Literatura neoelenă este un segment important al literaturii universale din această zonă a Europei

Print Friendly, PDF & Email
Carte | Autor: Claudiu Sfirschi-Lăudat | 22 septembrie 2016 |
 
În cadrul seriei „Portret de traducător”, Elena Lazăr, traducătoarea poetului grec Kavafis în română, și nu numai, ne vorbește despre dragostea ei pentru Grecia, despre traduceri și despre piața editorială din România. 

 

Sunteţi printre extrem de puţinii promotori în România ai literaturii şi culturii greceşti moderne. Ce au acestea aşa de special?

Nu fac nimic neobişnuit. Încerc doar să continui o tradiţie deosebit de bogată la noi. Literatura neoelenă, cu două premii Nobel pentru poezie acordate, în 1963, lui Yorgos Seferis şi, în 1979, lui Odysseas Elytis, este, într-adevăr, un segment important al literaturii universale din această zonă a Europei. În România însă, este mai mult decât atât. Este o literatură împământenită aici, şi asta datorită multiplelor conotaţii conferite de numeroasele interferenţe dintre cele două culturi. De mai bine de trei secole, dialogul dintre cele două literaturi este neîntrerupt. Dialog prin intermediul traducerilor, în primul rând, dar şi prin faptul că aici s-au născut o serie de opere importante ale literaturii neoelene. Să ne gândim la proza primului domn fanariot Nicolae Mavrocordat, Răgazurile lui Filotheos, scrisă la începutul secolului XVIII (cartea a apărut, în fine, la Bucureşti, în toamna trecută, în versiune românească, la 300 de ani de la momentul scrierii). „Contemporan” cu Filotheos al lui Mavrocordat, Erotocritul, vestitul roman de dragoste al cretanului Vicenzo Kornaros, a avut o largă circulaţie în Principatele Române, fiind tradus în română de două ori. Iar din domeniul poeziei, să-l amintim pe cel supranumit „Noul Anacreon”, Athanasios Hristopoulos (1772-1847), înalt demnitar la Bucureşti şi la Iaşi, ale cărui poeme lirice făceau deliciul publicului românesc în primele decenii ale secolului XIX. Literatura greacă are, la rândul ei, un capitol de o bogăţie, ca număr de scriitori şi teme abordate, impresionantă, dacă ne gândim la spaţiul îngust în care a fost creat – este vorba de literatura cipriotă, cvasiabsentă la noi până nu demult şi care merită, o spun cu toată convingerea, să fie tradusă şi cunoscută.

Cum a început aventura greacă? Cum v-aţi apropiat de limba greacă?

Ca absolventă a Secţiei de limbi clasice, visul meu era să devin profesoară de limba latină. În anul absolvirii, 1972, orele de limba latină au fost eliminate din liceu, astfel încât singura mea activitate didactică s-a redus la orele de practică pedagogică din timpul facultăţii. Spre norocul meu, am fost repartizată la Editura Univers şi aşa am intrat în „universul” traducerii. În 1976, Ministerul Culturii şi Ştiinţelor din Grecia oferea o bursă de studii celui care, în 2.000 de cuvinte, ar fi trimis cea mai convingătoare scrisoare cu tema „De ce vreau să vizitez Grecia”. Deşi cunoştinţele mele erau modeste la acea vreme, se pare că scrisoarea mea a convins juriul şi aşa am ajuns, în vara anului 1976, prima dată în Grecia şi am urmat cursurile de vară ale Universităţii Aristotel din Salonic. Aşadar, „aventura mea greacă” a împlinit anul acesta patru decenii. Progrese reale în consolidarea cunoştinţelor de neogreacă am făcut însă numai cu ajutorul lecturii şi prin intermediul traducerii.

Când şi cum a apărut Editura Omonia şi care i-au fost intenţiile ?

