UN ARTICOL DE MILITON STĂNESCU

„Lumea întreagă e o scenă

Și toți oamenii-s actori

Răsar și pier, cu rândul, fiecare.”

 

Ne jucăm toți rolurile, așa cum credem că se așteaptă de la noi sau cum decidem noi că vrem ca ele să fie, după un set de reguli vechi, dar în permanentă transformare. Evoluție, dacă vreți. Extindem și detaliem conceptele de bine și de rău, încercăm să ne adaptăm personajul la noile reguli etice și morale ale tribului căruia îi aparținem (bineînțeles, adaptându-le din mers și pe ele la propria persoană) și în final, de obicei, reușim să dormim noaptea crezând sau sperând că putem fi împăcați cu ce și cum am realizat.

Când însă scena aceasta cuprinde, oarecum paradoxal, teatrul de război, personajele își pierd coerența, regulile sunt împinse până la limită și de cele mai multe ori dincolo de aceasta, iar rezultatul este, pentru cei suficient de norocoși să se afle pe margine, aproape de neînțeles. Acesta este tărâmul extremelor și paradoxurilor.

Războiul ne-a însoțit neîntrerupt de-a lungul istoriei. Din preistorie chiar, sunt sigur. Pentru că este inconfortabil de digerat, preferăm să ne prefacem, când putem, că el nu există. Când însă e aproape de noi și când îi simțim direct amenințarea, devine mult mai real și simțim nevoia să vorbim despre asta, să confruntăm subiectul. Ipocriți? Posibil. Previzibili? Probabil. Eminamente umani? Cu certitudine.

Cred că este bine însă că o facem măcar acum. Războiul a fost poate un rău necesar, dar nu mai este. Este doar un rău. Vom ajunge poate la punctul de cotitură în care îl vom abandona pentru a ne concentra energiile pe demersuri mai valoroase. Până atunci, orice ocazie de a-i prezenta efectele trebuie apucată cu ambele mâini. În contextul conflictului deschis din Ucraina (cea mai recentă escaladare a conflictului mai lung și mai perverso-subtil dintre Rusia și Occident), festivalul de film documentar Astra Film de la Sibiu a făcut tocmai asta. Secțiunea „Fețele nevăzute ale războiului” a cuprins o prelegere a scriitorului și jurnalistului Vasile Ernu și două proiecții – Chris elvețianul și Copiii dușmanului.

Prelegerea, intitulată Ortodoxismul religios, și discuția care i-a urmat au fost mai mult decât interesante. Subiectul abordat a fost chiar conflictul din Ucraina și domnul Vasile Ernu a făcut mult pentru a lămuri elementele cheie – cel nuclear, cel informatic și rolul pravoslaviei în ecuație. Pentru că religia este poate ultimul meu tabu, dar pentru că pe mine m-a ajutat să îmi mai cristalizez niște idei, dar și să adaug la ele, am să vă încurajez să urmăriți personal și să extrageți propriile concluzii din expunerea pe care o puteți găsi integral pe youtube.

Secțiunea a continuat cu cele două proiecții, ambele însoțite de câte o dezbatere moderată (la fel ca prelegerea) de proaspăt-sibianul Valer Cosma avându-l ca invitat pe sociologul Gelu Duminică. Documentarele au venit cu o abordare mult mai personală a războiului și s-au concentrat pe victimele acestuia, deloc surprinzător, mai ales când realizezi că războiul nu produce decât victime.

Chris the Swiss (Chris elvețianul), o coproducție elvețiano-germano-croato-finlandeză din 2018 a fost, ca majoritatea filmelor de la Astra Film Festival 2022, o premieră națională. Regizoarea elvețiană Anja Kofmel este una dintre victimele secundare (terțiare?) ale Războaielor iugoslave din anii ’90. Proiectul cu care a absolvit Școala de Design și Arte din Lucerna a fost scurtmetrajul Chrigi ce explora moartea victimei mai directe ale acelui conflict – vărul ei, Christian Würtenberg. Debutul Anjei în lung metraj are aceeași temă. Personajul eponim ne este prezentat ca un tânăr intrepid care, după o perioadă petrecută în Forțele teritoriale sud-vest africane în Namibia, decide să devină reporter și să prezinte de la fața locului situația din Iugoslavia. Nu rămâne însă în afara conflictului, ci își alege o tabără, ajungând până la urmă să se alăture grupării paramilitare Prvi internacionalni vod (un grup de mercenari cu legături directe cu armata iugoslavă). Este greu de spus dacă a făcut-o în numele adevărului pe care încerca să îl descopere, pentru că moralitatea internă nu i-a permis să rămână pe margine (avându-l poate în minte pe Edmund Burke) sau pentru că răul războiului (the evil) este atot-pervaziv și nici el nu a fost imun la asta. Una dintre atracțiile filmului, cel puțin pentru mine, a fost chiar reticența Anjei de a trage concluzii și de a da verdicte. Informațiile, atâtea câte a putut ea strânge, sunt prezentate uneori sec, alteori artistic – specializarea sa în Lucerna a fost animația, pe care o utilizează expert și în acest film. Chiar atunci când alege, pentru scurt timp, o anumită interpretare a datelor, se asigură că la sfârșit atrage atenția asupra imposibilității de a ști cu certitudine cât adevăr conține ea. Singura certitudine pare a fi faptul că, oricum ar da-o, vărul ei a fost doar încă una dintre victimele acelui război și ale războiului în general. Poate a fost omorât (așa cum pare probabil) de membrii propriului grup pentru că nu se ridica la nivelul lor de psihopatie. Poate era dispus să divulge informații care i-ar fi periclitat pe alții care au dictat moartea sa. Sau poate, pur și simplu, a fost una din victimele normale (în măsura în care acest atribut poate fi aplicat vreodată) ale unui război sângeros. Singurul lucru cert este că el a intrat cu ceva în acest teatru de război, cu care însă nu a ieșit pe partea cealaltă – viața sa. Nu a fost, nici aceasta, o pierdere izolată. Sănătatea mentală și echilibrul celor care îl cunoșteau au fost irevocabil compromise. Anja, deși nu se plânge de asta, a fost evident marcată de moartea lui. Tristețea ei este evidentă și căutarea unui closure pe care sper să îl găsească la un moment dat i-au marcat existența. Fratele lui Chris, Michael, a rămas cu o furie îndreptată aparent împotriva celui ce și-a riscat (și pierdut) viața fără a lua în considerare impactul asupra familiei. Și Chris, dar și Anja și Michael, sunt victime ale aceluiași dușman – războiul, cel despre care unul dintre cei care i-au supraviețuit, Gaston Besson, spune în film „acolo, alegerea nu este între bine și rău, ci între rău și foarte rău”. Poate oare psihicul uman, pus mereu în fața unei astfel de decizii, să supraviețuiască intact? Toate indiciile par să conducă spre răspunsul „Nu”.

