodată. Poți munci pe aceeași traducere toată viața, imaginându-ți inutil că vei reuși să suprapui conturul traducerii tale peste conturul originalului, până la deplina lor contopire. Este competiția infinită și irezolută, care îl face fericit pe traducător, cel care la rândul său „ascultă” cu ochii săi taifasul literar al înaintașilor.

***

În pacea unor aprige ținuturi
retras la Torre doar cu „doctos libros”
și întinzând taifas cu „los difuntos”
și doar cu ochii ascultându-și morții
cei secretoși, ce totuși se deschid
spre el, și-i fecundează-acele „asuntos”
care la el rimează-n „contrapuntos”
iar toate îi vorbesc în somnul vieții

O, tu, Quevedo,-n faptul dimineții
aici pe țărm hispan la Alicante
mă pui la munci din cele mai savante
de traductologie – scama ceții
e singura să poată pune „juntos”,
pe linie de rime, și „desiertos”,
dar și „abiertos”, „muertos” sau „despiertos”,
ca să ne spună-apoi că sensul vieții
îl dau doar clipele de aspre studii
ce ne îmbogățesc, deci „nos mejora”;

spre seară îmi veni și mie ora
să intru-n somnul propriu, deodată,
dar cu traducerea nerezolvată;
și-mi apăru în vis chiar al meu tată
care rostea cu gura lui de ceață
un set, cumva, de rime: morții, sorții…
vocea lui vălurea spre dimineață
ca aburul, evaporând cuvinte
dar cum puteam eu să le țin aminte?

deci iată, cât să nu rămân de-ocară,
numai traducerea cea canibală.

 

Text rostit de domnul Dinu Flămând la Turnirul scriitorilor, care a avut loc la Sighișoara, în luna mai (2016).

 

Portret de traducător:
Dinu Flămând

df

Dinu Flămând (n. 24 iunie 1947) este poet, eseist, jurnalist și diplomat. Este traducător din literatura franceză, spaniolă, italiană și portugheză.

Dinu Flămând este absolvent al Facultății de Filologie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj (1970). Este membru fondator al cenaclului și revistei Echinox. A colaborat cu diverse redacții de ziare și reviste din București, printre care Amfiteatru și Secolul 20. A fost jurnalist la Radio France Internationale, în perioada aprilie 1989 – aprilie 2009. A realizat emisiuni despre actualitatea românească și internațională la diverse posturi de televiziune din România. Din august 2011 devine consilier al ministrului de Externe. În ianuarie 2011 a fost distins cu Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia. În 2013, este numit ministru-consilier la Ambasada României de la Paris și a reprezentat România la Organizația Internațională a Francofoniei până în noiembrie 2014. Este doctor honoris causa al Universității de Vest „Vasile Goldiș” din Arad.

Din opera de traducător, semnalăm titlurile:

  • Martin Booth, Polenul insidios, în colaborare cu Liliana Ursu, Editura Univers, București, 1977
  • 20 de poeți latino-americani contemporani, antologie în colaborare cu Omar Lara, prefață de Andrei Ionescu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983
  • Fernando Pessoa, Cartea neliniștirii, Editura Fundației Culturale Române, București, 2000
  • Dominique de Villepin, Napoleon. Cele o sută de zile sau spiritul de sacrificiu, Editura Dacia internațional, Cluj, 2001
  • Fernando Pessoa, Odă maritimă și alte poeme, cu o prefață de José Auguso Seabra, Editura Univers, București, 2002
  • Philippe Sollers, Războiul gustului, Editura Polirom, Iași, 2002
  • Georges Semprun, Mortul care trebuie, Editura Dacia internațional, Cluj-Napoca 2002
  • Fernando Pessoa (Ricardo Reis), Ode și alte poeme, col. „Gemini”, Editura Paralela 45, Pitești, 2004
  • Samuel Beckett, Poezii urmate de Mâzgâlituri, col. „Gemini”, Editura Paralela 45, Pitești, 2005
  • Jean-Claude Guillebaud, Gustul viitorului, Editura Paralela 45, Pitești, 2006.
  • Umberto Saba, La capra e altri poemi/Capra și alte poeme, ediție bilingvă, îngrijirea ediției și cronologia de Smaranda Bratu Elian, Editura Humanitas, București, 2009
  • Fernando Pessoa, Cartea neliniștirii, ediție revizuită și completată, București, Editura Humanitas Fiction, 2009
  • Jean-Pierre Siméon, Lettre à la femme aimé au sujet de la mort/Scrisoare despre moarte adresată femeii iubite, ediție bilingvă, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010
  • Fernando Pessoa, Opera poetică, Editura Humanitas Fiction, București, 2011
  • Omar Lara, Scrisori din Drumul Taberei/Cartas de Drumul Taberei, ediție bilingvă, traduceri în colaborare cu Maria Elena Răvoianu, Editura Timpul, Iași, 2011
  • Carlos Drummond de Andrade, Mașina timpului și alte poeme, Editura Humanitas Fiction, București, 2012
  • Antonio Gamoneda, Claridad sin descanso/Claritate neostenită, ediție bilingvă, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2012
  • Fernando Pessoa, Ultimatum și alte manifeste, în colaborare cu Micaela Ghițescu, Editura Humanitas Fiction, București, 2012
  • Fernando Pessoa, Ora absurdă/ Hora absurda, ediție bilingvă, Editura Câinele pe acoperiș, București, 2013 (ediția a II-a: Editura Institutul Cultural Român, București, 2014)
  • Fernando Pessoa, Cronica vieții care trece, în colaborare cu Micaela Ghițescu, Editura Humanitas Fiction, București, 2014
  • António Lobo Antunes, Inima inimii, selecție, traduceri, prefață și note, Editura Humanitas, București, 2014
  • Pablo Neruda, Nu există lumină pură, antologie, prefață, tabel cronologic și note, Editura Art, București, 2015
  • Fernando Pessoa, Quaresma, descifrator, antologie, prefață, traducere și note, Editura Humanitas Fiction, București, 2015
  • Luis García Montero, Sonată tristă pentru luna din Granada/Sonata triste para la luna de Granada, antologie și traduceri în colaborare cu Cătălina Iliescu-Gheorghiu, ediție bilingvă, Editura Timpul, Iași, 2016

Sursă: Wikipedia


Ultima traducere, a cărei lansare e programată la Cluj, la Festivalul de carte Transilvania, marți, 4 octombrie, este Spinul din floare (Editura Școala Ardeleană), o scurtă antologie cu tineri poeți mexicani contemporani.