În 2017, am descoperit, în timpul unei cercetări de arhivă, că puține dintre fotografiile cu localități aromâne din Fondul Manakia al Muzeului Național al Țăranului Român – una dintre cele mai importante colecții de imagine veche păstrate în România – sunt localizate, multe dintre ele având în registru o descriere sumară, făcută în spiritul național al începutului de secol XX, de tipul: „Comună românească din Balcani.” Pe unele le-am identificat imediat, urmare a cercetărilor de teren realizate pe parcursul anilor în Munții Pindului. Pentru altele, povestea e puțin aventuroasă, a urmat o nouă cercetare de teren, în Grecia și în Macedonia deNord. Tot atunci am avut ideea de a reface astăzi fotografiile, cu exact aceeași încadrare ca frații Manakia, pe la 1900. Cât de mult s-a schimbat lumea aromânilor și, în general, cât de mult s-au schimbat Balcanii în ultima sută de ani?

Ianaki și Milton Mankia

Frații Ianaki și Milton Manakia s-au născut într-o familie de păstori aromâni, în a doua parte a secolului al XIX-lea, la Avdela, un sat cocoțat pe înălțimile Munților Pindului, pe atunci încă în Imperiul Otoman, astăzi, în Grecia. Istoria îi va reține drept autori ai unui număr mare de fotografii de o importanță documentară deosebită și drept primii cineaști care au înregistrat un film pe teritoriul Imperiului Otoman și în Balcani, la numai un deceniu după ce frații Lumière realizaseră primul film din istoria omenirii. Cei doi urmează școala românească din satul natal, apoi liceul românesc de la Ioanina, iar drumurilor lor se vor desprinde de cele ale strămoșilor, posesori de mari turme de oi. În schimb, vor deveni „transhumanți” prin Balcani, pentru a realiza fotografii, într-o perioadă extrem de complicată din punct de vedere politic și istoric, care însemna prăbușirea definitivă a Imperiului Otoman, apoi războaiele balcanice, urmate de trasarea granițelor naționale. Cei doi își vor deschide un atelier fotografic la Ioanina, pe care, prin 1094, îl vor muta la Monastir, Bitolia de astăzi din Republica Macedonia de Nord, pe atunci, de secole, capitală a provinciei otomane Macedonia. Ianaki și Milton vor călători prin satele, unele foarte izolate în munți, dar și prin orașele și târgurile provinciei, pentru a realiza, la comandă, fotografii. Era o profesie făcută cu pasiune și foarte mult talent, dar, mai ales, era o modalitate de a-și câștiga traiul. Majoritatea fotografiilor sunt portrete de oameni obișnuiți din acea perioadă, îmbrăcați în costume tradiționale sau în haină „nemțească”. Modernitatea și arhaicul, contemporane mai mult ca niciodată în acea epocă de început de modernizare a Balcanilor, se văd bine în fotografiile lor. Am avut surpriza să constat că nu era vorba de lumi diferite, care trăiau simultan, dar care, rareori, veneau în contact, așa cum eram tentat să cred și precum prezintă majoritatea istoricilor interesați de epocă. Era vorba de altceva: de lumi suprapuse. Uneori, aceeași oameni apar în fotografii, în funcție de context, când în ipostază de păstori, în haine tradiționale, când în haine „bune”, de oraș, domni și doamne aliniați la moda și luxul european. Portretelor li se adaugă fotografii de evenimente de familie, nunți sau înmormântări, petreceri la marile sărbători religioase, dar și unele evenimente politice, precum vizita sultanului la Bitola, care devine subiect de film pentru cei doi frați.În 1906, Ianaki și Milton Manakia sunt invitați la București, pentru Expoziția Generală Română, ocazie cu care primesc titlul de fotografi ai Curții Regale a României. Cu acest prilej, un fond de fotografii reprezentând portrete de aromâni și așezări ale aromânilor din Pind a fost achiziționat de Tzigara Samurcaș pentru Muzeul de Artă Națională proaspăt înființat, strămoșul Muzeului Țăranului Român de astăzi. Acestea sunt fotografiile pe urma cărora am pornit, alături de D.B., colegul meu american.

La București, frații Manakia văd pentru prima oară o proiecție de film și află astfel de tehnica cinematografică a fraților Lumière. Sunt uluiți, așa că Ianaki merge la Paris, apoi la Londra, pentru a cumpăra o cameră de filmat. E întâmplarea! camera de filmat cu numărul 300 din lume, un Bioscope.

