Despre preoți, draci și îngeri

Iubitorii de comics au ce ronțăi câteva seri la rând cu serialul TV Preacher. Publicată între 1995 și 2000, banda desenată cu același nume are un CV destul de bun, de vreme ce a reușit să ridice patru Premii Eisner (1998, pentru cel mai bun scenariu, și 1999, pentru cea mai bună serie BD).

Filmul are și el un pedigree bun, căci unul dintre tăticii lui a fost producător pentru Breaking Bad, iar Seth Rogen este bine cunoscut pentru comicăreală. Din cele două gene parentale a ieșit un plod care le-a moștenit pe amândouă. Preacher e o construcție barocă, în care comicul, grotescul, ironia, violența, acțiunea și speculațiile morale și teologice se îmbină strâns, dând naștere unui lucru cam greu de clasat.

Încă din episodul-pilot, serialul ne aruncă într-un orășel uitat de Dumnezeu (iar asta chiar are importanță), Annville, undeva prin prăfosul Texas, și ne confruntă de la bun început cu niște personaje „originale” – un vampir, un preot neortodox, cu un trecut întunecat, o domnișoară băiețoasă și bătăioasă –, precum și cu multe altele, care își poartă păcatele prin orășelul uitat – până atunci – și de draci, și de îngeri.

Derularea evenimentelor este năvalnică și ne împiedică să facem o scurtă descriere. Cel mai bine este să o urmăriți – dacă vă țin curelele și gustați tipul acesta de narațiune, care rămâne fidel comicsurilor.

Ce mi-a reținut atenția e jocul cu noțiunile „sacre” ale credinței. Oscilațiile teologice ale preotului Jesse Custer sunt, pe alocuri, delicioase, iar din poveste ies cam șifonați și Cel/ cei de sus, și cei de jos (iar josul nu e neapărat Iadul). M-a făcut să mă gândesc la o altă joacă de-a teologia, și anume la cartea Semne bune semnată de Neil Gaiman și Terry Pratchett.