Se învață drumurile de la „scurt” la „lung”?

Print Friendly, PDF & Email
Film | Autor: Ioan Lazar | 17 iunie 2018 |

INFRA> O TEMĂ  (RE)CURENTĂ - PLECAREA DE ACASĂ /  O RETORICĂ DUREROASĂ - CRIZA REVENIRII

Credit foto: Festival de Cannes / press kit

Filmele de la nivelul zero

Nu știi niciodată ce surprize poți avea programându-ți o vizionare pe monitoarele de la Short Film Corner. Criticii serioși nu  prea iau în seamă vânzoleala de la nivelul - 0 al Palatului Festivalului de la Cannes. Grăbindu-se, în mod cât se poate de firesc, mânați  și de țintarul transmisiilor directe către publicațiile și agențiilor lor, se duc val-vârtej, la treaba lor, unii, la nivelul colateral superior, unde este plasat Târgul, alții voind să ia mai repede o gură de aer ozonizat din  proximitatea imediată a vaselor de lux, merg cât mai repede la Casino. Pe acolo, fotografii și operatorii televiziunilor de știri, colegii noștri de mai mare sacrificiu decât condeierii care suntem, deja extenuați, dar mimând dezinvoltura,  rabdă ore în șir prăjindu-se la soarele încins al amiezii, ori descurcându-se, fiecare cum poate, la vreme de ploaie, înverșunați în a prinde măcar, măcar, o imagine cu nu-știu-care star din nu-știu-care film din nu-știu-care-țară-producătoare.

Fiind doar un umil muncitor al presei, nu-mi permit să-i ignor pe acești abia veniți, în fapt, copii ai cinematografului de mâine.  De aceea, de la o vreme, mai către sfârșitul festivalului, pe cât se poate, am preferat să evit zonele cu grad mare de risc profesional, căutând să  iau pulsul valorilor în devenire. Nu e ușor nici aici. An de an sunt tot mai mulți. Trăim în zodia multimedia ca mod de existență. Cum respirăm, întocmai ne lăsăm invadați de imagini.  Iar energia lor, intempestivă, taxată ca imberbă, a trecut, aș zice, la pre-maturizare. Filmele acestor aparent începători au depășit faza crochiurilor. Este limpede că vor să devină cât mai repede maeștri. Măcar în proprii ochi. De câțiva ani,  cei mai inspirați dintre ei încearcă marea cu degetul. O fac cu tot mai in(con)sistentă profesionalitate. Cu un aplomb ce te poate uimi, încât obligatoriu e a te întreba de unde vine energia lor năvalnică și în același timp bine temperată? Mă mai întreb, de asemenea, cum va arăta cinematograful lor de mâine, întrucât nu  prea dau semne că ar fi foarte preocupați de canonizarea filmelor-panteon.

Având în vedere cele mai sus notate,  este de apreciat dacă nu cumva mai de luat  în seamă este festivalul de la subsolul Cannes-ului decât cel de pe metereze, să zic așa. Aproape că numărul competitorilor de aici îndrăznesc o formulă de concurență la marele bal al palmaresului drapat în roz. Altminteri, capitolele la care se derulează aici lucrurile sunt și ele cam aceleași: târgul de filme, selecția, rezidența. Se iau lecții de la cei cu experiență proaspătă și cu o răspundere în plus. Cazul lui Bertrand Bonello, președintele juriului pentru scurt metrajele din competiție, ca și pentru cele de la Cinéfondation, este edificator. Să nu uităm că aici a fost prezent cu vreo doi ani în urmă și Cristian Mungiu. Sunt mulți cei convocați să-și împărtășească experiența, de la specialiștii în  finanțări la cei care vor să te facă să înțelegi cât de important e să știi să fii pe placul celor de care depinde soarta filmului tău. Și aceasta se verifică nu doar la regizori, ci și la actorii aflați la început. Până să ți se încredințeze un lungmetraj, nu sunt de neglijat nici probleme distribuirii, ale contactelor cu rețelele specializate.

Tuturor acestor chestiuni, Cannes-ul celor mai tineri le oferă spațiul unui imens laborator. Ar fi de văzut și cum arată filmele celor veniți aici. Nu le putem comenta pe toate. Nici nu aveam posibilitatea de a le vedea. Nu poți dispune de timpul fizic pentru aceasta.

Embed from Getty Images

Realitatea ca școală a adevărurilor vieții

De aceea, pe cât s-a putut, ne-am ocupat de filmele cineaștilor români ajunși  în acest an pe Coasta de Azur. Este astfel de spus că nici ai noștri tineri nu stau departe de un proces al precipitărilor precum cel mai sus schițat. Anul acesta, fără a-l compara cu 2017,   mi s-au părut mai bine aleși și reprezentați. Să fim înțeleși. Nu căutăm aici capodopere. Și nimeni nu le poate reproșa ne(desăvârșirea). Important este să propui speranțe autentificabile.

