Nick Broomfield, unul dintre regizorii care au marcat ultimele decenii de film documentar, vine la Sibiu la Astra Film Festival

Filmele lui Nick Broomfield investighează celebrități de prim rang, precum Kurt Cobain, Whitney Houston, Leonard Cohen, Biggie și Tupac, politicieni precum Margaret Thatcher și Sarah Palin, faimoasa proxenetă a Hollywood-ului, Heidi Fleiss și ucigași în serie, cum sunt Aileen Wournos și Grim Sleeper.

Din câte pot să înțeleg, regizorul nu are apetență pentru subiectele – să le spunem tradiționale – de documentar, ci pentru personalități excentrice. 

E interesantă întrebarea ta – sincer mă întreb dacă există subiecte „tradiționale” de documentar și care ar fi. Cred că orice subiect poate deveni subiect de documentar atâta vreme cât este interesant. Întrebarea următoare este cât de interesant și pentru cine și, dacă vorbim despre interes de nișă sau interes general și universal. Filmele lui Nick interesează pe foarte multă lume, pe de o parte, pentru că sunt despre personalități excentrice și faimoase, iar pe de altă parte, pentru că transcend aceste personalități pentru a investiga teme foarte actuale și importante, cum sunt justiția și pedeapsa cu moartea în filmul cu Aileen, libertatea de expresie în filmul despre Kurt Cobain și Courtney Love, rasismul în Leaderul, șoferul și soția șoferului sau Povești ale adormitului sumbru sau corupția din poliție în filmele despre unii dintre cei mai faimoși rapperi din America, Biggie și Tupac.

Nick Broomfield a realizat și filme cu o gamă largă de subiecte delicate și controversate, printre care fetișuri, bordeluri și prostituție, dar a făcut și filme despre inegalități sociale, copii din medii defavorizate sau identitate de clasă socială și națională. Broomfield este unul dintre foarte puținii regizori de documentar din lume ale cărui filme au avut distribuție de cinema încă din anii 1970 și 1980, când în general documentarele puteau fi văzute doar la televizor. Succesul constant al filmelor lui este unul dintre motivele pentru care documentarele în general au ajuns să fie distribuite pe scară largă în cinema în anii recenți. Unele dintre documentarele lui au inspirat filme de Hollywood celebre – sergentul din documentarul lui Nick Soldier Girls/ Fetele soldați (1981) au inspirat un personaj memorabil din istoria filmului, sergentul de instrucție Hartman din filmul lui Stanley Kubric Full Metal Jacket (1987).

Două dintre filmele pe care Nick Broomfield le-a făcut despre Aileen, prima femeie ucigaș în serie din America, au fost punctul de plecare pentru un film Hollywood de ficțiune biopic, Monstrul/ Monster (2003) pentru care Charlize Theron a primit Oscarul. Este un premiu binemeritat pentru că jocul ei este într-adevăr una dintre cele mai bune interpretări feminine din istoria cinema-ului. Pentru pregătirea acestui rol, Charlize a studiat cu minuțiozitate documentarele lui Broomfield, precum și multe ore din materialele filmate care nu au intrat în versiunea finală.

De altfel, contribuția sa a fost recunoscută pe larg.

De-a lungul anilor, Nick Broomfield a primit premii majore, precum Sundance, Peabody, Premiul Societății de Televiziune, Premiul John Grierson Award și Premiul Robert Flaherty.

Munca sa cinematografică este recunoscută de instituții prestigioase. Nick Broomfield a primit premiul BAFTA pentru întreaga activitate și contribuție la arta documentarului, are două doctorate onorifice de la Universitățile Essex și Surrey și Premiul Baroului Avocaților din California pentru contribuția sa la reforma legală din acest stat. Nick Broomfield crede că arta documentarului, ca și arta în general este captivantă în măsura în care poate reflecta societatea într-un fel plin de înțelesuri și poate crea dezbatere.

