UN ARTICOL DE MILITON STĂNESCU

 

La Astra Film Festival, în timpul scurtei introduceri pentru filmul Fellini Forward, am fost întrebați care e primul lucru care ne vine în minte când auzim „Campari”. Primul răspuns de undeva din spatele meu, „mai per caso”, nu a fost cel corect, cum de asemenea, aparent, nu a fost nici al meu „ciroză”. Nu îmi aduc aminte ce răspuns se aștepta de la noi, însă cel al co-spectatorului – „niciodată întâmplător” – mi-a rămas în minte. Este, desigur, sloganul campaniei lor publicitare de pe la mijlocul anilor ’90, dar este, de asemenea, foarte potrivit în context. Nimic nu a fost lăsat la voia întâmplării. Pornind de la domnișoarele îmbrăcate în roșu, care ne ofereau câte un jeton pentru o băutură după film, trecând prin ora foarte propice pentru un pahar și o conversație la care urma să se termine proiecția (ultima din programul zilei) și terminând cu tema de actualitate – inteligența artificială – și eticheta, can you believe it, de documentar, aplicată filmului care a fost, în esență, cea mai lungă reclamă pe care am văzut-o vreodată.

Aș putea să continui cu o diatribă pe teme de capitalism, comercialism, compromis și cine știe ce alte c-uri. Adevărul este că sunt tentat să o fac, dar, cu toată lipsa de bunăvoință cu care am început vizionarea, am fost captivat de ce am văzut. Recunosc că, plecând cu idei preconcepute, nu mi-am făcut nici un fel de teme pentru acest film. Știam că e un material făcut de Campari, că implică într-un fel sau altul inteligența artificială (informație care m-a și motivat să trec peste respingerea inițială), că durează vreo 45’, și... cam atât. Pregătit să sufăr ca un martir pe altarul propriei curiozități prost plasate, am avut un prim moment de reconsiderare a atitudinii când l-am văzut pe Marcus de Sautoy OBE FRS. Îl cunoșteam pe matematicianul britanic în principiu din documentarele BBC și datorită cărților de popularizare a științei sau matematicii. De altfel, în cel puțin una dintre cărțile sale și cel puțin un episod din Horizon vorbise exact despre AI. Poate curiozitatea mea nu fusese totuși așa de prost plasată.

A urmat o jumătate de oră în care s-a discutat mult despre AI, big data, artă, mintea umană, geniul creator și cum se potrivesc (sau nu) toate acestea împreună. Filmul, după cum am aflat ulterior, este ultima adiție într-o suită denumită Red Diaries, o campanie de marketing foarte eficientă a celor de la Campari centrată pe cinema: începând cu 2017, ei realizează câte un film de scurt metraj artistic, producții cu buget semnificativ, care implică nume cunoscute precum Clive Owen, Paolo Sorrentino, Zoe Saldana sau Ana de Armas. Inspirați de o mai veche colaborare din 1984, pelicula din 2021 țintește mai sus și bifează un nume nu mare, ci imens – Federico Fellini – și aduce împreună experți în IT, în cinematografie, pe nepoata regizorului italian (cea mai apropiată rudă de sânge și curatoarea moștenirii lui culturale) și foști colaboratori ai acestuia. Împreună, demersul lor a fost să realizeze, asistați de ultimele evoluții tehnologice, un film care să captureze stilul unic și inconfundabil al marelui artist. Cele aproximativ zece minute create, care au putut fi văzute la sfârșitul proiecției, surprind într-adevăr caracterul semi-oniric caracteristic, paleta de culori și emoții, cadrele expresive și, în general, tonul filmelor „unchiului Chicco”.

Partea de documentar a materialului vizionat a încercat să evite promovarea prea fățișă a băuturii alcoolice care o ocazionat acest proiect, lucru pe care l-am apreciat, și a prezentat detalii legate de modul în care machine learning și în general elementele de tehnologie pe care se încearcă încet-încet construirea a ceea ce denumim, cu optimism, inteligență artificială. A ridicat, de asemenea, cel puțin la fel de multe întrebări. Unele venite chiar din partea specialiștilor, adăugiri foarte interesante la propria colecție de întrebări (deocamdată) fără răspuns, dar și unele mai naive sau destinate mai degrabă manipulării emoționale a spectatorului decât edificării lui. Nu suntem nici pe departe încă în prezența a ceva ce putem numi inteligență artificială, spiritul din mașinărie care să dea dovadă de conștiință sau gândire, și ne întrebăm deja dacă există riscul de a fi făcuți redundanți de AI. E o întrebare fără sens, după umila mea părere, la fel cum discuția legată de eliminarea elementului uman din artă nu își are locul când tot ceea ce reușește calculatorul deocamdată este o pală imitație. Imitație este și ceea ce s-a întâmplat în cazul particular al scurtmetrajului prezentat. Nu numai că procesarea informatică a cantității imense de date privind unghiuri de filmare, lungimea cadrelor, replici, ș.a.m.d. a fost făcută cu ajutorul oamenilor (care au selecționat, „tradus” și codificat informația în așa fel încât să poată fi prelucrată de algoritmii utilizați), dar rezultatul, output-ul programului, a fost în esență doar o serie de sugestii pe care apoi oameni cu expertiză și experiență cinematografică, și familiarizați cu stilul lui Fellini, le-au luat în calcul și din care au ales ceea ce se încadra în propria lor viziune. Creativitatea rămâne deocamdată apanajul oamenilor, inclusiv atunci când demersul este unul epigonic.

Două lucruri am apreciat cu adevărat la Fellini Forward. În primul rând faptul că, deși în slujba sfântului ban, și mai mult, în promovarea poate celui mai toxic produs comercializat legal pe scară largă în lume – alcoolul, producătorii acestui scurtmetraj au reușit să aducă un tribut unuia dintre cei mai mari artiști ai cinematografului într-un film plăcut de urmărit. Celălalt aspect meritoriu este că au decis să producă și includă în materialul final și un documentar care să educe și intrige, să ridice întrebări tehnice și filosofice și să ofere la unele dintre ele răspunsuri, motivându-i, sper, pe unii dintre cei care l-au văzut să se dedice căutării de răspunsuri pentru celelalte. Este, totuși, o valoare culturală creată, și nu pierdută.