Într-o vreme în care se filmau cu precădere noile cuceriri ale tehnicii, zgârie-norii și vapoare transoceanice, cei doi frați urcă în satul lor de munte și, prin 1906 sau în 1907 (anul e nesigur), realizează un documentar etnografic. Fără să-și fi propus, prin el, ei ating, dintr-o lovitură, deși filmul e foarte scurt, un triplu record mondial. E primul film făcut vreodată în încă foarte vastul Imperiu Otoman, precum și primul documentar etnografic din Balcani. De fapt, primul documentar de orice fel din Balcani. Subiectul? Prelucratul tradițional al lânii. Sunt filmate grupuri de femei în costume populare. Printre ele, chiar în centru, câteva secunde în prim-plan, Despa, bunica fraților, care avea 114 ani, după mărturia lu Milton. Oricât de înaintată ar părea, vârsta ei nu era și nu e ceva neobișnuit la aromânii din Pind. Cu alte cuvinte, bunica Despa s-a născut în 1793, cu 224 de ani în urmă, adică în veacul al XVIII-lea, în timpul lui Ali Pașa, pe vremea când Napoleon abia începea să devină Napoleon. Dată incredibil de veche pentru un om pe care azi putem să îl vedem în mișcare, într-un film; un alt record de care cei doi frați nu au fost conștienți când filmau acasă. Nu papa Leon al XIII-lea, născut în 1810, și nici Rebeca Klarke, născută în 1804 în Marea Britanie și înregistrată cu o cameră Kinora în 1912, nu sunt cei mai „vechi“ oameni filmați vreodată, cum a reținut istoria oficială a cinematografiei, ci maia Despa din Avdela, mama mari a lui Milton și a lui Ianaki Manakia. Nu un om celebru, din Europa vestică, motorul tehnicii și al „civilizației”, ci o bătrână din Munții Pindului, dintr-un sat izolat și de nimeni știut din Balcanii despre care a căror existență Europa aflase abia de curând, din Balcanii care fierbeau și despre care ziarele vestice relatau cu oroare și fascinație în același timp.

Despre cât de complicată e soarta Balcanilor în acea vreme vorbesc hărțile de epocă ale provinciei otomane Macedonia. Spre sud, deși nu apare pe hartă, e Avdela, satul fraților Manakia, și, puțin mai la nord de acesta, orașul Monastir, de data aceasta însemnat pe hartă, unde își aveau atelierul fotografic frații și unde își vor deschide și un cinematograf foarte popular în întreaga regiune. Curând, Avdela va deveni parte a Greciei. Curând, Monastir se va numi Bitolia, pentru intră în componența Regatului Iugoslaviei. Iar aceasta e urmarea unor tensiuni istorice teribile. Hărțile înfățișează un amestec etnic greu de înțeles, în care e imposibil să trasezi granițe precise, cum visa ideologia epocii  de la numele provinciei Macedonia vine și cuvântul francez pentru un fel salată, macédoine... Dar hărțile înfățișează, prin nume, și disputele teritoriale din acel moment: o hartă are subtitlul point de vue bulgare, o alta, point de vue serbe. Pentru prima dată apare în discursul istoric, politic și cartografic al Europei o etnie de care nu auzise nimeni până atunci, macedonenii slavi, socotiți până atunci bulgari. Teritoriul era în egală măsură revendicat de Serbia și de Bulgaria, o altă parte însemnată a lui, de Grecia, iar harta locuirii etnice servea drept argument și principiu de împărțire într-o epocă în care națiunile, după secole de stăpânire otomană, voiau independență și cât mai mult teritoriu pe hartă.

La o simplă privire, nimic din acest conflict de interese politice și teritoriale nu se vede în chipurile oamenilor obișnuiți și în scenele etnografice din fotografiile Fondului Manakia.

La o privire antropologică, atentă la detalii, întreaga epocă se citește perfect, cu tot zbuciumul ei, iar fondul de imagine Mankia e o frescă perfectă a tensiunilor începutului de secol XX din Balcani. E un lucru extraordinar, greu de înțeles azi, fatul că Milton și Ianaki realizează portrete de aromâni, bulgari, greci, turci și slavi macedoneni fără a ține cont de etnie, într-o vreme în care conflictele naționale erau în toi.

De altminteri, frații îl vor fotografia pe sultan, familia regală a României, vor avea ocazia de a imortaliza atât portretul regelui grec, cât și pe cel al regelui Iugoslaviei. Milton are șansa de a-l fotografia apoi și pe Tito, pe vremea când acesta nu era conducătorul Iugoslaviei socialiste, aceasta reprezentând un noroc pentru soarta lui de mai târziu.

