Sieranevada

Recentul și mult așteptatul film al lui Cristi Puiu, Sieranevada, poate fi văzut acum și pe marile ecrane românești. Încep printr-o atenționare / recomandare: trebuie să vă pregătiți, sufletește și fizicește, pentru două ore și cincizeci și trei de minute. În special, fizicește. Și anume, trebuie să mâncați bine înainte de a-l vedea. Pentru că în miezul „acțiunii” este o masă amânată până spre sfârșit, când apar niște sarmale foarte arătoase. Recunosc că mi-a lăsat gura apă. Și nu numai mie, dacă e să judec după exclamațiile din sala de cinema. Chiar și intelectualii fini au salivat la vederea acelor sarmale, bag mâna în foc.

Ce cuprind cele aproape trei ore de film? Încă o felie de realitate românească. De data aceasta, un parastas în familie, care ar fi de pomină dacă n-ar fi ceva atât de obișnuit. În cazul în care am lua o cameră de luat vederi și am plasa-o în mijlocul oricărei familii (să zicem românești, dar poate fi oricare din spațiul balcanic) adunate la un loc cu un astfel de prilej, am obține cam același rezultat. Numai că acolo am avea de-a face cu un documentar, pe când aici ne aflăm dinaintea a încă unui exemplu de verism cinematografic. Asta nu scade cu nimic calitatea produsului realizat de Cristi Puiu. Deși ne aduce în mijlocul a ceea ce știm prea bine, pentru că e un fapt de viață din România, Cristi Puiu și-a lucrat bine materia. De fapt, a asamblat elementele realului și a obținut o materie artistică. Calitatea ei însă poate fi judecată doar prin comparație cu realul. Acesta e singura unitate de măsură a artisticului din Sieranevada. Sunt personajele autentice? Sunt. Știe să le urmărească prin lentila camerei, astfel încât să le expună și să le stoarcă de tot ce au ele? Știe. Atunci, da, avem un film bun.

Dar bun pentru cine? Dacă e să judec după reacția sălii, a fost bun și pentru cei de acolo. Adică a avut efect. În special, unul comic. Deși nu le aduce spectatorilor nimic nou, nu îi îmbogățește cu nimic. Doar le pune o oglindă dinainte și le spune: „Ia uitați-vă! Nu-i așa că vă seamănă?”. Pentru străini, va fi cu siguranță ceva interesant, fiindcă vor avea dinainte un film exotic, ca toate cele care redau realitatea noastră românească / balcanică, acest amestec de ridicol, de absurd, de tensiune și violență ascunse în cutele vieții de familie, de bigotism arhaic și feminin, alăturat unui „știentism” tânăr și bărbătesc, care se pierde în filosofări fără nici o urmare în viața practică.

Pe scurt, publicul străin (dar și cel român) se va afla confruntat cu sentimentul ființei derizorii românești. Dar, ca să-l citez pe Vintilă Mihăilescu, derizoriul nu este „doar derâdere, frivolitate și superficialitate. El are propria sa consistență și înțelepciune implicită, are greutatea unei vieți cu toate ale sale, dar nici prea-prea și nici foarte-foarte. El evită excesele, extremele, Eros și Thanatos se anulează reciproc în calitatea lor de referințe esențiale, se aplatizează într-o mediocritatea jovială” (Scutecele națiunii și hainele împăratului, p. 118).

Derizoriul, marcat de râsul final al celor trei personaje masculine, eludează orice esențialitate. Aceasta se pierde în fapt divers, în eveniment. Desigur, esența ar putea fi recuperată printr-un proces introspectiv și generalizator, dar cine s-o mai facă, de vreme ce nu individul este eroul acestui cvasidocumentar, ci mulțimea (familia) din care el este doar o parte? Căci Sieranevada poate la fel de bine să se numească „Portret de familie”. Individul contează doar cantitativ, el umple un spațiu închis și bine delimitat, destinat însă mai multora: mașina, apartamentul, blocul, orașul, în filmul lui Puiu. Esența este, astfel, spulberată, iar ceea ce rezultă este un film evenimențial, chiar dacă simptomatic. Dar ce să facem cu simptomele, dacă nu căutăm cauzele?

Ca să mă întorc la vorbele lui Vintilă Mihăilescu, Sieranevada, prin faptul că e un film despre derizoriu, își are propria consistență și înțelepciune implicită, în măsura în care este un film despre viață, despre viața noastră. Urmărindu-l în adâncime, poți desprinde constante. Te poți apropia de esență. Însă pentru asta e nevoie să redevii individ, să iei distanță de faptul divers și să-l însumezi într-o ecuație a sufletului românesc.

Singurul care se apropie de statutul ontologic de „individ” este personajul interpretat de Mimi Brănescu, care pare a fi singurul observator, însă este și el înghițit până la urmă de ciorba familială.

Deși pe mine nu m-a îmbogățit cu nimic, Sieranevada este, categoric, un film de văzut. Atât pentru simptomele familiale, cât și pentru calitatea redării lor. Vă invităm, așadar, la cinema.