Omonia a fost fondată în vara anului 1991, în valul de entuziasm care a dus atunci la înfiinţarea câtorva mii de edituri. Prima intenţie a fost aceea de a publica traducerile care mă ajutaseră să mă apropii de limba greacă şi care aşteptau prin sertare momentul ieşirii în lume. În paralel cu exerciţiile de traducere, am încercat, încă dinainte de 1989, să mă apropii de istoria literaturii neoelene, şi aşa se face că, în 1987, am publicat prima ediţie a Panoramei literaturii neoelene, un dicţionar de scriitori, opere, curente şi publicaţii literare. Pregătirea Panoramei mi-a insuflat credinţa că trebuie să existe o editură care să înlesnească publicului român accesul la marea diversitate a culturii greceşti. Treptat, profilul s-a lărgit, în paralel cu traducerile literare au apărut lucrări dedicate elenismului înflorit pe teritoriul României, un capitol al istoriei comune încă insuficient abordat.

Cum poate supravieţui într-o piaţă hipercompetitivă o editură cu un profil aparte, într-un cuvânt, o editură „de nişă”, ca să-i spunem așa?

Nici eu, deşi au trecut 25 de ani, nu am găsit încă răspunsul. Edituri „de nişă” specializate pe Grecia au fiinţat ani buni în Germania şi Italia. Edituri „de nişă” există încă în România – „Pavesiana”, de pildă, dedicată literaturii italiene. Între puţinele avantaje ale unei astfel de edituri aş menţiona colectivul restrâns şi bine sudat de colaboratori şi un public poate mai statornic decât al editurilor mari. Destinatari ai cărţilor Omoniei sunt, în afara românilor prieteni ai literaturii elene, grecii din România, studenţii tot mai mulţi în ultimii ani care se apropie de limba greacă. Ediţiile bilingve din creaţia unor mari poeţi greci (Konstantinos P. Kavafis, Nikos Engonopoulos, Andreas Embirikos, suprarealistul născut la Brăila, Yannis Ritsos, ş.a.) li se adresează cu precădere acestor ultime două categorii.

Cine s-a învrednicit să vă ajute ?

Fără ajutor, supravieţuirea ar fi fost imposibilă, dat fiind că singurul „capital” al Omoniei erau traducerile realizate înainte de 1989, care își aşteptau publicarea, şi entuziasmul începutului. Din fericire, există în Grecia, ca şi în Cipru, câteva fundaţii profilate pe sprijinirea traducerilor. O serie de investitori greci din România ne-au încurajat eforturile – câţiva o fac statornic –, şi spre bucuria noastră cercul s-a lărgit în ultimii ani.

Dacă priviţi în urmă, aţi ajuns unde vă doreaţi?

Greu de spus. Întotdeauna există loc de mai mult şi mai bine. Şi totuşi cele 160 de cărţi publicate au îmbogăţit substanţial bibliografia traducerilor româneşti din literatura neoelenă (tot mai puţin prezente la alte edituri). Traducerile Omoniei reprezintă două treimi din totalul tălmăcirilor româneşti din această literatură publicate în ultimul sfert de veac. Iar lucrările despre grecii din România şi relaţiile româno-elene au răspuns, sper, interesului specialiştilor.

Lista insatisfacţiilor şi a nerealizărilor este lungă?

Fireşte, dar cum pretextul interviului este unul festiv – cei 25 de ani de viaţă ai Omoniei –, aş prefera să le lăsăm deoparte. Nu pot să nu semnalez însă – şi aici vorbesc doar în calitate de traducător – o problemă care preocupă, cred, întreaga breaslă. Într-o lume mereu grăbită, cronicile presei literare nu se mai opresc decât rareori şi cu totul sporadic asupra descifrării actului traducătorilor. Păcat. Pentru toate părţile implicate în acest domeniu.

Care este Grecia dumneavoastră? La ce vă gândiţi când spuneţi „Grecia”?