Aromânii erau și ei prinși în jocurile identitare tensionate ale epocii. Un puternic conflict diviza comunitatea. O parte a aromânilor, cea mai mare, a optat pentru o identitate națională grecească, luptând trup și suflet pentru Grecia. O alta, pentru identitatea românească, iar, în contextul schimbărilor de granițe de atunci, destul de mulți au ales își părăsească locul de origine și vină în Cadrilaterul pe atunci românesc. În acest vârtej, chiar satul fraților e ars, în 1905, de antarții greci, pentru orientarea lui puternic pro-românească.

Frații au fost de partea României, deși soarta îi va ține apoi departe de România. Astăzi, se vorbește mult în Grecia despre ei, în calitate de pioneri ai cinematografiei balcanice, se vorbește foarte mult în Macedonia de Nord și doar foarte puțin, mai deloc, în România. Fiecare dintre aceste țări balcanice îi revendică pe cei doi frați ca aparținându-le de drept.

Divizarea identitară a comunității nu a dispărut nici astăzi. Urmele sunt puternice, iar resentimentele, la fel, și aceasta a fost una dintre piedicile pe care a trebuit le depășesc în cercetările mele din Grecia. Deși mereu călduros primit, am fost nevoit uneori să fac uz de diplomație pentru a-i convinge pe unii dintre aromânii întâlniți în Grecia că nu am venit în satul lor fac „propagandă românească”.

Chiar viața fraților e grăitoare pentru soarta Balcanilor. După 1935, se vor despărți. Ianaki va muri la Salonic, în 1954, în Grecia, sărac și răvășit de moartea timpurie a fiului său. Din 1935 până la moarte, timp de aproape două decenii, Ianaki nu are posibilitatea de a-și revedea fratele, pentru Milton rămâne la Bitola, în Iugoslavia devenită socialistă și federativă din 1943. Granițele sunt ferme, de netrecut, și asta acolo unde, până nu demult, de secole întregi, circulația fusese ritmul firesc al vieții oamenilor, indiferent de etnie și religie.

Milton va avea parte de recunoaștere națională în Iugoslavia, pentru că întâmplarea făcuse să imortalizeze, la un moment dat, portretele de tinerețe ale unor comuniști iugoslavi, printre care, așa cum spuneam, Tito. Arhiva lui va fi cumpărată de statul iugoslav, îi vor fi luate interviuri, i se va dedica din timpul vieții un film documentar realizat la Zagreb. Moare în 1964, iar, din 1981, un festival de film documentar internațional, cu titlul Camera 300, are loc anual în Bitolia, fiind unul dintre cele mai importante și longevive festivaluri de documentare din Europa. Filmul artistic al regizorului grec Theo Angelopoulos To vlemma tou Odyssea/Privirea lui Ulise (1995), o capodoperă care vorbește într-un extraordinar și melancolic limbaj artistic despre soarta tristă a fărâmițării Balcanilor în state cu granițe închise și despre tragedia atroce a dezrădăcinării, pornește de la secvențele cu maia Despa filmate de cei doi frați în Avdela. Angelopoulos construiește periplul unui personaj contemporan prin Balcanii de după 1990, când granițele se redeschid, în căutarea unui ipotetic film pierdut al fraților Manakia. De fapt, în căutarea propriei identități pierdute. Deși aduce în prim- plan problema identitară, filmul nu spune, în mod paradoxal, nimic despre originea aromână a fraților, lăsând se înțeleagă aceștia au fost greci.

Fotografii din fondul Manakia al Muzeului Țăranului Român

Acest excurs prin povestea fraților a fost necesar pentru a înțelege, minimal, contextul cercetării de antropologie vizuală despre care voi vorbi mai jos. Din cele aproximativ 200 de fotografii aflate în Arhiva de Imagine a Muzeului Țăranului Român, o parte importantă, 32 la număr, reprezintă așezări aromâne. Fotografii panoramice, făcute de la distanță, ale unor sate, cu arhitectura lor absolut specifică, unele puțin cunoscute, altele legendare pentru aromâni, precum Samarina, cea mai înaltă așezare din Grecia și din Balcani, sau Moscopole, un oraș legendar de munte, al doilea ca populație din Balcani, după Stambul, în secolul al XVIII-lea, când avea tipografii, biblioteci și zeci de biserici. Moscopole se află astăzi în Albania și este redus la statutul de foarte mică așezare istorică, arsă și împrăștiată la 1788 de Ali Pașa pentru faima sa și pentru potențialul pericol de răzmeriță pe care îl reprezenta la adresa stăpânirii otomane în Balcani.

