Coregraf, regizor și dansator, Arcadie Rusu este o prezență constantă în dansul românesc contemporan. Numele său se asociază în mod obișnuit cu performanța. Spectacolele sale păstrează ceva din grația și magia baletului, fascinează și copleșesc publicul. De șase ani, alături de coregrafa Ioana Marchidan, compozitorul Alexandru Suciu și art designerul Hermina Stănciulescu, a fondat Compania Linotip. Un proiect riscant pentru oricine încearcă să lanseze la apă o companie independentă de dans contemporan. Dar succesul ei a depășit cu mult așteptările. Programate o dată sau de două ori pe săptămână, spectacolele au fost sold out. Asta da performanță!
Până la Linotip Arcadie Rusu își făcuse mâna în numeroase montări. De exemplu, visul din Nesomn se umplea de zvârcolirile emblematicului el-ea, de tensiunile ce țâșnesc din subconștient, în care mișcarea și imaginile se îmbibă de erotism. Perechile se schimbă, dar neodihna, întoarcerile, zbuciumul și răsucirile sunt în continuă desfășurare. El și ea se contopesc, se prind, se aruncă, se zvârcolesc. Montările lui Arcadie Rusu nu sunt doar concept, ci debordează de mișcare, și încă de una alertă, cu grad înalt de frumusețe și spectaculos. De aici și magnetismul. De aici și sălile pline de la Linotip. De altfel, Arcadie Rusu este o prezență cunoscută și în teatru, unde a semnat coregrafia sau mișcarea scenică în nenumărate spectacole. Colaborează constant cu regizori de teatru, artiști vizuali, muzicieni, ține ateliere de dans contemporan și de dezvoltare personală prin dans.
Nesomn
Foto: Alina Ușurelu
Cristina Rusiecki: Activezi de muți ani în dansul contemporan românesc și în teatru. Consideri că există anumite direcții pregnante în dansul contemporan?
Arcadie Rusu: Cred că în perioada în care trăim dansul este influențat de tot ce există în jurul nostru. De mult timp e influențat și de artele marțiale, și de balet, și de teatru, și de filosofie. Nu mi se pare că aș putea pune degetul pe ceva concret care influențează dansul într-o măsură mai mare. Cred că asistăm la un soi de amestec, de utilizare a tuturor informațiilor și a tuturor experiențelor care s-au coagulat până acum. Cred că în prim-plan sunt aduse corpul și emoțiile umane, dar mi se pare greu de răspuns la această întrebare.
C.R.: Cum ați reușit să aveți săli pline, sold out la Linotip?
A.R.: Sunt mai mulți factori. Primul este calitatea spectacolelor. Căutăm răspunsul la întrebarea în numele a ce fac spectacolul. Adică îl fac pentru mine, ca artist și vreau să vină lumea să-l vadă sau îl fac și pentru public. Dacă îl fac și pentru public, asta nu înseamnă că nu îl fac pentru mine, așa cum îl văd eu. Dacă spectatorul este cucerit sau sedus la primul spectacol pe care îl vede, va veni să-l vadă și pe celălalt sau va dori să-l revadă împreună cu niște prieteni. Acesta este punctul forte: conștientizarea calității sau a genului de spectacol ne obligă să ne întrebăm dacă spectacolul nostru este relevant pentru spectator sau nu, dacă îl atinge sau dacă este relevant doar pentru noi ca artiști. Sunt foarte multe discuții în jurul acestui subiect. Eu cred că, din moment ce vinzi bilete, nu ai cum să nu ții cont de cum va funcționa acest spectacol la public. Și mai cred că lucrurile de calitate vând bilete. Așa cred eu și așa s-a și dovedit. Apoi, am găsit tot felul de strategii de marketing pe care le-a încercat.
Nesomn
Foto: Alina Ușurelu
C.R.: Poți să-mi dai un exemplu?
A.R.: Am vândut bilete la tot felul de promoții. Dar cea mai bună și mai sănătoasă promovare este cea directă. Așa a fost dintotdeauna și așa va rămâne. În această seară, vreau să ies cu cineva, undeva, la un spectacol. Dau pe Google și apar evenimente, citesc, descrierea e minunată. La care te duci? Dacă te duci la un spectacol prost, ar putea să-ți strice total seara. Dacă te duci la un spectacol bun, s-ar putea să-ți dea un impuls pe mai departe, să-ți facă seara mai frumoasă. Cred că și asta contează. Contează și strategiile, dar nu exagerat. Trebuie să abordezi strategii aplicate strict la ceea ce faci tu, nu unele aberante. Poți să faci o descriere minunată, marketing bun, promovare frumoasă și omul vine și zice „Nu am înțeles nimic. Și nici nu vreau să înțeleg, că nu vreau să mai vin să văd ceva, pentru că e atât de slab produsul din fața mea”. De aceea consider că promovarea onestă și corectă îl face pe spectator fericit. Dacă îi vând pe net un bilet la ceva, îi creez o așteptare. Dacă vine și primește mult sub așteptările sale, nu va mai reveni. Dacă îi arăt ceva bun, îl fidelizez. De șase ani, la fiecare premieră a noastră sau la primele spectacole văd niște oameni care nu ratează nici o premieră de la Linotip.
