Sieranevada
 (2016)

Regie: Cristi Puiu

Scenariu: Cristi Puiu

Distribuție: Mimi Brănescu, Dana Dogaru, Sorin Medeleni, Ana Ciontea, Judith State, Marin Grigore, Rolando Matsangos, Cătălina Moga, Ilona Brezoianu, Bogdan Dumitrache, Tatiana Iekel, Marian Râlea, Simona Ghiță, Ioana Crăciunescu, Valer Dellakeza, Eugenia Bosânceanu, Andi Vasluianu.

Regizor secund: Marius Olteanu
Imaginea: Barbu Bălășoiu
Producător: Anca Puiu
Producător executiv: Oana Giurgiu
Sunet: Jean Paul Bernard, Filip Muresan și Christophe Vintrignier
Montaj: Letiția Ștefănescu și Ciprian Cimpoi
Scenografie: Cristina Barbu
Costume: Maria Pitea
Machiaj: Mojca Gorogranc Petrushevska

Sieranevada1

Sursă foto: IMDb

Recentul și mult așteptatul film al lui Cristi Puiu, Sieranevada, poate fi văzut acum și pe marile ecrane românești. Încep printr-o atenționare / recomandare: trebuie să vă pregătiți, sufletește și fizicește, pentru două ore și cincizeci și trei de minute. În special, fizicește. Și anume, trebuie să mâncați bine înainte de a-l vedea. Pentru că în miezul „acțiunii” este o masă amânată până spre sfârșit, când apar niște sarmale foarte arătoase. Recunosc că mi-a lăsat gura apă. Și nu numai mie, dacă e să judec după exclamațiile din sala de cinema. Chiar și intelectualii fini au salivat la vederea acelor sarmale, bag mâna în foc.

Ce cuprind cele aproape trei ore de film? Încă o felie de realitate românească. De data aceasta, un parastas în familie, care ar fi de pomină dacă n-ar fi ceva atât de obișnuit. În cazul în care am lua o cameră de luat vederi și am plasa-o în mijlocul oricărei familii (să zicem românești, dar poate fi oricare din spațiul balcanic) adunate la un loc cu un astfel de prilej, am obține cam același rezultat. Numai că acolo am avea de-a face cu un documentar, pe când aici ne aflăm dinaintea a încă unui exemplu de verism cinematografic. Asta nu scade cu nimic calitatea produsului realizat de Cristi Puiu. Deși ne aduce în mijlocul a ceea ce știm prea bine, pentru că e un fapt de viață din România, Cristi Puiu și-a lucrat bine materia. De fapt, a asamblat elementele realului și a obținut o materie artistică. Calitatea ei însă poate fi judecată doar prin comparație cu realul. Acesta e singura unitate de măsură a artisticului din Sieranevada. Sunt personajele autentice? Sunt. Știe să le urmărească prin lentila camerei, astfel încât să le expună și să le stoarcă de tot ce au ele? Știe. Atunci, da, avem un film bun.

Dar bun pentru cine? Dacă e să judec după reacția sălii, a fost bun și pentru cei de acolo. Adică a avut efect. În special, unul comic. Deși nu le aduce spectatorilor nimic nou, nu îi îmbogățește cu nimic. Doar le pune o oglindă dinainte și le spune: „Ia uitați-vă! Nu-i așa că vă seamănă?”. Pentru străini, va fi cu siguranță ceva interesant, fiindcă vor avea dinainte un film exotic, ca toate cele care redau realitatea noastră românească / balcanică, acest amestec de ridicol, de absurd, de tensiune și violență ascunse în cutele vieții de familie, de bigotism arhaic și feminin, alăturat unui „știentism” tânăr și bărbătesc, care se pierde în filosofări fără nici o urmare în viața practică.

Pe scurt, publicul străin (dar și cel român) se va afla confruntat cu sentimentul ființei derizorii românești. Dar, ca să-l citez pe Vintilă Mihăilescu, derizoriul nu este „doar derâdere, frivolitate și superficialitate. El are propria sa consistență și înțelepciune implicită, are greutatea unei vieți cu toate ale sale, dar nici prea-prea și nici foarte-foarte. El evită excesele, extremele, Eros și Thanatos se anulează reciproc în calitatea lor de referințe esențiale, se aplatizează într-o mediocritatea jovială” (Scutecele națiunii și hainele împăratului, p. 118).

Derizoriul, marcat de râsul final al celor trei personaje masculine, eludează orice esențialitate. Aceasta se pierde în fapt divers, în eveniment. Desigur, esența ar putea fi recuperată printr-un proces introspectiv și generalizator, dar cine s-o mai facă, de vreme ce nu individul este eroul acestui cvasidocumentar, ci mulțimea (familia) din care el este doar o parte? Căci Sieranevada poate la fel de bine să se numească „Portret de familie”. Individul contează doar cantitativ, el umple un spațiu închis și bine delimitat, destinat însă mai multora: mașina, apartamentul, blocul, orașul, în filmul lui Puiu. Esența este, astfel, spulberată, iar ceea ce rezultă este un film evenimențial, chiar dacă simptomatic. Dar ce să facem cu simptomele, dacă nu căutăm cauzele?