Cu o singură excepție, toate aceste fotografii înfățișând așezări aromâne respiră calmul izolării în natură, lângă vârfuri de munte, între păduri, foarte departe de marile drumuri care traversau peninsula. Dincolo de liniștea lor, ochiul antropologului citește, în fundal, zgomotul epocii, conflictele și zbaterea identitară a aromânilor de atunci, urmate de plecarea lor din aceste sate și orășele de munte către alte locuri, urmate de împărțirea lor între țări inamice și de imposibilitatea de a practica transhumanța pe drumuri care, brusc, au fost tăiate de granițe.

Muloviște, Macedonia de Nord, fotografie de frații Mankia

Atunci când le-a cumpărat de la cei doi frați, în 1905, Tzigara Samurcaș a notat pe câteva dintre fotografii numele așezărilor. Cele mai multe însă nu poartă un nume, ci doar indicația vagă: „Comună românească din Balcani”. Dincolo de scrisul foarte frumos, cu o caligrafie uluitoare, al lui Samurcaș, se ascunde gândirea epocii. Antropologul de astăzi trebuie fie precis, noteze cu maximă acuratețe locul și data realizării unei imagini. Pe fondatorul Muzeului Țăranului Român îl interesa, în primul rând, identitatea românească a acestor sate aflate departe de România, și nu precizia geografică și etnografică.

În august 2017, în chiar ziua în care urma plec în Grecia cu colegul meu american D.B. (care însoțise până atunci în toate cercetările de teren din Balcani), pentru un alt episod al cercetărilor noastre de teren, am poposit la muzeu pentru a-i arăta și lui (abia sosise la București) originalele acestor fotografii. Atunci am constat, împreună, că și din cataloagele muzeului lipsea localizarea exactă a imaginilor. Am recunoscut imediat mai multe dintre așezări, deoarece poposisem acolo de numeroase ori în cercetările noastre anterioare. Ilochori (Dobrinovo, în aromână) a fost ușor de identificat păstrează în piața lui cel mai bătrân platan din Grecia, de peste 1000 de ani, chiar dacă, astăzi, așezarea, cândva grandioasă și foarte populată, nu mai arată deloc la fel, pentru că a fost arsă crunt de trupele germane în retragere în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. La fel de ușor de recunoscut au fost Kalarites/Călarli și Syrako/ Sereacu, cu arhitectura lor de piatră, neschimbată până astăzi acolo petrecusem săptămâni întregi pentru scrierea unuia dintre capitolele din teza mea de doctorat în Arhitectură. De asemenea, și alte locuri. Observațiile noastre au fost imediat notate în registrele muzeului, iar coordonatoarea arhivei, Simina Bădică, a scris într-o postare de pe pagina muzeului că cea mai bună zi pentru curatorul unei arhive e ziua în care află lucruri noi de la alții despre clișeele din propria arhivă. Fotografia de la pagina următoare e „furată” de Simina, în timp ce eu și D.B. povesteam despre aceste sate, spunându-le pe nume, amintindu-ne de aromânii și de poveștile acelor locuri. Dar unele dintre fotografii erau și pentru noi un mister. Atunci, brusc, am decis schimbarea traseului inițial plănuit prin Grecia pentru a identifica toate fotografiile, încercând să refacem, cu aceeași încadrare, la peste o sută de ani distanță, toate imaginile cu satele aromâne ale fraților Manakia.

2017, august, studiind fotografiile originale în Arhiva de imagine de la MȚR

Peste două zile eram în Macedonia de Nord. Fotografia orășelului Krushevo (Crușuva, în aromână) purta notația de mână a lui Samurcaș: Comuna Crușuva arsă de turci în timpul revoluției bulgare din 1903 August 15. Totul era să identificăm cu exactitate locul din care frații fotografiaseră așezarea. Kushevo nu e o comună, ci un orășel, cel mai înalt din Balcani, locul unde s-au refugiat o parte din aromânii din Moscopole după distrugerea orașului, despre care am pomenit mai devreme. Li s-au adăugat, în timp, mijacii, o populație de macedoneni slavi, foarte interesantă din punct de vedere antropologic, albanezi ortodocși, slavizați astăzi, greci și slavi macedoneni propriu-ziși. În secolul al XIX-lea, Krushevo devine un centru negustoresc important – aromânii de aici întrețineau legături comerciale cu Viena și Budapesta sau cu alte orașe mari din Europa Centrală. Aceasta a dus la prosperitate. Prosperitatea a dus la o modernizare și o europenizare rapidă, iar bogăția de atunci a orașului se citește în arhitectura fermecătoare și ruinată de astăzi a caselor, un amestec de stil otoman cu elemente venețiene și detalii arhitecturale central-europene. Pentru Macedonia de Nord, acest orășel are o importanță istorică de maximă semnificație. Istoria oficială a Republicii Macedonia îl socotește chiar punctul de început al ideii de independență a țării.

