Pornind de la volumul Iuliei Popovici „Elefantul din cameră”

Iulia Popovici:

„Elefantul din cameră. Ghid despre teatrul independent din România” este concentrată aproape exclusiv asupra a ceea ce eu privesc drept contribuția fundamentală, până acum, a teatrului independent asupra scenei din România, în termeni de estetică, proces de lucru și relație spectatorială: practicile și tehnicile documentare, sub formele lor sociale, politice, educaționale, comunitare. Și nici această arie nu o epuizează (nici nu încearcă, nici nu poate), sfârșind astfel prin a fi nedreaptă cu mai toată lumea de pe scena independentă.

Proiect cultural apărut cu sprijinul Administrației Fondului Cultural Național.
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.

Jurnal de lecturi în tramvaiul 41

Iulia Popovici, „Elefantul din cameră” 
Teatrul documentar, corpus de probe

1. N-am crezut-o pe autoare când a avertizat încă din introducere că volumul nu se adresează „publicului larg” și bine am făcut. Altfel, cum aș fi aflat că există studii care plasează artele performative și sectoarele multimedia alături de munca în call-centre și îngrijirea la domiciliu, în ceea ce privește gradul de precaritate al activității: angajare pe termen scurt, recurența întreruperii activității, program impredictibil, acces limitat la protecție socială, nevoia unui al doilea loc de muncă? 
2. „Între condiția ontologică de a fi artist și cea, mult mai puțin glorioasă, de a fi optat pentru o ocupație/profesie artistică, varianta de lucru preferată în România o privilegiază pe cea dintâi.” – din capitolul despre nerezolvatele aspecte ale statutului artistului. 
3. O treime despre condiția teatrului independent și două treimi despre teatrul documentar în România. Asamblajul se face abrupt, fără cine știe ce stil, dar alegerea se justifică din moment ce al doilea îl locuiește, fără discuție, pe primul. 
4. Despre auctorialitate și antiauctorialitate în teatrul contemporan. Cazul David Schwartz. 
5. Povestea spectacolului „Foamea noastră cea de toate zilele”. Pentru cineva care nu l-a văzut, o demontare absolut incitantă: „spectacolul în sine este o provocare constantă a limitelor disponibilității de încredere a spectatorilor, disponibilitate de suspendare a neîncrederii (suspension of disbelief) deja mult mai mare decât în cazul producțiilor de ficțiune”. 
6. Elemente dispersate din povestea proiectului artistic-comunitar „Rahova-Uranus”. Ceva ce ar merita să fie un proiect editorial dedicat. 
7. Spaimele actoriei în teatrul documentar. Alexandru Potocean: „Ceea ce mă preocupă pe mine la personajele bazate pe persoane reale e momentul când acea persoană vine în sală. Am avut coșmaruri cu omul ridicându-se și spunând: Stop, mă faci de râs, ieși afară! Asta e problema mea”. 
8. Katia Pascariu despre problema fidelității: „Întrebarea e: ce primează? E mai important pentru tine, la un moment dat, să fie un spectacol «frumos» sau e mai important să fie un spectacol care să scoată în evidență povestea sau mesajul? Sigur că cele două ar putea să coexiste, așa ar fi ideal, dar uneori trebuie să faci niște alegeri”. 
9. Multe-multe titluri de spectacole care aduc cu ele frustrarea că nu le-ai putut repera la timp, că nu le-ai putut vedea: „Tipografic Majuscul”, „3 Piese Scurte”, „De vânzare”, „Capete înfierbântate”, „Sub pământ”, „I Am Special”, „Ce-am fi dac-am ști”, „Spovedanie la Tanacu”, „Pentru că meriți”, „For the Win”. Plus îngrijorarea că și data viitoare va fi la fel. Deh, spectacole fără glam, nu întotdeauna în spații cu notorietate și mai mereu cu o promovare underground. 
10. La final, mi-am propus să văd măcar „Înaintea erei noastre”. Nu e documentar, dar e independent. Și se joacă în perioada asta.