Ca să mă întorc la vorbele lui Vintilă Mihăilescu, Sieranevada, prin faptul că e un film despre derizoriu, își are propria consistență și înțelepciune implicită, în măsura în care este un film despre viață, despre viața noastră. Urmărindu-l în adâncime, poți desprinde constante. Te poți apropia de esență. Însă pentru asta e nevoie să redevii individ, să iei distanță de faptul divers și să-l însumezi într-o ecuație a sufletului românesc.

Singurul care se apropie de statutul ontologic de „individ” este personajul interpretat de Mimi Brănescu, care pare a fi singurul observator, însă este și el înghițit până la urmă de ciorba familială.

Deși pe mine nu m-a îmbogățit cu nimic, Sieranevada este, categoric, un film de văzut. Atât pentru simptomele familiale, cât și pentru calitatea redării lor. Vă invităm, așadar, la cinema.

...poveștile de actualitate, mai ales când vorbim despre România, îi deranjează pe români, pentru că-i obligă cumva să își pună niște probleme. Multă lume fuge de răspundere, fiind ăsta unul dintre sporturile noastre naționale, iar când vii tu să îi spui o poveste, auzi replica „Asta văd în fiecare zi, nu mă interesează”. Întrebarea este: vezi în fiecare zi, oare? Sau, dacă se întâmplă să vezi, te uiți? Dacă vezi niște probleme, intervii cumva sau nu? Filmele americane pot fi și de actualitate, și de science fiction, de orice fel. (...) Tu poți evada în lumea aia, te poți minuna, „Mamă, gangsteri în America”, mafie, trafic de droguri, abuzuri, poliție. Nu empatizezi, e tot o evadare, îți este ceva străin.

Interviu cu Cristi Puiu, pe Scena9.

Totul se petrece într-un apartament de bloc, în jurul unui parastas, unde se etalează întreaga oroare familială românească: nostalgie ceaușistă, curvăsărie între vecini, un militar trimis in Kosovo, un popă, un grăsuț student la teologie, reproșuri cu absența sexului oral, muieri schelălăitoare, promiscuitate morală, ranchiună dospită: — „Familii, vă urăsc” (Familles, je vous hais, cum răcnea Gide, care din fericire n-a avut copii).

- Dan Alexe, pe Cabal în Kabul.

- Filmul durează 3 ore. Nu-i prea lung?
- Nu există „lung”. Există doar plictisitor. Există „plictisitor” şi există „n-am timp”. Dar dacă nu ai timp, nu intri la film, dacă ai, intri.  Cum lung? Există situaţia asta în care eşti spectator, nici măcar actor, ci spectator al unei situaţii conflictuale şi stai şi te uiţi. Se bat unii, se ceartă pe stradă, stai şi te uiţi, treci pe acolo şi te opreşti o vreme. Te uiţi la ceas şi a trecut deja o jumătate de oră! Dacă eşti singur la un restaurant şi la masa de lângă discută unii pasional stai şi te uiţi la ei 5 ore!

Interviu cu Cristi Puiu, pe Life.ro

Sieranevada still 1

 

O doamnă vede în Sieranevada un film „foarte românesc” pentru că a rămas pe pojghiță. Pentru că it’s gonna be cold outside, și la dânsa deja venise deja iarna și s-a dat pe gheața filmului. Adică n-a intrat în film. A patinat. Nu cred că Sieranevada este un film românesc, el fiind un film românesc. Dacă cineva îți spune despre un film cât de minunat a fost, ai putea crede că l-a înțeles. 

Un lung și interesant interviu cu Cristi Puiu,
realizat de G. Șerban, editor The Chronicle - citește

Apropierea de comedia umană scrisă şi regizată de Puiu, de miezul ei, se face mai ales dacă-i depăşeşti dimensiunea anecdotică. Dacă vezi în Sieranevada mai mult decât o succesiune de momente comice (...), descoperi că - altfel decât au înţeles cunoscuţii regizorului care l-au felicitat pentru că „a dat în popi” - singurele personaje care se poartă firesc şi sunt la locul lor în situaţia dată sunt chiar preotul şi cei doi diaconi veniţi să slujească la parastasul de 40 de zile.

- Marian Rădulescu, pe LiterNet.ro

E mult Cristi Puiu în Sieranevada. Nu contează dacă aţi văzut sau nu Marfa și banii, Moartea domnului Lăzărescu și Aurora, adică celelalte filme făcute de Puiu până acum. Sieranevada pare să conţină tot ce era sâmbure de agresivitate şi tonalitate în celelalte şi reia, folosind alte soluţii de creştere a tensiunii, tema predilectă a regizorului: relaţia între oameni.

- Florian-Rareș Tileagă, pe LiterNet.ro

 

[Cristi Puiu] își merită succesul: a contribuit – major, în multe cazuri – la deschiderea multor ochi de cineaști români din generația lui sau mai tineri; e cea mai importantă figură din istoria filmului românesc. Dar – cel puțin pe baza acestui film – nu mai e un înnoitor. (Înnoitorul filmului românesc, în momentul de față, este Radu Jude.) Puiu s-a instalat momentan în poziția de clasic în viață.

- Andrei Gorzo, pe blogul său.