Într-o altă lume, despărțită „doar” de câteva mii de kilometri și chiar mai puține decenii, războiul civil prelungit din Siria produce la rândul său drame. Una dintre ele face obiectul celuilalt documentar, Children of the Enemy (Copiii dușmanului, 2021). Alt tip de conflict, într-o altă realitate. Născut însă din aceleași interese ale celor puternici care încearcă să își sporească puterea și suferit de aceiași oameni de rând manipulați să se urască între ei pe criterii care mai de care mai lipsite de valoare – religie, granițe, istorie. Xenofobia și intoleranța religioasă poate ne sunt, poate nu ne sunt intrinseci. Dacă nu ar fi artificial alimentate însă, poate nu ar dispărea, dar ar scădea mult, și aproape cu certitudine nu ar avea efectele pe care le au. O altă întreprindere internațională, filmul este o coproducție Suedia - Danemarca - Qatar, regizată de Gorki Glaser-Müller, născut în Chile, dar stabilit în Gothenburg, despre impactul pe care intervenția armată (pentru a folosi un fel de eufemism) a Statelor Unite ale Americii în Irak l-a avut în Orientul mijlociu, întâi în Primăvara arabă, apoi punctual în războiul civil din Siria și masele de refugiați care au adus cu ele, volens nolens, tensiunea și în Europa. Cel de-al doilea lung-metraj al lui Glaser-Müller îl are ca erou principal pe Patricio Galvez a cărui fiică a fost radicalizată de și s-a căsătorit cu Michael Skråmo, un cunoscut lider ISIS. Amanda Gonzalez și-a urmat soțul în Siria în 2014, unde ambii și-au găsit sfârșitul în 2019, când califatul pe care îl susțineau se năruie. În urma lor rămân șapte orfani care sunt considerați acolo, într-un caz tipic de copii care moștenesc în ochii fanaticilor păcatele părinților, dușmani. Sunt, ca urmare, închiși într-un lagăr și practic întregul film urmărește încercarea bunicului lor, Patricio, de a-i elibera. El face aluzie la un moment dat la vinovăția pe care o resimte pentru că nu s-a implicat mai mult în viața fiicei sale. Este însă greu de spus dacă toate acțiunile sale surprinse în film sunt un fel de încercare de răscumpărare a propriului suflet sau, mai probabil, decizia unui om de a salva niște copii intrinsec nevinovați, care mai mult sunt sânge din sângele lui, de la o soartă absurdă. Încercând inițial să apeleze la ajutorul statului suedez, realizează curând că acesta nu vrea să riște nimic (într-un fel poate cel mai important comentariu socio-politic desprins din film) pentru un om oarecare. Momentul în care decide să acționeze pe cont propriu trebuie să fi fost cel mai eliberator moment din viața lui Patricio. Ce urmează este o poveste a triumfului unui spirit puternic. Confruntat cu o serie de piedici aparent insurmontabile, Patricio – urmărit și documentat de conaționalul și actualmente prietenul său, Gorki – nu cedează. Perseverența îi va fi în cele din urmă răsplătită când, după ceea ce trebuie să i se fi părut o eternitate petrecută într-un hotel din Irak, alternativ așteptând și acționând cum s-a priceput, primește în cele din urmă linie verde și îi poate lua înapoi în Suedia pe cei șapte nepoți ai săi. Finalul mai degrabă fericit al acestui al doilea film era oarecum necesar și as vrea să le mulțumesc organizatorilor Astra Film pentru ordinea în care au pus cele două documentare. Este, cred, important să avem povești cu final fericit pentru a nu ne demoraliza și a fi motivați să luptăm, atunci când și cum ne vine rândul.

Am rămas cu o senzație de putere internă deosebită. Reușita personajului principal este a lui, dar este și a spiritului uman care are resurse de putere uneori nebănuite. Este însă deprimant că suntem nevoiți să apelăm la ea pentru a rezolva ceea ce în esență este doar o mică parte a răului pe care ignoranța și cinismul unora îl declanșează în lume și ale cărui efecte călătoresc ca un tsunami.

Într-o oglindă interesantă a blamării copiilor pentru păcatele părinților, unul dintre momentele cele mai puternice ale filmului este remușcarea și dorința lui Patricio de a-și cere scuze pentru rătăcirile fiicei sale. Părinții, se pare, moștenesc uneori vina copiilor. Poate dacă am fi toți mai dispuși să fim umili, măcar unele dintre problemele epocii noastre nu ar mai fi acolo.