Anul acesta, cum notam,  am remarcat o creștere valorică la scurtele românești  de la Corner. Nu mă sfiesc a o recunoaște. Este foarte bine. Nu mă îndoiesc a fi  și urmarea firească a faptului că și la noi ființează festivaluri meritorii pentru acest gen și că,  la ieșirea în lume, tinerii deprind tot mai bine lecția concurenței autentice. Vin aici mii de titluri din toată lumea. A intra în acest circuit, în bună parte obscur, totuși, cu doar 17,  poate părea puțin, și nu voi merge la a face comparații cu țări care aduc zeci și chiar sute de producții.

„Non multa sed multum”. Puțin și bun.  Ar mai fi de deschis o paranteză spre a constata din ce case de producție, de la ce școli de cinema, vin filmele respective. Avem aici o altă problemă, cu ramificații ce ar merita comentate. E de văzut cine și cum produce asemenea scurte. Ar mai fi de găsit un răspuns și legat de topul subiectelor. Nu toate  sunt valide, iar unele mi-au apărut bizare, ticluite la repezeală, alandala.

Rigoarea nu e cea mai bună lecție a tinereții. Adevărat.  În același timp, dezlânarea nu poate fi aruncată mereu în cârca felului latin de a ne precipita  și de a lăsa sensurile să zburde fără niciun sens.

Am descoperit însă și subiecte cinematografizate cu inspirație, cu talent, cu inteligență.

O temă (re)curentă - plecarea de acasă

O retorică dureroasă - criza revenirii

Și alte cinematografii se preocupă de părăsirea țării natale de către cetățenii ei. Altele sunt orientate către comportamentul celor veniți, de relația cu noul spațiu.  La noi, cu aproape șase milioane de români (numărul exact nu este cert) aflați în afara granițelor țării, tema ca atare devine în mod firesc obsesională. Interesant este că tinerii autori simt „pericolul” multiplu al acestei situații și  o tratează cu o îngrijorare ce ea însăși ar trebui să ne pună pe gânduri. Ceea ce ei țin să arate ia forma unui avertisment dureros. Nu simt niciun fel de confort pe acest tronson ideatic. Dimpotrivă. „Rupturile” intrafamiliale, intrasurorare, parentale prezintă un tablou  specific. Mai multe „scurte” abordează în maniere diferite acest fapt de viață românească (plecarea, refuzul revenirii).

„Miss Sueno” (regia – Radu Potcoavă) mi se pare cel mai articulat dintre ele. Regizorul se fixează pe un singur moment, decupând interogatoriul de inițiere a unei tinere racolate pentru munca în străinătate. Roxana vine  din Făgăraș cu autobuzul la București, ceea ce nu ni se arată, contând la un moment dat doar ca referire geografică. Toate visele ei se năruie în decursul celor 20 de minute de film, ce par a calchia calvarul unei pre-inițieri în tragedia către care se îndreaptă. Dan este un  expert care s-a îmbogățit din această practică de racolare de trufanda românească pentru piața madrilenă. Filmul începe în roz-bombon spre a sfârși în maniera cinematografului clasic, cu un plonjeu de final, imagine codificată a totalei supuneri (decăderi) a unei ființe căreia i se prescrie epuizarea pe orizontala/verticala  unui destin pecetluit. Cadrul final ia aspectul unui cavou. Cu o rigoare farmaceutică, cineastul ne duce acolo unde realitatea cade în tragedie. Prietena, asociata lui, Alina, trece de la amabilitatea amfitrioanei de catifea la supușenia de sclavă bătută. Satrapic, Dan, furnizorul, se transformă și el, parcurgând mai multele faze ale unui joc diabolic și degradant.  

Actorii care slujesc subiectul sunt remarcabili în totul: Bogdan Dumitrache (Dan), Olimpia Melinte (Alina), Aurora Păunescu(Roxana). Și colaboratorii regizorului au aceeași stofă  rară, dovedită și cu alte prilejuri: Andrei Butică (sunet), Cătălin Cristuțiu (montaj).

