Femeie, dă-le de mâncare!

Print Friendly, PDF & Email
Film | Autor: Nicu Ilie | 11 septembrie 2016 |
Sursa foto: http://www.festival-cannes.com/en/films/sieranevada
Sieranevada, filmul lui Cristi Puiu, te ține cu ușurință în scaun timp de trei ore (ce bine era pe vremuri, când se fuma în cinematografe!) și îți mai dă ca temă pentru acasă ore întregi de reflecție. Intenția auctorială este oarecum limpede și a fost expusă de Puiu în mai multe interviuri, dar este una singură din multele teme pe marginea cărora filmul te lasă să brodezi. Cu opera deschisă în fața ta, poți să povestești filmul în multe moduri complet diferite pentru că – fiind el compus din particule mici și micuțe (de psihologie, de comportament, de ideologii, de tehnică cinematografică) – poți să faci cu ele ce vrei, să le înșiri pe ce sfoară îți place.

 

Primul film

Pe toată durata filmului este expusă mâncare, dar nimeni nu mănâncă. Chiar dacă nu ați văzut încă filmul, știți deja că acțiunea e într-un singur act și o singură locație – într-un apartament la un parastas, cu o uvertură și un intermezzo. La acest parastas, din varii motive, nimeni nu mănâncă, toți fiind în așteptarea a ceva, mai întâi a unei veniri – a preotului, apoi a unei potriviri – a unui costum de haine, apoi a unei plecări – a unui intrus. Pomenirea unui mort, care ar trebui să fie, nu-i așa?, un act de grație umană, cosmică și divină, este permanent oprită de mari ritualuri (neînțelese de nimeni și parodiate de toți) și mici micimi omenești.

Al doilea film – icebergul mediatic

Permanent e ceva la radio, la tv sau pe net în funcție de care se ancorează personajele în realitate, mai mult, din care personajele își extrag cuvenitele măști sociale, cuvenitele supra-ego-uri. Acest puzzle cultural în care nu mai există o idee centrală, un model social, o structură a gândirii sau un set omogen de valori constituie substanța efectivă a filmului. ”La noi, în Europa,...” spune unul dintre personaje. Iliescu se amestecă în mod firesc, în discuție, cu ”baba aia de Madeleine Albright”, mineriadele cu atentatele de la Paris, ”lumea nu va mai fi la fel după 11 Septembrie”, ”nu vedeți că toate se întâmplă pe 11? Gemenii, Fukushima...”. Cultura e globală, chiar dacă slab intensivă. Dar faptul că personajele reacționează organic la asemenea fenomene – la fel de puternic ca la faptele vieții lor – nu a dus nici la abandonarea paradigmelor autohtonizate – Cristos, comunism, cultură tradițională, toate își găsesc locul, mai mare sau mai mic, în țintarul de teme pe care personajele lui Puiu le accesează. Probabil nu există temă de larg interes care să nu fi fost bifată, de la mineriade la a doua venire a lui Cristos, de la teoria conspirației la filosofia istoriei. Nimic însă nu se întâmplă dincolo de enunțul unei teme. Personajele au argumentații, dar unele care nu servesc la nimic (un bob zăbavă pentru jocul actoricesc atunci când vreunul declamă o asemenea argumentație). Rezultă o ciorbă de meme, fragmente de idei neintegrate în vreo viziune. Față cu mediocritatea indivizilor, lumea globală e un golem cu prea puțin creier și prea mică inimă. Chiar dacă ”totul e pe net”, informația este o materie ca oricare alta și nu poate schimba ea însăși indivizii – poate, cel mult, să diversifice gama ”încremenirilor în proiect”.