Iar anul acesta vine la Sibiu grație eforturilor tale.

Ideea programului-portret „O viață în documentar – Maeștri” este ideea mea, dar Astra Film Festival este „casa perfectă” – ca să zic așa –, pentru această idee. Cel care merită creditul pentru acest eveniment este Dumitru Budrala, directorul festivalului, un om foarte deschis la idei inovatoare, cu forța și determinarea de a le susține și de a le transforma rapid în realitate.

Nick este invitat special în acest an la Festivalul Astra Film de la Sibiu. În cadrul Festivalului lansez seria de evenimente live care se numește „O viață în documentar – Maeștri”. Aceasta își propune să sărbătorească arta documentarului prin explorarea operei și filosofiei unor regizori de film legendari care au avut o contribuție majoră în dezvoltarea acestei forme de film.

În ce constă participarea lui la Festival?

Pe 13 octombrie, la ora 21.00, voi avea o discuție de 70 de minute cu Nick pe scena Sălii Talia din Sibiu despre viața sa în documentar, despre filmele sale, după care vom invita publicul să participe în mod direct. Cei din sală vor putea să-i pună întrebări directe și să intre în dialog cu Nick.

Ai deja în minte o structură pentru această discuție?

Voi vorbi cu Nick despre deciziile, influențele și ideile care au format conceptele și tehnicile sale regizorale dezvoltate pe parcursul unei cariere de excepție. Conversația noastră va fi precedată la ora 19:00 de proiecția unuia dintre cele mai recente filme ale lui Nick, Tatăl Meu și Eu. Este cel mai personal film al lui, despre relația cu tatăl său, un fotograf și un artist important din Marea Britanie, ale cărui fotografii au devenit iconice.

Nu cred că aș fi putut găsi o introducere mai bună pentru discuția mea cu Nick decât acest film, pentru că în el Nick explorează nu doar originile familiei sale, dar și rădăcinile lui ca artist. Felul în care s-a format ca regizor își are punctul de plecare în divergențele pe care le-a avut cu tatăl său în ce privește abordarea estetică și filosofică a subiectelor de film/fotografie. Tatăl Meu și Eu este cronica unei familii artistice, dar și cronica unei întregi epoci din istoria Marii Britanii și a Europei, pentru că mama lui Nick a fost refugiată de război din Cehia. Este un film fascinant și emoționant.

Publicul de la Astra Film va avea ocazia să vadă și alte filme ale regizorului?

În zilele premergătoare discuției cu Nick, Festivalul va proiecta două dintre filmele lui marcante care s-au bucurat de mare succes. Tales of the Grim Sleeper/ Povești ale adormitului sumbru este o fascinantă investigație a cazului unui ucigaș în serie de notorietate, care a terorizat o zonă săracă din Los Angeles timp de peste 25 de ani, despre care crede că a ucis peste 100 de femei.

Interesant este că arestarea lui nu s-a datorat unei investigații polițienești minuțioase, ci unui accident, prin care un computer a conectat ADN-ul lui cu acela al douăzeci dintre victimele sale. Conceput ca un film detectiv, acest documentar provocator introduce treptat spectatorii în lumea ucigașului. Încet, încet prietenii lui dezvăluie câte ceva în măsura în care știau despre crime. Îl întâlnim pe cel care îl însoțea noaptea când le agăța pe femei și îl ascultăm pe fiul lui. Sunt piese al unui puzzle care creează un portret complicat al unui om contradictoriu. Nick Broomfield vorbește și cu victime care au reușit să scape ca prin gaura acului din mâinile ucigașului, dar care nu s-ar duce niciodată să vorbească cu poliția despre ce li s-a întâmplat. Și e foarte interesant de ce nu au făcut-o… Tales of the Grim Sleeper e un film incendiar, în care Nick reușește o analiză extraordinară nu doar a poveștii acestui ucigaș, ci și a mentalității unei comunități, a autorităților, poliției și mass-mediei din LA.