Andra Chiriac ne propune în „Granițe” o circumscriere a aceleiași tematici mutând acțiunea în afara spațiului românesc. După cinci ani petrecuți în Franța, Angela (Carmen Ungureanu)  primește vizita soțului ei (Andras Hathazi). Regizoarea reușește să facă un personaj din suspiciunea generală a bărbatului rămas acasă cu doi copii. Deși invocă sacrificiul familial, femeia a ieșit demult din sfera relațiilor de dinainte. Ea invocă veselia, relaționările cu prietenii, buna impresie legată de munca ei (fără  precizarea detaliilor). Nu dorește nicidecum „să fie luată pe sus” pentru a fi dusă acasă. Bărbatul are amărăciunea deznădejdii lui: „Angela, eu nu plec fără tine. Pentru ce-am construit noi casa aia?” sau, și mai limpede, „Tu nu mai ești nevasta mea”. Se leagă de lucruri aparent mărunte („Mi s-a rupt un nasture...”), însă reacția  nu este deloc cea așteptată. Ea îi propune „să se dea în lanțuri”, iar când el refuză să se întoarcă singur acasă, coborând din mașina către aeroport, pornind pe jos pe autostradă, autoritățile rutiere intervin în favoarea femeii. „Granițele”, semnalate, cu ingeniozitate narativă și comportamentală, de cineastă sunt de mai multe feluri. Contează aici, în primul rând,  semantica afectivității distruse, lipsită de orice articulație.

O altă abordare din perimetrul emigrației este aceea  raportului dintre părinți și copii. În „Sărbătoritul”, Dorohoi Sabin face portretul unor relații tot mai șubrede între soți, prilej de a remarca o lecție venind din partea fiului lor de 12 ani lăsat singur acasă. La aniversarea acestuia, care este chiar de Crăciun, mama îi reproșează că a risipit banii trimiși din străinătate. Îi amintește cu severitate că tot ce au făcut până acum (baia, centrala termică, caloriferele) a cerut  un efort din partea părinților. Aceștia au a-și reproșa unele presupuse infidelități („Știe tot satu' că o ții cu bani p-aia în Norvegia!”; „Da' parcă eu știu cine îți încălzește ție patu' în Regensburg...”). Finalul aduce o surpriză. Copilul îi arată mamei cutia în care a pus la păstrare banii trimiși.

În drumul ei spre aeroport, întorcându-se la muncă, în străinătate, Maria refuză să treacă pe acasă spre a-și vedea tatăl. Sora ei,  Bianca, îi reproșează această atitudine, dar Maria are motivele ei, invocând că a fost abuzată de tatăl lor, fiind o victimă a violențelor acestuia, ceea ce, crede ea, nu s-a întâmplat și cu  Bianca. O situație de incompatibilitate afectivă ilustrată mai mult dialogal, dar cu aplomb, de Ana Mărgineanu în filmul ei sugestiv intitulat „Lapsus”.

Diverse

Am comentat filmele circumscrie unei tematici. Fațetele ei indică o rafinare a departajării subiectelor, a modalității de a construi narațiunea, de a institui unghiuri ale percepției. Se poate remarca aici o evoluție, un progres artistic.

Alte „scurte”, deși mai ambițioase ca structură, sunt contaminate de canoanele de gen, fără a le stăpâni îndeajuns. Intenția este de reținut, nu mereu și rezultatul. „Splendida moarte accident” (animație de Sergiu Negulici) ne introduce în universul ficțional al unui plastician  ce-și întâlnește peste ani modelul inspirației. Cu excelente picturi în cadru, filmul nu atinge convingător punctul terminal al esteticii sale ambițioase. „Vampirismus” bate pasul pe loc, într-o redundanță a genului horror, rămânând din păcate la stadiul unei citări școlărești a temei vampirilor. „Scris/Nescris” parcă l-am  mai văzut, și nu doar anul trecut. Colorat, minimalist, ne aduce în față o poveste a celor fără acte de naștere, dar cu o prezență impetuoasă: o familie de romi a căror umanitate devine emoționantă și totodată edificatoare. „Omul care ține liftul” e greu de înțeles. Ambițios, derulat în splendide exterioare, „Prima lovitură” „lovește” alambicat, dar alandala. Frumos în sine, filmulețul se împrăștie într-un peisaj devenit fără sens. Și „Cel mai bun client” forțează nota, ca să zic așa. Indecis ca gen, comedie, dramă, thriller, investighează un asasinat, pe un fond al funeraliilor de mucava. Devenit regizor, Valeriu Andriuță dă o poveste vetustă despre lucruri care se întâmplă într-un sat basarabean („Salix Caprea”). „Blocul 5” se vrea o paranteză psihologică savantă, în genul școlii de film și televiziune de la Cluj Napoca. Hipnotic  și prețios, livresc, irelevant.

Notă. Alte două-trei titluri apăreau în dosarul secțiunii, fără a le  fi găsit și pe monitoare.