Traducătorul nu trebuie să fie un autor ce tânjește spre exprimare

Print Friendly, PDF & Email
Carte | Autor: Claudiu Sfirschi-Lăudat | 3 octombrie 2016 |
Pentru cine şi pentru ce traduceţi?

Pentru cititorii români, pentru mine și pentru edituri (cam asta e ordinea, uneori sînt eu pe primul loc!). În marea majoritatea a cazurilor, cărțile propuse pentru traducere au reprezentat surprize extrem de plăcute și descoperirea unor scriitori de care m-am apropiat mai apoi. Printre cititori, un loc important îl ocupă studenții mei. Orice nouă traducere de proză contemporană este un nume nou care intră în bibliografia cursului meu de proză rusă contemporană. Și mă bucur foarte mult cînd și studenții ajung să recunoască faptul că sînt bucuroși de noile descoperiri. Trebuie să recunosc însă că editurile au rolul determinant în oferta de traducere. Nu am reușit să impun decât două titluri spre traducere: Școală pentru proști de Sașa Sokolov și Omon Ra de Viktor Pelevin, la editura Curtea Veche. În cazul cel mai fericit, mi s-a cerut părerea cu privire la selecție, de cele mai multe ori însă editura avea deja planul stabilit.

Cum a început aventura traducerii? Cum v-ați apropiat de limba din care traduceți?

Ca profesor de limbă și literatură rusă, aventura traducerii începe mai repede. Iar apropierea de rusă s-a făcut de timpuriu, în clasa a cincea, ca urmare a unei simpatii pentru profesoara de atunci. Engleza începută în clasa a doua nu a fost la fel de ofertantă, așa că simpatia mea și conjuncturile educaționale au făcut să mă apropii din ce în ce mai mult de limba rusă.

Prima traducere a fost un text extrem de solicitant, Frumoasa rusoaică de Viktor Pelevin, la editura Paralela 45, care m-a costat multe eforturi, sprijin masiv cerut nativilor, dar care a dezvoltat o ambiție constructivă de a nu te lăsa, de a te lupta cu textul și cu jocul impus de autor.

La început, ați avut un model de traducător? A rămas același? V-ați schimbat abordarea de-a lungul anilor?

Nu am avut un model de traducător, pentru că nu m-am gîndit prea mult la ideea de a fi traducător. Încă din facultate doream să fiu la catedră. Apreciam traducerile și pe traducători pentru ajutorul pe care îl dădeau la avansarea mai rapidă în domeniul informației, dar nu i-am studiat îndeaproape. Ca redactor de carte, m-am apropiat mai mult de bucătăria traducerii prin redactările făcute; exigențele cerute traducătorilor, așa cum le vedeam pe atunci, au constituit un pas important în decizia pe care am luat-o, de a traduce și eu.

Cum vă alegeţi cărţile? Sau ele vă aleg pe dumneavoastră?

Aici e un paradox. Așa cum v-am spus, editurile aleg cărțile și mă aleg și pe mine. Dar sînt sincer convinsă că totuși cărțile mă aleg. Descoperirea unui scriitor nou sau a unui titlul nou mă bucură de fiecare dată. Fiind în general scriitori contemporani, traducerile au generat adesea și întîlniri cu autorul, pe mail sau în realitate, fapt ce m-a bucurat enorm! Ai o senzație deosebită cînd traduci un autor contemporan, care scrie într-o limbă vie, încă în formare (în pofida dificultăților care rezultă de aici; dar e bine că există internet!!), despre realități palpabile sau abia intuite, despre realități comune sau specifice. Traduc și clasici și mă bucur și de ideea de retraducere, pentru că îți dă ocazia să îndrepți textul, să corectezi niște maniere stilistice învechite, să-l readuci pe scriitor la vocea lui autentică. Cărțile care au un înveliș jurnalistic sau strict istoric sînt în realitate studii de mentalitate, care prezintă de asemenea interes pentru un alt domeniu al meu de cercetare și predare. Am refuzat în activitatea mea o singură carte, Pioniera goală, de Mihail Kononov, pentru că am simțit, de cîteva ori, că nu pot intra în cadență cu scriitorul. Cartea și-a găsit pînă la urmă traducător, dar nu regret nici acum că nu am făcut-o eu.