Dacă ar fi să alegi un film preferat din creația regizorului, care ar fi acesta?

E o alegere dificilă – sunt multe filme care îmi plac foarte mult în filmografia lui Nick. Al treilea film din mini-retrospectiva de la Sibiu este filmul meu favorit al lui Nick din ultimii ani, Marianne and Leonard – cuvinte de dragoste. Subiectul filmului este relația complicată și misterioasă a excepționalului muzician care a fost Leonard Cohen cu muza lui norvegiană, Marianne Ihlen. Este o relație care a inspirat cântece celebre ale lui Cohen, precum So Long, Marianne și Bird on a Wire.
Îmi place foarte mult acest film care spune o foarte emoționantă poveste de dragoste, începută în 1960 pe insula Hydra din Grecia, într-o comunitate internațională boemă de artiști, scriitori și muzicieni care au ales să locuiască acolo. Este epoca hippie, a dragostei fără constrângeri – free love – și a mariajelor deschise. Când o întâlnește pe Marianne, Leonard Cohen nu este încă muzician, ci un tânăr ambițios și sărac, poet și scriitor de romane.

Documentarul urmărește dragostea lor de-a lungul anilor, spunând povestea transformării lui Cohen într-un muzician de succes. Un muzician care – cred eu –, a reușit performanța extrem de rară de a face depresia să pară sexy.

Un detaliu interesant este faptul că în 1968, Nick Broomfield, care avea atunci 20 de ani, o întâlnește pe Marianne în Hydra și devine, pentru o perioadă scurtă, iubitul ei. Sub cerul înstelat al Greciei, ea îl face pe Nick să asculte pentru prima oara muzica lui Leonard Cohen, îl încurajează să facă primul lui film și în general are o mare influență asupra lui. Pentru Marianne, Cohen rămâne însă iubitul vieții ei, cu toate că relația lor nu supraviețuiește mult timp după ce Cohen pleacă de pe insulă. Realitățile dragostei libere și ale urcușurilor și coborâșurilor carierei lui Cohen dau o dimensiune tragică iubirii lor.

Cum a lucrat regizorul la acest film?

Construit din materiale rare și fascinante de arhivă personală și de arhivă muzicală istorică, din interviuri cu Marianne și Leonard și cu apropiați ai lor în diferite etape ale vieții și însoțit de un comentariu foarte sincer al lui Nick, acest film este un rollercoaster emoțional, de dragoste, regret, nostalgie. Scena de final rupe inimile.

Marianne, la sfârșit, ascultând cuvintele lui Leonard

La sfârșitul vieții, când Marianne este pe patul de moarte, Cohen, care este și el bătrân și bolnav, îi scrie: „Draga mea Marianne, sunt foarte aproape ân urma ta. Atât de aproape încât pot să te iau de mână. Acest corp îmbătrânit al meu a renunțat, la fel ca și corpul tău. Niciodată nu am uitat dragostea și frumusețea ta. Dar tu știi asta deja, nu e nevoie să mai spun nimic. Călătorește în pace, prietena mea veche. Ne vedem în josul drumului. Dragoste nesfârșită și recunoștință. Leonard al tău”.

Leonard și Marianne la sfârșit

Marianne și Leonard au murit la trei luni unul de celălalt. Filmul lui Nick despre ei este în esență un film despre creativitate și dragoste cu un final care lasă săli întregi de cinema cu ochii în lacrimi.

Când poate vedea publicul filmele despre care ne-ai vorbit?

La Astra Film Festival, filmul cu Leonard și Marianne va fi proiectat pe 12 octombrie, iar cel despre ucigașul în serie din LA pe 11 octombrie. Nick va fi prezent după ambele proiecții pentru a răspunde întrebărilor publicului. Vrem ca prin acest eveniment și prin întreaga serie de portrete-program pe care o încep cu Nick să dăm șansa publicului Astra Film de a se întâlni cu cei mai faimoși regizori de documentar din lume și cu filmele lor.