Comensualitatea

A lua masa împreună este un gest sacralizant. Antropologii au studiat de ce, când, cum, cu ce produs social a apărut și s-a impus un asemenea fenomen. Van Gennep descrie comensualitatea (actul de a lua masa împreună) ca fiind unul dintre cele mai importante contexte de apariție a magicului într-o societate, un element central în nașterea ritualurilor și în adeziunea indivizilor la acestea. Lumile fiind radical diferite și incompatibile între ele (aceasta și cealaltă, reală și numenală, umană și divină), societățile creează spații de trecere între lumi, iar mesele în comun sunt printre cele mai semnificative ritualuri de trecere.
Prin opoziție, în Sieranevada asistăm la un ritual gripat. Motorul magic al lumii a încetat să funcționeze. Fiecare dintre spectatori e liber să interpreteze de ce. Cristi Puiu a pus și aceste rațiuni pe țintar, dar fără a opta pentru vreuna dintre ele. Unii vor crede că e pentru că mortul – la a cărui pomenire s-a strâns familia – fusese mincinos și infidel. Alții vor spune că e din vina invitaților – fiecare venind la masă cu tarele și frustrările sale, într-un mic carnaval de paranoia și isterie. Alții că societatea însăși are prea mulți morți neîngropați – cum e stafia comunismului, care bântuie bucătăria apartamentului, dar și alte stafii prin alte camere. Alții că de vină e transfigurarea recentă a eternului feminin, care renunță la funcțiile sale de naștere și nutriție a umanității, în favoarea unui egalitarism castrator. Alții că natura umană însăși duce direct (mai târziu sau mai devreme) la o asemenea ratare existențială, argumentul acestora fiind cuvântarea de final a preotului care expune îngrijorarea că, ipotetic măcar, Cristos ar fi putut deja să fi venit a doua oară și nimeni, nici oameni, nici preoți, să nu-l fi recunoscut.

Partea întunecată a forței artistice

Filmul e o comedie multilaterală. Te face să râzi, dar sediul e în comedia umană, nu în opera comică. Resursa estetică este carnavalescul (prin acesta filmul apropiindu-se de neorealismul italian) în accepțiunea teoretizată de Bahtin, de stil artistic care funcționează prin răsturnarea temporară a ierarhiilor și valorilor. Comportamentul excentric, familiaritatea intempestivă a personajelor și a temelor, umbra de sacrilegiu care planează permanent, toate sunt prezente și toate marchează surprinzătoare puncte comune între neorealism și hiperrealism, pe de o parte, și baroc și grotesc, de cealaltă.
În plus, avem și titlul, Sieranevada, cu un singur ”r” și într-un singur cuvânt, pentru a nu avea nicio semnificație. În două cuvinte și cu doi de ”r” ar fi fost numele a două lanțuri muntoase, unul în California, altul în Andaluzia. Nicio legătură cu filmul. Pe durata acțiunii nu apare vreo referință la titlul filmului, nici cea mai mică idee care să permită cea mai mică legătură. Astfel, carnavalescului de pe peliculă i se adaugă, pe afiș, un element avangardist, unind, cumva, toate curentele dionisiace din arta timpurilor. Marcel Duchamp teoretiza că o operă de artă e un obiect cu un titlu. El intitula un pișoar și, prin acest act simplu, crea o operă despre care încă se vorbește. Titlul, fie el și ”Untitled”, este un act suveran al autorului, dar este, convențional, prima cheie de interpretare pe care o are la dispoziție un spectator. Cristi Puiu ne-a refuzat un asemenea lux. Titlul său nu spune absolut nimic, lăsându-ne intacte opțiunile de interpretare. Cât privește șirul de litere ”sieranevada” ele sunt doar ceva de trecut pe afiș, o etichetă de notat în programul cinematografelor și un text de scris pe Google și IMDB pentru cei care vor să afle distribuția, premiile și bugetul filmului.

Citește și:

"Sieranevada". O construcţie de tip "Carnage" pe o temă de tip "The Stoning of Soraya M"

Sieranevada este un film despre captivitate. Între pereţii strânşi ai apartamentului de bloc comunist grupul adunat pentru un parastas cu tot fasonul ritualic este exponentul victimei perfecte a cutumelor şi tabu-uriilor pe care le poartă cu el. De faţă sunt aduse două personaje cheie, preotul şi fosta activistă comunistă, pilonii pe care se sprijină imaginea-radiografie. (...) Uşa bucătăriei este cel mai mobil obiect de pe parcursul întregii pelicule. Toată lumea o închide tot timpul. Camera de filmat însăşi ajunge relativ târziu acolo. Bucătăria e un spaţiu protejat. Acolo e viaţa, sinele nud al personajelor, pornirile fireşti ale fiecăruia. Acolo se înfulecă ceva pe ascuns, acolo se fumează, acolo se poartă certurile, acolo se plânge şi se fac reproşuri. În sufragerie e lumea măştilor, a supunerii faţă de cutume şi de tabu-uri.
Carmen CorbuB-Critic

