*

„Totdeauna m-a interesat să înţeleg ce e cu oamenii. Cu reacţiile lor, cu comportamentul lor adesea inexplicabil, cu frustrările, cu disperările, cu nefericirile lor. Nu m-am făcut psiholog, ci profesor şi apoi jurnalist de televiziune. Abia târziu am înţeles că experienţa de a cunoaşte direct oamenii, de a-i asculta, de a-i face să-ţi încredinţeze poveştile lor, sentimentele şi gândurile lor, abia acest tip de cunoaştere îţi deschide generos porţile acelei lumi nevăzute în care multă muncă, imaginaţia şi dramul de talent cu care sunt înzestraţi cei care scriu, frământă, cresc şi înmulţesc bobul de grâu, să-l facă pâine. Să te întrebi mereu ce e cu oamenii şi să încerci să afli, asta e diferenţa specifică.”

*

„Uite, eu ador marea. Sunt în stare să stau pe o plajă ore în şir. Zile la rând. Să nu mă mişc din loc. Să privesc în jur, „pierzând” vremea şi contemplând aceleaşi lucuri. Apa, nisipul, aerul vălurit de căldură, oamenii care vin, stau ce stau, înoată, se usucă, citesc, se joacă cu copiii, scoicile, gunoaiele lăsate în nisip, urmele paşilor, algele uscate, soarele desenându-şi arcul de cerc pe cer, norii, pietrele. Zi după zi. Uneori cu mintea golită de orice gând. Nu am scris despre asta niciodată.”

*

Merg prin librării, unde mă bucur printre rafturi, răscolind după cărţi pe care le recomandă cu entuziasm prietenii mei reali şi virtuali, ori după apariţii editoriale dintre cele mai noi. Mai sunt de întâlnit prin săli de teatru, la Ateneu şi niciodată la Sala Palatului, nu ştiu ce am cu ea, parcă am avea o relaţie karmică de tip catastrofal.

*

Rareori merg la lansări de carte şi mai niciodată la dezbateri, pentru că am păstrat un fel de timiditate inhibitorie încă din facultate, când n-aş fi vorbit la seminarii nici picată cu ceară, după ce intrau în polemică George Ardelean, Simona Popescu sau Felicia Muntean. Lucru care era să mă coste la examenul d-lui profesor Mircea Martin, care socotea în componenţa notei şi un procent acordat pentru participarea la seminarii. Am luat, totuşi, 10. De atunci, am ştiut că nu trebuie neapărat să vorbesc, ci să ştiu.

„

Bourrée d`Avignonez”

Se închipuia la o curte regală. Englezească sau franțuzească. N-avea importanță. Îmbrăcată într-o rochie din mătase de culoarea șampaniei. Ba nu, purpurie. Cu părul buclat, coborându-i pe spatele gol și strecurându-i-se obraznic în decolteul adânc. Împodobită cu bijuterii puține și scumpe. Cu pantofi de satin. Muzica se aude fals. Lumânările se topesc prea repede. Ceva nu merge. Felinarul. În noaptea asta e doar o țeavă de fier îndoit. Are becul spart. În curtea ei e întuneric. Nu-i supărare. E lumină destulă în sufletul ei. Muzica s-a oprit. N-are importanță. Ea dansează, plutind sub ochii fetiței cu paltonaș verde și căciuliță roz cu moț lung. Va trebui să-i ducă din nou ciocolată. Partenerul ei este înalt și zvelt, iar ea se pierde în brațele lui puternice. Nu-i vede chipul. Pisicile și cățeii se învârtesc înnebuniți de bucurie, făcând salturi incredibile printre picioarele dansatorilor, agățându-se de draperiile grele de catifea, dărâmând ici-colo câte un sfeșnic, ori câte un pocal de vin. Intră alți și alți dansatori. Sunt studenții ei. Muzicații își țin instrumentele pe genunchi și se uită cum invitații valsează în liniște. Și preparatoarea dansează cu profesorul titular. Tăcerea devine din ce în ce mai intensă, chipurile se îmbujorează, șuvițele de păr se împletesc în aer, culorile se amestecă, dansul se întețește, stropi de sudoare întind pelicule lucioase pe chipurile crispate de efort, picuri de ceară curg pe trunchiul chircit al lumânărilor și se adună la picioarele sfeșnicelor în movilițe dantelate mirosind a fum și a moarte. Pisicile dărâmă un stativ cu eprubete. Din ele curge un lichid roțiatic. Brom, îi trece prin cap. Număr atomic 35. Masă atomică 79904. Miroase urât. Pătează.

”

<<Prozele ei vorbesc despre irosire și eșecuri existențiale, despre vulnerabilitate și bucurie, dragoste și ură pustiitoare, furie și tandrete, despre suferință si moarte, împletite, toate, în viața de zi cu zi. Opt secvențe de viață cotidiană traită tumultuos și atinse, nu de puține ori, de violentă: consumul de alcool, frustrările de tot felul, insatisfacțiile ce rod încă din copilărie, incapacitatea de a-l înțelege și de a-l cunoaște pe celălalt le transformă pe (anti)eroinele celor opt narațiuni în ființe lipsite de strălucire, atinse de degradare fizică și morală. >> - Carmen Musat

Cristina Andrei a debutat în 2014, cu romanul „Abonatul nu poate fi contactat”, carte distinsă cu Premii de debut din partea revistelor Observator cultural și Accente. În 2015, s-a numărat printre autorii invitati să publice în antologia de proza „Orasul”. În 2018 i-a apărut volumul „Matriarhat - 8 femei, 8 povestiri, 8 vieți”, carte premiată și ea în cadrul Galei Premiilor Observator cultural. Cristina Andrei a fost jurnalist de televiziune.