Problemele din învățământul românesc au multe rădăcini. Este una din cauzele pentru care toate reformele și remediile încercate au fost eșuat lamentabil (altă cauză importantă e lipsa de consecvență, entropia caracteristică României actuale). Totuși, după mine, cea mai puternică dintre rădăcini e că învățământul pregătește oameni buni pentru secolul trecut.
Suntem, încă, în marota învățământului industrial, a „fabricii de educație”, cum o numea Alvin Toffler. Școala e o bandă de producție a unor prefabricate intelectuale, a unor oameni-piesă de schimb, customizați pentru a fi puși în anume mecanisme. Când ies de pe linia de producție au o diplomă ca o carte tehnică, iar viața lor potențială este, toată, deja schițată pe acea sau acele diplome. Asta a fost valabil în perioada de după războaie (WWI și WWII), dar azi e o viziune complet inactuală.
Învățământul de stat, mai întâi ca facilitate iluministă, apoi ca obligație în societățile industriale, a fost necesar și util. Erau vremuri în care până la 70% din populația activă a unei țări muncea în fabrici și ateliere și – o chestiune esențială – majoritatea lucrau din prima zi și până la pensie în una și aceeași meserie, urcând diverse trepte profesionale. Azi, 60% din populație lucrează în servicii. Probabil 90% din populația activă va lucra în mai mult de o meserie până la pensionare. (Conform INS, deja, la prima angajare, 80% din tineri obțin primul job pe o altă specializare decât cea pentru care s-au pregătit în școală). Specializarea continuă să fie o valoare profesională, dar ea a fost întrecută de versatilitate.
Învățământul nu e sau nu ar trebui să fie de capul lui. El trebuie nu doar să urmeze societatea, dar și s-o anticipeze. Și să nu facă pariuri greșite. Omul prefabricat, produs de învățământul industrial, este învechit moral. Din instinct, tinerii refuză să se lase trași în asemenea tipare. Totuși, presiunile asupra lor astea sunt. Școlile noastre sunt construite (arhitectural și curricular) pe acest model. Toate resursele sunt croite astfel. Undeva, în subteranele procesului, profesorii – care sunt deopotrivă hardware și software educațional – resimt și ei inutilitatea. În lipsa unui alt orizont și a unei noi ideologii a domeniului, cei mai mulți reacționează în manieră ultra-conservatoare. Sau ultra-nepăsătoare. Câțiva îndrăznesc să pună degetul pe rană, iar atunci se întâmplă ce e de întâmplat: se aud strigăte de durere, imprecații și, în rare ocazii, oftatul de ușurare provocat de o astfel de homeopatie.
Personal, sunt un produs al unei școli de acest tip. Ca toți cei din generația mea, am trecut prin asemenea bănci „ale lui Procust”. Poate dintr-un exagerat spirit rebel, pentru că atunci nu era clar că avem un sistem desuet, m-am tot zdrunginat pe banda de producție, încercând să scap puțin altfel. Azi tendința rebelă e generală pentru că în spatele ei se află nevoi reale: reîntoarcerea la magisteriu și la personalizarea actului educativ, mutarea accentului de pe cognitiv pe interpretativ și trecerea de la modular la holist. Aș adăuga: trecerea de la competitiv la colaborativ, dar aici societatea însăși trebuie să se lămurească.
Trebuie spus că românii, nici Spiru Haret, nici alții, nu au inventat nimic în designul procesului. Nici măcar nu au adaptat ce au luat de afară (dar acest lucru a fost ok atât timp cât idealul a fost standardizarea). Nici acum, încercările de reformă nu au avut modele proprii. Iar învățământul, mai ales cel public, nu e în criză doar în România, ci pretutindeni. Suntem în situația de a încerca să rezolvăm criza internă prin copierea altor sisteme aflate deja în criză (iar asta se întâmplă și în economie și în politică, doar că acolo outputurile au ciclu de viață mult mai redus, de la 4 la 8 ani, nu 30-50 de ani cum, în teorie, stă situația învățământului; viața mai scurtă a soluțiilor face economia și politica mai adaptabile, iar crizele, deși mai violente, mai pasagere).
Nu pot să-mi imaginez (asta poate fi o lipsă a mea și a școlii de fier-beton pe care am urmat-o și căreia, totuși, îi rămân tributar) un sistem de învățământ în care copiii să fie complet fericiți și din care să iasă complet adaptați pentru oricare va fi viața lor. Educația, orice formă și structuri ar îmbrăca, e un act de transformare a ceva în altceva, un act de modelare, de creare de reflexe, de modificare și structurare a unor organe și abilități. Chiar și să înveți să mergi drept sau să stai drept sau să dai cu capul într-o minge sau să cobori o stâncă în rapel poate fi dureros, obositor sau stressant. Dar dacă înțelegi pentru ce faci asta, dacă abilitățile dobândite te ajută direct sau indirect, dacă are un scop și un sens și o scară umană, efortul poate deveni prietenos, sistemul se poate transforma într-unul participativ.
Poate nu înțelegem azi, dar amploarea transformărilor societale este una uriașă, cum în puține epoci s-a mai întâmplat. Dacă privim modul de viață al oamenilor modali din această regiune, la relațiile dintre ei, la instrumentarul utilizat, la traiul lor de zi cu zi, vedem că mare lucru nu s-a schimbat de la Yamna-Cucuteni și până la jumătatea secolului 20. A intervenit apoi industrializarea, pe care România a prins-o într-o fază tardivă. Adaptarea a fost predominant superficială. Acum am intrat într-o vârstă a conectivității, a disoluției distanțelor, a accesului, a instrumentelor care fac corp comun cu individul. Într-o epocă a Big Data, a informației imposibil de cuprins și (încă) imposibil de structurat în moduri viabile. Suntem, nu în prima linie, dar în pas cu toți ceilalți (de fapt, doar cu jumătate de glob, pentru că în cealaltă jumătate încă lipsesc hrana, apa, serviciile sanitare, instrumentarul de minimă necesitate!) Pentru asta trebuie să ne adaptăm cu toții. Pentru cei vechi, deja prefabricați, „educația permanentă” trebuie să iasă din zona sloganurilor și să fie acceptată ca o nevoie reală, de care nu e cazul să-ți fie rușine (iar conceptul de educație să ia aura unei diversificări, nu doar a intensificării specializărilor dobândite). Pentru cei noi, e nevoie de o cu totul altă școală, care să nu mai fie plasată la antipod cu „școala vieții”.