Spuneai că Nick a dezvoltat un stil personal și că opera sa și-a lăsat amprenta asupra multor creatori de film documentar. Cum ai descrie acest stil?

Înainte de a răspunde specific la întrebare trebuie să lămuresc câteva lucruri de bază care țin de teoria documentarului. Există mai multe școli de realizare de documentar, fiecare cu propria filosofie. Două dintre ele sunt fundamentale și diametral opuse. Vorbesc aici de așa-zisul documentar „observațional”, care mai este numit și „fly on the wall”/ „musca pe perete”, și de documentarul „participativ”. Ambele școli sau abordări, dacă vrei, își propun să surprindă adevărul, dar cu mijloace diferite.

Ce înseamnă documentar observațional?

Documentarul observațional reduce intervenția realizatorului asupra participanților la minimum: se filmează cu minimum de echipament, din mână, cu lumină naturală, cu echipe foarte mici sau adesea doar de către regizor – care și filmează, și face și sunetul. În acest gen de documentar, regizorul așteaptă ca evenimentele să se întâmple în fața camerei, nu le provoacă, nu intervine, devine, cum spuneam mai devreme, o „muscă pe perete”. Observaționistii susțin că filmele lor au o anumită puritate și integritate în relația cu adevărul. Documentarele observaționale nu au comentariu. Povestea este spusă de evenimentele pe care realizatorii le surprind. Scopul lor este să ofere specatorului o relație nemediată cu subiectul. Pentru a păstra iluzia integrității, ei nu includ în filmul montat momente în care subiectul se uită în cameră sau interacționează cu camera.

Și acum să ne lămurim și asupra documentarului „participativ”...

De partea cealaltă, este documentarul „participativ” care permite și chiar încurajează includerea în film a relației dintre realizator și subiecți. Documentarul participativ legitimează această relație, arătând spectatorului contribuția regizorului la film. Filosofia acestui gen de documentar este că prezența camerei schimbă inevitabil comportamentul participanților. Adepții acestui gen de documentar spun că este nesincer ca prezența echipei de filmare să nu fie recunoscută. Ei susțin că, pretinzând că nu ești acolo când, de fapt, ești e un neadevăr. În documentarul participativ, regizorul folosește comentariu și de multe ori narează el însuși povestea.

 

În care categorie ar intra stilul lui Nick Broomfield?

Stilul creat de Nick combină cumva aceste două moduri aparent ireconciliabile de a face documentar. Pe de o parte, ca două persoane, surprinzând lucrurile exact cum se întâmplă, fără a le cere subiecților vreodată să facă ceva de două ori. Chiar și atunci când scenele sunt filmate prost, nu le repetă pentru a obține imagini sau sunet mai bun. Pe de altă parte, Nick apare în fața camerei și interacționează cu subiecții, făcând din această relație o parte importantă din filmele lui.

Nick își narează propriile filme și de multe ori reflectează asupra procesului de filmare în sine sau asupra propriilor sale reacții. Stilul lui este adesea numit „self-reflexive” sau „autoreflexiv”, sper că traduc bine.

Prezența lui Nick cu o pereche de căști pe urechi, cu microfonul în mână și echipamentul de sunet pe umăr a devenit o imagine-semnătură în filmele lui. Felul în care combină cele două stiluri este inconfundabil și a fost denumit „tehnica Broomfield”, o tehnică ce a influențat o întreagă generație de documentariști, între care Michael Moore este cel mai cunoscut. Dacă în documentarul observațional realizatorul este „musca pe perete” care observă imparțial ce se întâmplă, în „tehnica Broomfield” Nick foarte adesea devine „musca din ciorbă”, pentru că intervențiile lui creează situații neașteptate, care schimbă clar ce se întâmplă în fața camerei. Un astfel de mod de a face documentar este anatema pentru observaționiști, dar dă șansa spectatorului de a deveni conștient de relația regizorului cu subiectul și de a decide singur unde stă, de fapt, adevărul. Este implicit și un mod de a atrage atenția asupra faptului că documentarul este un mod de reprezentare a realității, și nu realitate în sine.