Cea mai docilă carte pe care aţi avut-o de tradus? Dar cea mai nărăvaşă?

Cel mai ușor a fost să traduc romanele polițiste ale Dariei Donțova. Nu e vorba de lejeritatea limbii – în fapt, a fost chiar interesant, pentru a vedea forme noi sau structuri neologice pătrunse în limba rusă de azi –, ci de deschiderea spre universul omului de azi, al omului de rând, prezentat în carte, care te face să citești (și să traduci) repede pentru a descoperi noi și noi felii de viață. Și Dostoievski a fost ușor. Paradoxal, uneori scriitorii de secolul al XIX-lea sînt mai ușor de tradus decît ar părea la prima vedere. Dacă avem structuri învechite, un stil prețios (Saltîkov-Șcedrin sau Tolstoi, de exemplu), satisfacția traducerii e mai moderată. Nu e vorba de căutarea cuvintelor, ci de pătrunderea sensului prin hățișul de cuvinte care par de multe ori inutile.

După Frumoasa rusoaică, botezul de foc în ale traducerii, am crezut că, dacă o voi ține tot așa, îmi voi pierde entuziasmul. Dar am avut noroc de apariția unor scriitori dragi și a fost bine. Mihail Șișkin, scriitorul meu favorit, m-a cucerit pe loc cu Scrisorarul lui, dar mi-a scos peri albi (cred că și la propriu!) cu Părul Venerei și Luarea Ismailului. Dar tot îl iubesc!

O întâmplare amuzantă din cariera de traducător?

O întâmplare amuzantă, vorba vine (dar cînd mai trece ceva timp, ajungi să crezi că e amuzantă). În Părul Venerei, al lui Mihail Șișin, era vorba într-un loc de Țara Muntenească, o sintagmă preluată, într-un fragment-colaj, dintr-un text de rusă veche de secol al XVI-lea, Povestire despre Dracula voievod. Scriitorul avea în vedere Caucazul, Cecenia, zonele fierbinți cu munteni pătimași, pentru a demonstra repetabilitatea războaielor și a influenței lor asupra oamenilor de rând. Redactorul de carte nu a agreat forma „Țara Muntenească” și a înlocuit-o cu „Țara Românească”. La lansare, un cititor și-a manifestat plăcerea să constate că e vorba și de noi în roman. Eu am spus că nu e vorba, el a insistat, și așa am ajuns să aflu și eu de modificarea buclucașă. Un of al traducătorilor, încă de actualitate, este că de multe ori redactorii de carte nu ne consultă cu privire la modificările făcute. Și ar trebui s-o facă...

Ce înseamnă fidelitatea faţă de textul original? Cât este acolo din autor, cât este din traducător?

Asta e o întrebare extrem de importantă, la care țin foarte mult. Și în România, și în afară, există opinia că traducerea e un fel de transpunere în limba română, deci se pot face toate modificările necesare pentru românizarea textului, mergând până la dezvoltări de fraze inexistente în original, românizare stilistică (ce are de-a face bietul rus cu moldovenizarea sau oltenizarea textului????) ș.a.m.d. Eu cred că un traducător trebuie să fie onest și să rămână cât mai aproape de litera și spiritul legii. Evident, nu vorbesc de strădania de a găsi ad litteram variantele cele mai bune. Dar traducătorul nu trebuie să fie un autor ce tânjește spre exprimare și care se folosește de textul pe care îl traduce pentru a-și manifesta valențele demiurgice. Sigur, la nivel stilistic, se pierde uneori foarte mult – particularitățile limbii române o impun –, dar la adăpostul acestei scuze nu trebuie acceptate și alte devieri. Unii traducători nu folosesc note de subsol, urmînd să introducă la un moment dat în text clarificarea realității respective. Dar textul autorului trebuie să rămână al autorului. Chiar dacă e proză, oarecum mai ușor de tradus decît poezia, mi se pare corect să poți face o tentativă de analiză a stilului scriitorului respectiv, chiar dacă avem de-a face o traducere. Dacă e un stil frust, sec, să rămână așa; dacă e bombastic sau ușor rigid, să rămână așa. Nu trebuie să-l facem mai frumos, mai pasabil decît este. În fond, așa putem face mai bine comparații între scriitori sau creațiile lor. Nu pe baza inovațiilor de traducere.

