*

„Scrierile mele au uneori destul de mult de așteptat de când se definitivează ca structură în capul meu, sau pe câte o ciornă, si până ies în lume.  Pentru că timpul pe care îl am îl împart între locul de muncă, familie, propriile scrieri, lecturi și cronici de carte, pe care le scriu pentru diferite reviste.”

*

„Nu cred că scriitorul are ceva special față de oricare alt artist, poate doar un mediu mai facil, pentru că înșiră cuvinte, nu șlefuiește marmură pentru a reda un trup, nu caută combinația perfectă de culori pentru a surprinde apusul soarelui. Caută doar cuvintele pe care, așezându-le unul după altul, poate să-i transmit cititorului o emoție. O îndeletnicire care, spre deosebire de cele ale celorlalți artiști, iartă mâna nesigură.”

*

„Chiar dacă nu e un calcul matematic rece, cei mai mulți dintre scriitori neavând în minte un profil foarte exact al cititorului lor țintă, pentru care să livreze exact ceea ce-și dorește, între cititori și scriitori exisă o permanentă căutare reciprocă. Și scriitorii își caută cu fiecare nouă scriere un nou segment de public, așa cum și cititorii își caută noi și noi autori care să le spună ceva inedit. Pentru autori, într-o piață mică, cheia e să-și lărgească în permanență adresabilitatea, să atragă cititori cât mai diverși. Nu suntem în situația în care autorii să își permită să se nișeze, adresându-se numai unui anumit segment de public.”

 

*

„Momentele mele cele mai bune cred că se împart în două categorii: cele solitare și cele sociale. Cele solitare sunt acelea în care tocmai termin de scris un text, fie el roman sau povestire. Cele sociale sunt cele în care mă aflu la un spectacol pe care-l așteptam de mult, sau clipele petrecute în compania prietenilor, la discuții interminabile. Momentele cele mai rele ar fi, în prima categorie, cele în care îmi impun să încep un text și foaia e goală, iar în a doua categorie, sfârșitul sărbătorilor de iarnă.”

*

„De obicei, se spune despre scriitori că stau „în turnurile lor de fildeș”. O fi adevărat pentru mulți dintre ei, nu știu exact, dar știu cu siguranță că foarte mulți dintre scriitori fac cam tot ce pot pentru a ieși în lume, pentru a fi vizibili, pentru a se autopromova. De la organizarea de lansări, la participarea la orice eveniment posibil, își investesc energia în orice le poate aduce fie și câte un cititor în plus per eveniment. Desigur, trebuie găsit un echilibru, o promovare energică, dar nu obositoare pentru ceilalți.”

*

„Cel mai probabil, aș fi găsit la locul de fumat din fața clădirii de birouri în care lucrez. Aș fi în compania colegilor mei, probabil destul de bine dispus. Aș fi îmbrăcat în blugi și tricou, fie iarnă, fie vară.”

„

Îmi începusem rutina zilnică destul de lent. Când m-am uitat la ceas mi-am dat seama că sunt în pericol să pierd autobuzul. L-am văzut în stație și am grăbit pasul, atât cât am putut, fără să fiu nevoit să gâfâi. Respiratul pe gură era exclus pe o asemenea vreme, ca asta de care aveam parte. Bine măcar că nu mă puteam umple de noroi pe pantaloni. Era bun la ceva și gerul năprasnic.

Dar am avut noroc și autobuzul nu dădea semne că ar vrea să plece fără mine. Am urcat, mi-am făcut un bilet și m-am așezat. Pe locul de la geam, lăsându-mi ghiozdanul pe cel dinspre culoar, să-l pot elibera ușor, la nevoie. Când, ce să vezi? În mijlocul autobuzului, gesticulând nervos, șoferul:

– Dă-te jos, femeie, zicea, că iar mi te piși aici și io nu mai… Hai, dă-te jos, am spus!

Mititel, un pic chel, încercând să pară sever, stătea crăcănat, să arate că nu dă înapoi. Pe un scaun, ceva mai în fața mea, o bătrână:

– Nu mă dau! Tu ești șoferul, condu mașina!

M-am uitat un pic mai atent la femeia care-l înfrunta și, într-adevăr, părea că o arde mai pe boschetăreală. Avea mâinile înfășurate în fașe de tifon în loc de mănuși, purta un palton cam ponosit, căciulă de blană artificială cu urechi care-i atârnau peste obraji. Pe scaunul de lângă ea ținea două plase de rafie și-o poșetă scorojită. Totuși, m-am gândit, ăsta nu-i un motiv să o dea afară din autobuz, nu? Și de ce șoferul? Probabil că bilet n-avea, dar pentru a afla asta ar fi trebuit s-o legitimeze un controlor.