Foto: Tudor C. Popa
C.R.: Și totuși există și coregrafi care aleg să urmeze mai degrabă un concept sau să experimenteze, fără să-i intereseze în primul rând părerea publicului.
A.R.: Cred că poți să faci orice în momentul în care ai mulți bani și nu contează pentru tine încasările. Îți oferi tot felul de experiențe. Eu, ca artist, am vrut să fac luna pătrată și nu știu dacă asta vă atinge și pe voi sau nu, dar o să vă explic părerea mea. Tu vii, ca spectator, înțelegi, empatizezi și zici că e interesant, foarte frumos. Dar nici nu mă atinge, nici nu mă dă pe spate. Dacă după un spectacol nu ești atins emoțional, ori nu ești sedus, ori nu rămâi pe gânduri, atunci e timp pierdut. Personal, nu am răbdare și nu mai merg la spectacole care durează trei ore. Am lucrat mult în teatru și știu exact cum și ce se face. Spectacolele acelea de trei ore mi se par o îndrăzneală inutilă. Ca să faci în zilele noastre un spectacol de trei ore cu oameni care aleargă de la un proiect la altul, trebuie să lucrezi cel puțin jumătate de an sau chiar un an zilnic, cu credința nebună că faci ceva extraordinar și special... nu așa, că te-ai lungit cu momentele și legăturile dintre ele. Cel mai lung spectacol pe care l-am făcut, cu șaptesprezece oameni pe scenă, a avut o oră și cincisprezece minute. Restul au 50-55 de minute. Ultimul spectacolul are 38-40 de minute. Mie îmi place să mă joc pe scenă cu ceea ce înseamnă mașinăria timpului și cu toate pârghiile din spate care vin să creeze magie.
Nesomn
Foto: Alina Ușurelu
C.R.: Există mulți creatori, cel puțin în teatru, care nu mai cred că magia sau iluzia trebuie să primeze, care pun mai mult preț pe luciditate, pe comentariu critic.
A.R.: Nu-i contrazic, pentru că sunt multe discuții în jur pe toate subiectele. Vorbesc strict din punctul meu de vedere. Noi avem nevoie de magia aceasta. Pe mine teatrul și dansul mă fascinează când există magie, când coregrafia, muzica, lumina, conceptul, ideea, toate se întrepătrund și te fac să uiți de tine și să călătorești. Și atunci, dacă pot să călătoresc cu doi-trei oameni timp de 38-40 de minute și să uit de timp, nu văd de ce aș avea nevoie de trei ore în care să-mi încordez mușchii și atât și să nu se întâmple nimic.
Foto: Adi Bulboacă
C.R.: Compania Linotip se simte în concurență cu CNDB?
A.R.: Nu suntem în concurență cu CNDB, cred că, mai degrabă, funcționăm una în completarea celeilalte. CNDB dezvoltă dansul în anumite zone și direcții către ce înseamnă arta dansului, a corpului sau arta vizuală folosind corpul. Dacă mâine ar apărea încă zece companii de dans, eu aș fi superfericit, pentru că nu am avea cum să semănăm între noi. Nu cred că cineva s-ar apuca să copieze CNDB sau să copieze Linotip, pentru că nu ar avea cum. În spatele managementului există concepte diferite, fiecare își asumă o direcție în care crede. Și asta e frumos. Nu ai cum să acoperi toate direcțiile. De aceea văd că CNDB și Linotip se completează reciproc în ceea ce înseamnă vizibilitatea dansului. Suntem structuri diferite, dar facem parte din aceeași sferă artistică. De fapt, noi nu suntem în concurență cu nimeni. Și, dacă am fi vreodată, cred că ar fi o concurență constructivă. Ce s-ar întâmpla dacă într-un an ar mai apărea cinci-zece companii de dans? Eu m-aș bucura enorm, fiindcă cercul oamenilor care vor dori să vină să vadă spectacolele noastre și să participe la experiențele noastre se va mări automat. Cei care vin la tine vor fi curioși să vadă și ce e la mine, pentru că au auzit că și la mine e un spectacol fain de văzut. Apoi se vor duce și la ceilalți. De exemplu, în Israel, statul, adică Ministerul Culturii, investește enorm de mult în dansul contemporan. Acolo toate companiile și toți dansatorii sunt prieteni. Peste tot mai există și disensiuni, că natura umană dezvoltă tot felul de boli ale culturii și artei, egocentrismul, aroganța, mai sunt și din astea. Dar nu se bate nimeni pe publicul nimănui. Atunci când tu creezi ceva și vrei să vii în fața spectatorului, nu mai e vorba de concurență. Sigur, ea există, dar doar de dragul competiției.
Corpul-resursă
Foto: Adi Bulboacă
C.R.: Cum găsești dansul românesc în comparație cu cel străin?