Pe de altă parte, uneori scriitorii acceptă cumva această idee de pierdere prin traducere. Mihail Șișkin, la lansarea Părului Venerei la București, a repetat că acum se lansează romanul al cărui autor e Antoaneta Olteanu. A ei e traducerea, cartea e a ei. Sigur, e o glumă. Dar varianta transpusă în română chiar este a mea; dacă e o variantă proastă, pe care n-o pot înghiți cititorii, vina îmi aparține, spunea scriitorul; dacă însă romanul prinde, atunci meritul este al lui, al autorului!

Care sunt ingredientele unui bun traducător?

Vorbim de lucruri cunoscute în teorie, mai puțin aplicate în practică. Evident, trebuie să știi foarte bine limbile folosite, atît cea din care traduci, cît și pe cea în care traduci (se spune că și mai bine). Și nu e vorba de cunoștințe normale de limbă, ci de unele filologice. Nu e vorba numai de găsirea unor echivalente ale unor cuvinte, ci și de transpunerea unor sensuri, construcții stilistice și chiar a unor realități specifice ce se ascund în spatele textului. Astfel, un bun traducător de literatură trebuie să știe foarte bine și tradițiile literare ale înaintașilor scriitorului (mai ales dacă e vorba de scrieri din secolele XX-XXI, cu multă intertextualitate și folosind principiul puzzle-ului), trebuie să schimbe lejer stilurile folosite (în ambele limbi) și, nu în ultimul rând, să fie și un bun cunoscător al realităților istorice, artistice și sociale din țara pe care o vizitează și în procesul de traducere. Altfel e greu să surprinzi jocuri de cuvinte, aluzii la anecdote din epocă, calambururi ș.a.m.d. Și, nu în ultimul rând, e nevoie din plin de experiența lecturii. Le spun studenților mei la seminarul de analiză a traducerii că trebuie să citească orice – beletristică din toată lumea, cronica sportivă sau prognoza meteo, buletinul bursier și informări de la poliție ș.a. – pentru a avea mereu la îndemână lexicul necesar. Un text beletristic este extrem de solicitant din acest punct de vedere. Până la urmă, se dovedește că nici proza nu este ușor de tradus!

 

Portret de traducător:
Antoaneta Olteanu

img_4934

ANTOANETA OLTEANU este profesor la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti, Departamentul de Filologie rusă şi slavă, autor a numeroase cărţi din domeniul culturii şi civilizaţiei ruse (Miturile Rusiei clasice, Rusia imperială. O istorie culturală a secolului al XIX-lea), al etnologiei comparate (Ipostazele maleficului în medicina magică, Metamorfozele sacrului, Şcoala de Solomonie. Divinaţie şi vrăjitorie în context comparat, Calendarele poporului român, Reprezentări ale spaţiului în credinţele româneşti, Dicţionar de mitologie. Demoni, duhuri, spirite; Zile şi demoni. Calendar şi mitologie populară rusă etc.).

Literaturii ruse i-a consacrat un volum de critică – Proza rusă contemporană (Editura Paideia, 2004, 2008) –, precum şi peste cincizeci de volume de traduceri. Dintre scriitorii tălmăciţi în limba română, amintim: F.M. Dostoievski (Crimă şi pedeapsă, Adolescentul, Amintiri din Casa morţilor, Demonii, Dublul etc.), I.A. Goncearov (Oblomov), Mihail Bulgakov (Maestrul şi Margareta), Andrei Platonov (Cevengur), Iuri Dombrovski (Facultatea lucrurilor de prisos), Saşa Sokolov (Şcoală pentru proşti), Ludmila Petruşevskaia (Fetiţa de la Metropol, Oraşul luminii, Poveşti de dragoste), Mihail Şişkin (Scrisorar, Părul Venerei, Luarea Ismailului), Vladimir Sorokin (Kremlinul de zahăr, Viscolul), Viktor Erofeev (Frumoasa rusoaică), Andrei Kurkov (Legea melcului, Ultima iubire a preşedintelui, Prieten drag, tovarăş al răposatului), Olga Slavnikova (Duşmanul poporului).

 

screen-shot-2016-10-14-at-13-58-34

screen-shot-2016-10-14-at-13-59-13

screen-shot-2016-10-14-at-13-59-36

screen-shot-2016-10-14-at-14-00-10