Sieranevada

Ce cuprind cele aproape trei ore de film? Încă o felie de realitate românească. De data aceasta, un parastas în familie, care ar fi de pomină dacă n-ar fi ceva atât de obișnuit. În cazul în care am lua o cameră de luat vederi și am plasa-o în mijlocul oricărei familii (să zicem românești, dar poate fi oricare din spațiul balcanic) adunate la un loc cu un astfel de prilej, am obține cam același rezultat. Numai că acolo am avea de-a face cu un documentar, pe când aici ne aflăm dinaintea a încă unui exemplu de verism cinematografic.

Ce, Unde, Când

Sieranevada (2016)
Regia: Cristi Puiu
Cu: Mimi Brănescu, Bogdan Dumitrache
Gen film: Dramă
Programul pe cinemagia

„Sieranevada este povestea unei comemorări care, în realitate, nu a mai avut loc”

În momentul în care am scris „Sieranevada”, eu aveam tot felul de nelinişti. În mare, să zic foarte pe scurt, punctul de plecare sau ceea ce m-a determinat pe mine să scriu povestea asta, este prezenţa aceluiaşi pattern în comportamentul unui individ la scara propriei istorii şi al istorie mari. Mie mi se pare că regăsim acelaşi pattern, indiferent ce facem, oricât de inteligenţi, deştepţi, sau hipertehnologizaţi am ajunge să fim, ne comportăm la fel ca acum 500, 1000 sau 2000 de ani.
Cristi PuiuInterviu în revista Life
...îţi doreşti ca oamenii ăştia să ajungă să se aşeze la masă, să mănânce, nu pentru că te doare, te interesează… te interesează să se aşeze la masă pentru ca lucrurile să se împlinească, să se închidă bucla asta a poveştii, care porneşte în felul ăsta. Ei au venit acolo pentru parastasul de 40 de zile. Pentru ca lucrurile să se întâmple cum… ar trebui, ei trebuie să se aşeze odată la masă şi să mănânce. (...) Practic să respecte tradiţia… Aşa se face. Dar tradiţia asta… parcursul ăsta este întrerupt, iar împlinirea acestei tradiţii, îndeplinirea acestor exigenţe tradiţionale pare imposibilă…
Cristi PuiuInterviu în România literară

cronici

Ancuța Proca, ”Dilema veche”
Unul dintre elementele care reies din construcţia acestei comedii este faptul că şi conflictul prezentat între membrii familiei, şi cel sugerat la nivel global-politic au, în descendenţa lui Cassavetes, faţă de care Puiu şi-a exprimat în mod repetat admiraţia, şi în contradicţie cu modul clasic de construcţie a unei naraţiuni, un caracter multiplu, continuu şi irezolvabil. Nemulţumirile participanţilor la masă, care degenerează în mici conflicte ce ascund drame mari (răni vechi, infidelităţi, boli), trec de la stadii mai acute, pe care Lary încearcă să le neutralizeze, să le împace, la relevarea caracterului lor cronic.
Citeşte Observaţii preliminare la Sieranevada

Eric Neuhoff, ”Figaro”
Precum la Renoir, fiecare are dreptatea sa....Pur și simplu un film plin de adevăr, care ne pune pe gânduri.
Michel Ciment, ”Positif”
O apăsătoare simfonie a mișcărilor ce ține de virtuozitate, un balet domestic în așteptarea unui popă.
Mathieu Macheret, ”Le Monde”
La prima vedere, Sieranevada se înscrie în câmpul identificabil al cinematografului românesc: planuri-secvență, conversații homerice frizând absurdul, o abordare prozaică ce nu vrea să înfrumusețeze banalitatea decorului. Dar filmul nu se reduce la atât. Ceea ce obsedează cinematograful lui Puiu este retranscrierea unui timp aproape real, în care povestirea curge fără întrerupere, ceea ce îi acordă valoarea de lentă revelație.
cf. Cannes 2016. Vineri 13, ceasuri bune pentru Cristi Puiu: ”Sieranevada”, cronici elogioase, de Magda Mihăilescu