În contextul sărbătorii dedicate românității balcanice, cuvântul periplu dobândește multiple semnificații aflate în legătură cu elementele cheie în jurul cărora se construiește componenta spirituală a românilor sud-dunăreni. Cea mai importantă este conotația legată de scopul principal al călătoriilor întreprinse de Manuela Nevaci, realizatoarea și ghidul neobosit al acestei impresionante expoziții de fotografii, care, din lipsă de spațiu, nu cuprinde, din păcate, decât o mică parte din imaginile surprinse de-a lungul a mai multor ani în comunitățile de aromâni din Bulgaria, Albania și Macedonia de Nord. Fotografiile completează înregistrările audio sau video, în încercarea de a surprinde fapte lingvistice și etnografice inedite, adunate pentru a reconstitui „crâmpeie” din istoria și din viața cotidiană a aromânilor. Această întreprindere este totodată pentru Manuela Nevaci, care descinde ea însăși dintr-o familie de aromâni din Frasher (Albania), o căutare a rădăcinilor sale, iar, pentru noi, o poveste străbătută nu de puține ori de accente dramatice, o fascinantă călătorie în spațiu și timp.
Într-un tablou aflat într-o școală din Corcea (Albania), unde se predă limba română, recunoaștem figura preotului Haralambie Balamaçe. Papu Lambru Balamaçe (papu înseamnă „bunic” în aromână) a fost omorât chiar în ziua de Paște a anului 1914. Pentru grija lui neobosită de a cultiva limba strămoșească atât în sălile de curs, cât și în bisericile din Albania, aromânii îi poartă o veșnică recunoștință. Chiar pe locul unde s-a stins papu Lambru Balamaçe, s-a ridicat, în Corcea, paraclisul Sfântul Sotir, spre veșnică odihnă a sufletului său. Și tot în școlile din Albania vedem cum este păstrată memoria actorului Ion Caramitru, un aromân cu un destin diferit, dar care a avut meritul de a întări, la rândul său, legătura dintre aromâni și dacoromâni. Intrând în memoria colectivă a aromânilor din Albania, putem spune că acest mare actor încheie, în mod simbolic, periplul început de strămoșii lui.
Din imagini se înfiripă și prinde viață trecutul armânimii. Înaintea noastră răsar miraculos biserici sfărâmate și reclădite în doar câteva decenii, școli și orașe renăscute din propria cenușă.
În sala de expoziții găzduită de Institutul Cultral Român ne învăluie o emoție la fel de puternică și de misterioasă ca cea care răzbate din vocea duioasă și gravă a surorilor Ghica (cunoscute interprete de muzică tradițională aromână). Ascultând povestea din spatele fotografiilor, îți dai seama că nu ai nevoie totuși de muzică și de niciun alt imbold pentru a simți, cu fiecare fibră, că și tu aparții, într-un fel, spațiului locuit de aromâni, chiar dacă nu găsești sau nu ai cunoștință de un strămoș din istoria familiei tale, care să-ți întărească această credință.
Fotografiile ne invită să reconstituim traseul păstorilor sau să descoperim piețele și străduțele pietruite ale unor așezări încremenite în timp. Ne bucurăm să vedem, pe lângă figurile cunoscute ale unor profesori și colegi de la Institutul de Lingvistică din București și din alte centre de cercetare (din Skopje sau din Sofia), chipurile vorbitorilor care au acceptat să participe la realizarea anchetelor dialectale și etnografice. Prin filtrul emoției, mult mai bine se așază în memoria noastră informațiile pe care le putem corela cu detalii legate de personalitatea informatorilor. Una dintre acești informatori este o profesoară de matematică care practică în timpul liber țesutul. Interioarele din casele aromânilor seamănă destul de bine cu cele din casele tradiționale ale românilor de la nord de Dunăre. Recunoaștem, printre obiectele comune, lăzile de zestre și covoarele de perete. Costumele tradiționale ne poartă însă cu gândul la rochiile domnițelor din țările balcanice.
Fotografiile semnate de Manuela Nevaci devin, astfel, un fel de taxidermie a obiectelor peste care a trecut timpul, a trăirii care a curs prin acest timp, fixându-le identitatea.