Cum ai ajuns să colaborezi cu Festivalul Astra Film?

De-a lungul anilor, am participat la Astra Film cu mai multe filme pe care le-am făcut pentru diferite canale de televiziune din lume, filme care au luat și premii în acest festival. La câteva ediții am fost în juriul diferitelor secțiuni competitive ale Festivalului și am ținut și Masterclass-uri la Sibiu.

Am venit întotdeauna cu o deosebită plăcere la acest Festival, pentru că are o selecție excelentă de filme, pentru că îi aduce la Sibiu pe realizatorii acestor filme – oameni foarte talentați și interesanți, și pentru că formează nu numai un public avizat românesc de documentar, ci și noi generații de regizori de film. Pentru mulți regizori tineri din România și din întreaga lume Astra Film a fost de-a lungul anilor o rampă de lansare. Spun asta în cunoștință de cauză. Am fost de două ori în juriul secțiunii de studenți și am văzut cum s-a întâmplat asta cu câțiva tineri cărora le-am dat premiu. Un premiu la Astra Film Festival înseamnă nu numai o recunoaștere internațională, ci și un stimulent și un ajutor substanțial financiar pentru mulți realizatori de film care se zbat să facă documentare. Astra Film Festival creează oportunități concrete extraordinare pentru noile generații. Au un program specific de ateliere prin care ajută liceeni să-și facă primele filme și să-și formeze cultură cinematografică. Apoi, au o întreagă secțiune a festivalului, Astra Film Junior, dedicată elevilor, prin care copiii din școlile primare și generale primesc educația necesară de a descifra un documentar.

Zeci de mii de copii au acces la aceste programe, pentru că ele sunt extinse din Sibiu în întreaga țară pe tot parcursul anului și care, datorită Festivalului, au acces la cele mai înalte standarde de succes și excelență, cum este seria Maeștrilor pe care o încep, precum și cele mai noi idei din documentar.

Cât de cunoscut este festivalul Astra Film în lume?

Astra Film Festival este de mulți ani recunoscut ca un act cultural de primă mărime în întreaga lume, iar faptul că există în România de trei decenii și continuă să crească, să se dezvolte cu fiecare ediție, în ciuda multor dificultăți financiare, e pentru mine un miracol.
Un miracol care se datorează unui regizor sibian foarte talentat, Dumitru Budrala, care a riscat totul ca să facă din acest festival unul dintre cele mai cunoscute și căutate festivaluri din lume. Dumitru Budrala a pus România pe harta documentarului mondial de calitate și a făcut asta cu o determinare extraordinară, caracteristică celor din Mărginimea Sibiului, care, de altfel, și apar în toate filmele lui.

Ce face Dumitru Budrala la Astra Film Festival în Sibiu inspiră în mod direct și alte Festivaluri din țară și din lume. Unul dintre cele mai mari și influente festivaluri de documentar din Londra, Open City Documentary Festival, a fost creat în 2010 de Michael Stewart, regizor, antropolog și profesor la UCL, după ce Michael a fost oaspete la Astra Film timp de aproape două decenii.

Dacă nu mă înșel, Michael a luat premiu cu unul dintre filmele lui la Sibiu, la prima ediție, care a avut loc în 1993 și de atunci vine la Sibiu aproape la fiecare ediție. Michael a declarat de multe ori public că inspirația pentru festivalul lui de la Londra a fost Astra Film. Un alt exemplu este un eveniment pe care l-am făcut la Sibiu în 2016 când a avut loc premiera europeană a unuia dintre filmele pe care le-am regizat pentru BBC, The New Gypsy Kings/ Regii Manelelor. Dumitru Budrala a făcut posibil să aduc la Sibiu pentru proiecție două dintre formațiile care apar în acest film – Taraf de Haiduci, al cărui mare fan este Johnny Depp și Kana Jambe – faimoasa formație de manele a lui Dan Bursuc.