Vorbeam la început că au trecut 40 de ani de la prima mea călătorie în Grecia. Grecia înseamnă cărţile pe care le-am citit (opţiunea pentru traducerea unei opere presupune lectura altor opere – ale aceluiaşi autor sau ale colegilor de generaţie), scriitorii pe care i-am cunoscut. Ei ar putea face obiectul unui dicţionar (să enumăr câţiva ar însemna să nedreptăţesc pe mulţi alţii), iar corespondenţa cu ei ar ocupa două-trei tomuri. De asemenea, Grecia înseamnă prieteni – editori, istorici, cercetători, neoleniştii din alte ţări pe care i-am cunoscut tot datorită Greciei. Punând cap la cap călătoriile şi şederea la Atena, șase luni, ca bursieră a Fundaţiei Onasis, cred că am petrecut în Grecia aproape doi ani. Iar Grecia şi Ciprul, de când fiinţează Omonia, au devenit repere cotidiene ale existenţei mele.

Cum se prezintă viaţa culturală a Greciei de astăzi, mai cu seamă, în lumea cărţii?

În timpul şederii la Atena – atunci am pregătit noua ediţie a Panoramei literaturii neoelene şi am cunoscut o mulţime de scriitori şi editori –, mergeam aproape seară de seară în „Stoa tou Vivliou” („Porticul cărţii”), urmărind manifestări una mai interesantă decât alta. O relaţie strânsă am avut cu Centrul Naţional al Cărţii – ce păcat că astăzi nu mai este la fel prezent în viaţa culturală a cetăţii! Şi acum, de câte ori poposesc la Atena, nu se poate să nu asist măcar la o lansare la Librăria „Ianos”, de pildă. Mă fascinează efervescenţa şi dinamismul vieţii literare greceşti. În pofida dificultăţilor din ultimii ani, cu bucurie constat că aceste trăsături se menţin, că se publică şi se citeşte carte. Am impresia că se citeşte chiar mai mult decât la noi.

Sunt grecii moderni demni urmaşi ai celor vechi?

Cam pretenţioasă şi spinoasă întrebare. În zona mea de interes, Antichitatea greacă clasică m-a impresionat şi continuă şi astăzi să mă fascineze, de splendoarea imperială a Bizanţului ortodox nu am reuşit să mă apropii sentimental, în schimb am ajuns să iubesc soarele Elladei contemporane şi să preţuiesc toţi creatorii din peisajul cultural pe care am avut norocul să-i întâlnesc.

Aţi tradus numeroase titluri din literatura neogreacă. Care este autorul care v-a rămas cel mai aproape de inimă? Şi care este autorul care v-a urmat supus în actul traducerii? Dar cel mai îndârjit, nelăsându-se uşor transpus în română?

Nu obişnuiesc să fac ierarhii între cărţile traduse. Pentru Operele complete ale lui Kavafis (singurul autor grec cu opera tradusă integral în română) am avut nevoie de şase ani. Îndelunga stăruinţă asupra traducerii vorbeşte, cred, de la sine, despre „îndârjirea” cu care se opune Alexandrinul transpunerii în altă limbă, deşi îşi dorea atât de mult să fie tradus. Dar ce traducător al lui Kavafis, de pe orice meridian – şi Kavafis rămâne cel mai tradus poet grec –, s-ar putea declara mulţumit de rezultatul demersului său? Şi în română, multe dintre poemele lui celebre au fost transpuse în mai multe rânduri, de scriitori şi traducători din diverse generaţii, iar poemele recunoscute au două versiuni. Asta nu înseamnă că nu e loc şi pentru a treia versiune, reprezentativă pentru generaţia de tineri neoelenişti de azi. Lucrurile au mers mai uşor în cazul prozei. Iar situaţiile ideale sunt cele când traducătorul poate comunica cu scriitorul, când cel dintâi poate solicita şi primi răspuns chiar de la sursă la întrebările legate de decodarea textului.

Ce ne recomandaţi dintre ultimele cărţi ale Editurii Omonia?

