„Viața într-un acvariu” (2014)

Islanda. O țară atât de mică încât ai putea crede că toată lumea se cunoaște cu toată lumea, că secretele nu își au locul, că dramele sunt unanim cunoscute. Asta e și premisa pe care titlul o induce spectatorilor: viața într-un acvariu. Dar dramele se insinuează și își crează singure lumea. Poate că Islanda e un acvariu - sau o familie foarte, foarte mare -, dar orice familie are disfuncții inerente. Filmul țese o poveste din povești separate, slab conectate între ele până în momentul culminant. Poveștile sunt chiar personajele. Ca niște iceberguri, cu mici părți vizibile, personajele-poveste se apropie unele de altele și se ciocnesc. Partea nespusă a poveștilor e ceea ce îi apropie, dar e și ceea ce le împiedică apropierea dincolo de un punct anume. Un poet, cândva celebru, acum alcoolic. O educatoare de grădiniță, mamă de foarte tânără, provenită dintr-o familie foarte bună, care se prostituează pentru a se întreține pe ea și pe fiica ei. Un fost fotbalist care începe o surprinzătoare carieră în sistemul bancar. Corupția își găsește loc pretutindeni, cu cortegiul ei de drame și secrete murdare. Dar atinge sau nu esența indivizilor? Ce rămâne uman din fiecare? Se transformă ea în sistem, într-o scoarță inumană și dezumanizantă? Există „redemption” („mântuire” e un termen prea legat de religie, iar filmul e indiferent la așa ceva)? Există căi personale de salvare? Cinematografia islandeză (una cu multe filme de foarte bună calitate produse în ultimii ani) e, de regulă, tolerantă cu personajele sale și are grijă să le ofere șanse și oportunități.