A fost pentru prima oară când Caliu, un lăutar, a dezbătut public cu un manelist, Dan Bursuc, ce se întâmplă în muzica țigănească. A fost pentru prima oară când o formație de manele a cântat pe scena unei filarmonici de stat în România. Evenimentul a fost apoi invitat la TIFF, la Cluj în 2017, unde a avut un success extraordinar, cu sute de spectatori care au dansat pe muzica de manele la Casa de Cultură a Studenților, creând dezbateri aprinse și controverse la nivel național. A fost un eveniment original și curajos, conceput inițial la Sibiu.

Aș putea să te bănuiesc de ceva patriotism local...

E ceva important pentru mine. M-am născut și am crescut în Sibiu înainte de a pleca în Marea Britanie, unde m-am format ca regizor de film. În UK am trăit și în Edinburgh, unde mi-am făcut Masteratul în regie de film. Timp de trei ani cât am fost student am fost în fiecare vară la Festivalul de arte care are loc în acest oras. Un festival care fără îndoială este cel mai mare și cel mai important festival artistic din Europa. Un festival care cuprinde film, teatru, comedie, dans, muzică etc. etc. Mi-e greu să mă gândesc la o formă de artă care să nu fie reprezentată la Edinburgh și pentru care un premiu la Edinburgh să nu aibă însemnătate oriunde în lume. Ce mă bucura foarte mult este că Sibiul începe să semene tot mai mult cu Edinburgh în ceea ce privește efervescența culturală, în ceea ce privește însemnătatea premiilor obținute aici – în film, teatru, fotografie sau muzică. Nu e un lucru întâmplător. La Sibiu se întâmpla ceva în cultură chiar și în cea mai neagră perioadă a comunismului. La Sibiu l-am întâlnit pe Constantin Noica atunci când eram în liceu. Când am plecat din Sibiu exista un festival de jazz internațional consacrat care, în ciuda restricțiilor comunismului, a adus la Sibiu muzicieni absolut uluitori. La Sibiu a existat și încă există un salon de artă fotografică internațională de primă mărime. La Sibiu se întâmplă un Festival de teatru internațional extraordinar și câteva festivaluri de teatru independente. De fiecare dată când mă întorc la Sibiu aflu de un alt nou festival sau eveniment major, care îl fac și mai atrăgător cultural.

Și printre toate aceste evenimente de calibru se numără și Astra Film Festival.

Astra Film este un eveniment cultural major în Sibiu, în Romania și în întreaga lume. Ajuns la a 29-a ediție, Festivalul Astra Film a contribuit în mod esențial la dezvoltarea culturală a Sibiului care, de fapt, a și fost recunoscută internațional când Sibiul a fost ales Capitală Culturală Europeană. Mă bucură mult această creștere a Sibiului. Apreciez foarte mult și transformarea în bine în general a orașului, pentru că Sibiul s-a schimbat și estetic, administrativ și economic, devenind, în sfârșit, ceea ce a fost timp de secole în istorie – un important, prosper și frumos oraș european.

Cum va continua programul inițiat de tine anul acesta?

Sper ca seria de dialoguri cu Maeștri pe care o încep la Astra Film Festival să dea șansa celor care vin la acest Festival să învețe de la cei mai buni din această industrie și să contribuie într-un fel la recunoașterea importanței culturale a orașului de către regizori de primă mărime care acceptă invitația să vină aici. Venind la Astra Film, ei au șansa să cunoască Sibiul și Transilvania în general. Nick Broomfield a devenit foarte curios când i-am descris acest loc și i-am spus ce se întâmplă la Sibiu. Pentru ediția următoare, a 30-a, a Festivalului Astra Film, sunt deja în discuție cu doi regizori câștigători de Oscar care sper că vor ajunge la Sibiu.