A.R.: Depinde la cine ne referim. Dacă vorbim de țările în care s-a investit mult, noi suntem destul de mult în urmă; dacă vorbim de țări mai puțin dezvoltate, stăm mai bine. Dar, în America este o situație, în Canada, alta, în Franța, alta... în fiecare țară sunt producții și producții, companii și companii. De exemplu, spectacolul Ioanei Marchidan, Reverse Discourse, a participat la Festivalul Act de la Bilbao, unde erau companii din toată lumea. Și, în final, ne-am trezit că am câștigat Premiul pentru cel mai bun spectacol, adică Marele Premiu al festivalului. Și nu e ca și cum nu aș fi văzut și alte spectacole bune acolo. Cu același spectacol am fost și în Düsseldorf, unde este și cel mai mare târg de dans din Europa. Au venit programatori, oameni care ne-au văzut spectacolele și ne-au invitat. Nu contează țara, fiindcă sunt țări în care se investesc mai mulți bani, au mai multe companii, mai multe spectacole, dar procentul de calitate fluctuează mereu. Când vorbesc de calitate, nu mă refer neapărat la felul în care alege artistul să se exprime, ci la ceea ce-mi dă senzația că particip la ceva important. În vara aceasta, am fost invitat la New York, unde am creat spectacolul Cain cu trei dansatori din Battery Dance Company. M-au invitat cu un duet de zece minute, pe care l-am creat în România, pe muzica reinterpretată a Mariei Tănase. Le-a plăcut foarte mult și coregrafia pe care am făcut-o în spectacolul Cain, dar și mai mult le-a plăcut coregrafia pe Maria Tănase, o muzică lăutărească mixată, care i-a sedus în alt fel, probabil prin latura exotică. Abia acum am scos premiera cu spectacolul acesta. E cu muzică live mixată pe Maria Tănase. Muzica lăutărească nu doar mixată, ci interpretată și teatralizată inclusiv prin sunet. Compozitorul Alexandru Suciu, cu care lucrez de foarte mult timp la Linotip, a venit cu o direcție superfrumoasă și mișcătoare. Îmi place la el că nu doar compune sau mixează, ci găsește teatralitatea muzicii, a dramaturgiei coregrafice. Ca să revin la comparația între dansul românesc și cel străin, ne situăm mai jos în ceea ce privește investiția, dar, la nivelul potențialului pe care îl avem, suntem destul de promițători.
La ediția 41 a Festivalului Battery Dance, New York
Foto: John Domine
C.R.: Ai lucrat mult și în teatru. În ce constă diferența între a lucra un spectacol de dans și a face mișcare pentru un spectacol de teatru?
A.R.: Am lucrat destul de mult în teatru, dar, de ceva timp, nu mai lucrez decât dacă sunt și regizor, pentru că nu mă consider doar un coregraf. Un coregraf este și cel care construiește o frază de mișcare de la unu la opt într-o emisiune TV. Mă consider în primul rând regizor de mișcare, ceea ce înseamnă că pot compune și conținut, dar și să gândesc regizoral, să compun dramatic regia, scenariul, povestea unui spectacol care are o susținere dramaturgică. Chiar îmi place să mă joc cu asta. Chiar dacă lucrez cu actori, prefer să o iau de la zero pentru că, dacă știi ce vrei de la ei și dacă știi cum să lucrezi cu ei, poți să construiești o coregrafie doar din gesturi. Dacă ei înțeleg cum se lucrează acel material, reușesc să te emoționeze și fără șpagaturi. Poți să lucrezi teatral sau coregrafic, în funcție de context. Îmi plac provocările. Dacă am în față actori, lucrez cu posibilitățile lor; dacă am dansatori, mă duc cât de departe se poate din punct de vedere estetic. Nu vreau să văd că actorul se chinuiește, vreau să văd o coregrafie organică, un limbaj care face parte din el, nu să-l umilesc, nu să-mi zic de ce l-am pus să se chinuiască în halul ăsta. Îmi place să lucrez cu actorii și să le reamintesc, fie că sunt amatori, fie că sunt actori sau dansatori, că în fiecare dintre noi există un dansator. Îi fac să conștientizeze că dansatorul este o latură diferită față de celelalte pe care le avem. E acel ceva care simte ritmul, care vrea să se miște. Încerc să-i dau încredere să meargă în lumină, să lase dansatorul din el să se exprime. Îl ghidez pe om în direcția aceea, îi arăt calea și el o vede, o simte și se duce pe acel drum. Atunci, dansul nu mai este un lux, ci devine o cale.
Nesomn
Foto: Dani Ioniță
C.R.: Pentru mine dansul este...
A.R.: Dansul este o cale, este credința, religia mea, ancora în realitatea dimensiunii noastre. Dă combustibil corpului și mă ajută să mă cunosc, să mă înțeleg mai bine. Este o cale de comunicare mult mai subtilă, care ține de o altă înțelepciune. Noi, toată ziua, vrem să fim ascultați. În momentul în care tăcem, observăm lucrurile și reușim să le contemplăm, se activează ceva din noi mult mai profund decât straturile din care este construită societatea din jur. Dansul este conexiunea mea cu corpul, cu cosmosul, cu infinitul.
Nesomn
Foto: Dani Ioniță
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.