La grande bellezza este îmbinarea perfectă între scenariu, imagine, regie și muzică. Nimic prea mult, nimic prea puțin, totul într-o proporție desăvârșită, ca aceea pe care o descoperi în operele de artă care fac măreția Romei. De la delicatețea sufletului până la grotescul lui, totul capătă o formă, fie prin cuvânt, fie prin imagine, fie prin muzică. Este o formă sufletească care nu și-ar fi găsit alt cadru mai potrivit de manifestare decât acela al Romei – tandră, decadentă, maiestuoasă, cinică, sensibilă, snoabă, melancolică sau pasională; într-un cuvânt: o frescă psihologică cu valoarea unei capodopere.
Jep Gambardella, scriitorul unei singure cărți, publicate în tinerețe, și colaboratorul unei reviste, un bărbat ajuns la vârsta de 65 de ani (sărbătorirea acesteia deschide filmul), arogant, cinic, gentleman desăvârșit, mereu la patru ace (uneori, chiar cinci), aflat în vârful înaltei societăți romane, un standard al eleganței, al rafinamentului (pervers, adesea), al inteligenței și al intrigilor din lumea mondenă, ajunge, după ani de cinism și de siguranță, în punctul critic al unei cotituri spirituale. Călătoria pare aproape de încheiere, timpul nu mai poate fi amăgit, dragostea începutului, îngropată sub straturile superficialității, perversității, snobismului și cinismului înaltei societăți, descrie un cerc perfect și reapare în sufletul scriitorului acrit de viață, cerându-și drepturile. Spre sfârșitul vieții, nu mai e loc de iluzie, frumusețea exterioară se închide în sine, căutându-și sensul sau, cum spune Sfânta (Sora Maria), rădăcinile.
Totul (adică, sensul) se află la începutul vieții lui Jep, în clipa în care frumusețea (iubirii) îi este revelată. Sufletul lui a rămas acolo, în locul și momentul primei iubiri, apoi a pornit pe un drum care l-a dus mai mult sau mai puțin departe de sinele său „autentic”, revenind în cele din urmă, obosit și sastisit, ca un erou plecat în bătălii fără cauză. O recuperare a frumuseții, după negarea ei prin cinism.
Satiră, frescă socială, studiu psihologic dintre cele mai fine, filmul lui Paolo Sorrentino este o bijuterie cinematografică de un estetism suprasaturat, un omagiu adus Romei, sufletului uman și, nu în ultimul rând, cinematografiei (suflul fellinian se simte de la o poștă; pe mine m-a dus cu gândul la 8 1/2). O delectare a simțurilor, La grande bellezza este o frumusețe și se cuvine a fi admirat ca atare.
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.