– Hai, femeie, că io nu mai stau după tine! Ăsta-i treizeci și cinciul, merge la autogară, nu pe Brândușelor, unde mergi tu. Așa că, hai, jos! Nu-mi trebuie să-mi faci iar mizerie, să stau după tine să…

Pe de altă parte, o fi având și omul motivele lui să vrea s-o ușuiască. Numai el știa ce probleme-i făcea.

– Mă, cu cine m-oi fi confundând tu, că eu nu fac nimic!

– Da, te confund! Uită-te la tine cum arăți!

Și numai ce s-a repezit omulețul, i-a înșfăcat femeii bagajele și i le-a dus afară, în stație.

– Bine, acolo să le lași, a zis bătrâna și, anticipând ce avea să urmeze, sau știind din experiența altor dăți, s-a înfipt cu amândouă mâinile în bara scaunului din fața ei. Eu nu cobor, ești șofer, condu mașina! Eu merg la autogară!

Și poate că aș fi rămas așa, uitându-mă ca prostul, ba la bătrâna ancorată de bară, ba la bărbatul mărunțel care nu știa de unde s-o apuce, dacă un alt privitor, până atunci pasiv, nu s-ar fi decis să intervină.

– Să vă ajut? A zis un tinerel oacheș, îmbrăcat îngrijit, cu ochelari de soare și cu un smartphone într-o mână. Și a dat să o prindă cu mâna cealaltă pe bătrână de braț.

Asta m-a întors pe dos de tot. M-am ridicat și am făcut doi pași spre ei:

– Mă scuzați, am zis, de ce vreți s-o dați jos pe femeia asta din autobuz?

Ca un făcut, tinerelul și-a dat seama că are ceva extrem de urgent de comunicat pe telefon, deci s-a așezat la locul lui și și-a coborât privirea în ecran. Lăsat singur, șoferul a încercat să mă înfrunte, dar cam moale:

– Domn’le, știți câte probleme-mi face? Aruncă mizerie pe jos, mi se pișă pe scaune. Aici stau oameni, domn’le!

Avea ochi inteligenți, poate era doar într-o pasă proastă. Bun, m-am gândit, deci o să meargă cu vorba bună. L-am simțit pe om. Poate și cei aproape un metru și nouăzeci și o sută de kile ale mele vor ajuta.

– Domnule, am spus blând, e foarte frig afară. Azi chiar e frig!

Și mi-am legănat ușor capul în semn de negație. Să îi fie clar că nu sunt de acord s-o zboare pe femeie afară, în ger.

S-a uitat la mine surprins, de parcă i-aș fi spus ceva de care habar n-avea. Adevărul era că-n acea zi chiar era zgribău. Anormal de frig pentru începutul iernii. Și-a dat și el seama de treaba asta, pentru că, deși bombănind în continuare despre boschetarii care nu au ce căuta în autobuze și despre oamenii cărora le e milă de ei, dar nu-i iau la ei acasă, a coborât și i-a adus femeii plasele înapoi, așezându-i-le pe jos, la picioare.

Apoi a mers la el în cabină și a pornit.

– Tu ești șoferul, a ținut bătrâna să aibă ultimul cuvânt, tu să conduci mașina!

Tinerelul cu telefonul i-a aruncat o privire, fără să spună nimic. Foarte bine, nu aveau niciun drept s-o dea jos. Poate e murdară, poate miroase, dar…

Și, ca un făcut, la stația următoare a urcat elfița. Mi-am luat rapid ghiozdanul în brațe, însă din cele două locuri libere ea l-a ales pe cel de lângă boschetăreasă, nu pe cel de lângă mine.

(„Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte”, Editura Litera, 2022)

”

<<Scenele se construiesc ca niște cadre cinematografice, alternând planul îndepărtat cu cel apropiat, iar ritmul este dat de structurile dialogale – scurte, intense, pe alocuri repetitive, ca o țesătură care introduce o anumită linie-refren.“>> - Cristina Bogdan

Alexandru Lamba este autorul romanului „Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte”, apărut anul acest la Editura Litera. A mai publicat romanele „Sub steaua infraroșie” și „Arhitecții speranței”, volumul de proză scurtă „Singurătatea singularității” și volumul young-adult „Cărări pe gheață”. Este editor al revistei „Galaxia 42” și fost redactor șef al revistei online „Gazeta SF”. În 2016 a primit Premiul „Chrysalis” al European Science Fiction Society.