Tocmai a apărut o lucrare despre Compania Comercială greacă din Sibiu elaborată de o distinsă cercetătoare din Salonic, Despina Tsourka-Papastathi. Timp de mai bine de două secole, la Sibiu şi la Braşov au funcţionat două Companii Comerciale greceşti, singurele asociaţii de comerţ de acest gen din Sud-Estul Europei. În paralel cu comerţul, ele au constituit adevărate focare culturale şi educaţionale – erau înzestrate cu şcoli, biblioteci, biserici –, fiind şi un primitor loc de popas şi refugiu pentru cărturarii greci. Mulţi dintre membrii celor două companii s-au afirmat prin exemplare opere de mecenat. Traducerea acestei lucrări aparţine regretatei cercetătoare Olga Cicanci. Iar sub tipar se află unul dintre cele mai ambiţioase proiecte ale Omoniei. Un album bilingv dedicat lui Rigas Velestinlis (1757-1798), un cărturar şi revoluţionar grec care a trăit 15 ani la Bucureşti, unde şi-a scris toată opera. Pe lângă alte preocupări, Rigas este şi primul traducător de literatură (Şcoala amanţilor delicaţi, o selecţie din prozele francezului Restif de la Bretonne tradusă de el, a cunoscut în română două versiuni!). Din monumentala operă de cartograf aş aminti Hărţile Ţării Româneşti şi Moldovei. Cărţile şi hărţile lui Rigas s-au tipărit la Viena, dar ajungeau în Ţările Române în sute de exemplare, prin sistemul aşa-numit al „sindromiţilor”, un fel de abonamente sau precomenzi pe baza cărora se stabilea tirajul. E uluitor cum în vremuri atât de tulburi şi complicate exista o atât de mare cerere de carte! Iar în pregătire, fiindcă tot vorbim de traduceri, avem o monografie alcătuită de profesorul Theodosis Pylarinos de la Universitatea din Kerkyra, dedicată celui mai important traducător din literatura română în greacă şi din cea greacă în română. Este vorba de Antonis Mystakidis Mesevrinos (1908-1989). Dar despre contribuţia enormă a lui Mystakidis-Mesevrinos la consolidarea dialogului literar româno-elen prin intermediul traducerilor, discutăm la apariţia cărţii.

Interviu realizat de Claudiu SFIRSCHI-LĂUDAT.

 

elena-lazar

Născută în 1949 în comuna Ştefăneşti (Ilfov), Elena Lazăr a absolvit în 1972 Secţia de limbi clasice a Facultăţii de Limbi Romanice, Clasice şi Orientale din cadrul Universităţii Bucureşti. Bursieră a Fundaţiei A.S. Onasis din Atena (1997-1998). Din 1972 până în 2000, a lucrat ca redactor în diverse edituri din capitală (Univers, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Editura Ştiinţifică). Din 1991 conduce Editura Omonia, al cărei scop principal îl constituie promovarea literaturii şi culturii neoelene în România. De la debutul din 1979, a publicat 52 de cărţi (dintre care nouă în colaborare) cu traduceri din literatura neoelenă (roman, nuvelă, eseu, poezie şi teatru), încununate cu trei premii în Grecia şi în România. Între scriitorii traduşi figurează nume de rezonanţă precum Konstantinos Kavafis, Nikos Kazantzakis, Grigorios Xenopoulos, Tasos Athanasiadis, Spyros Plaskovitis, Takis Hatzianagnostou, Galateia Saranti ş.a. Autoare a opt lucrări originale: Panorama literaturii cipriote (1999), Panorama literaturii neoelene (1987 şi 2001), Capodopede ale literaturii neoelene (2003), Interferenţe literare româno-elene(2007), Cărturari greci din Ţările Române (2009) etc. Membru al Uniunii Scriitorilor din România (2005). Ambasador al Elenismului (titlu acordat de Prefectura Atenei în 2005). În 2011, preşedintele Greciei i-a conferit Crucea de Aur a Ordinului Binefacerii.

coperta-embirikos-antologie

 mavrocordat-m 

exofyllo-hellenisminromania-2011-cop-1_1coperta-carturari

bucurestiul-grecesc