În 1903, de Sfântul Ilie, locuitorii din Krushevo se revoltă împotriva stăpânirii otomane. De aceea, revolta se cheamă, în cărțile de istorie, Ilinden. Capul rebeliunii e un aromân, Pitu Guli, astăzi erou național în Macedonia de Nord. E proclamată o republică și este scris un manifest, numit de istorici Manifestul de la Krushevo: un apel către toate națiunile din Macedonia, indiferent de religie și etnie, să lupte împotriva otomanilor. Trebuie să recunoaștem că ideea unei republici multinaționale și multiconfesionale e de o modernitate uluitoare pentru începutul de secol XX în Balcani. Autoritățile turce ignoră inițial revolta, socotind orașul e prea mic și prea izolat pentru a merita atenție. Apoi se sperie și îndreaptă asupra orașului o forță armată disproporționat de mare în raport cu numărul locuitorilor. Iar Krushevo rezistă în luptă neașteptat de mult acestei forțe armate turcești. 10 zile, timp în care locuitorii s-au organizat admirabil pentru a lua decizii: au constituit un consiliu al orașului format din 60 de membri (20 de aromâni, 20 de bulgari macedoneni, 20 de greci, ca toate etniile din oraș să fie egal reprezentate), au topit clopotele bisericilor pentru a-și face arme, au improvizat o fabrică de muniție.

Muloviște, Macedonia de Nord, fotografie refăcută cu aceeași încadrare în 2017

Frații Manakia sosesc la 2 zile după ce orașul fusese distrus de turci și fac fotografia ajunsă la noi. Cu această fotografie în mână am pornit la pas, prin Krushevo, în august 2017, pentru a identifica cu exactitate locul realizării ei. L-am găsit repede, dar poziția, în sine, părea aproximativă. Unghiul pe care îl obțineam pentru imaginea de azi era fie prea jos, fie prea sus față de fotografia veche, asta în funcție de strada pe care ne aflam. Am realizat repede că, de fapt, fotografia fusese făcută de pe o poziție aflată între cele două străzi, unde astăzi e o casă. Am recurs, desigur, la aparatura din dotare, adică la dronă, pentru a face fotografia de deasupra casei. Așa am ajuns acolo unde dorește să ajungă orice antropolog, adică la o cafea și la povești, în casa familiei care locuia în casă, Vasko și Ljubica, înconjurați de copii și de nepoți și care, în ciuda numelor, sunt aromâni. Poveștile au curs și istoria locului a căpătat chip uman. Nu voi transcrie aici istoriile auzite. Ele își vor găsi rostul, poate, într-o viitoare carte.

Krushevo, Macedonia de Nord, 2017

Comparând fotografia făcută în august 2017, în cercetarea de teren, cu cea din august 1903, a fraților Manakia, am constat că puține case de atunci mai existau încă. Ghidurile turistice ale Macedoniei de Nord prezintă orașul drept refăcut aproape identic după distrugerea din 1903, dar comparația vizuală a imaginilor m-a dus către o cu totul altă concluzie. Refacerea orașului a fost aproximativă, departe de prosperitatea lui de secol XIX. Identic a fost refăcută doar biserica aromână. Locuitorii din Krushevo au fost mari sculptori în lemn, iar legenda pe care am auzit-o la Krushevo spune că meșterul care lucrase la catapeteasma bisericii ani la rând o terminase cu doar puțină vreme înainte ca turcii să radă biserica de pe fața pământului. Aflând de distrugere, meșterul a înnebunit și a putut fi văzut tot restul vieții sale umblând fără noimă prin oraș, călare pe un măgar, rostind vorbe fără șir și fără rost.

Un alt detaliu din această fotografie a fraților Manakia a dus către o surpriză de proporții. Am constat că interlocutorii noștri din Krushevo sunt nemulțumiți de notația lui Samurcaș de sub ea, care vorbește despre revoluția bulgară de la 1903. E revoluția macedoneană, ne-au spus ei, noi nu suntem bulgari... Povestea identităților naționale e complicată și ambiguă în Balcani. Până la început de secol XX, locuitorii slavi din Macedonia de Nord erau socotiți bulgari și nici un istoric de atunci nu folosește, pentru ei, numele de macedoneni. Ideea unei identități diferite a lor față de bulgari prinde contur în contextul sfârșitului de secol XIX și începutului de secol XX și e, apoi, o pedală pe care apasă politic autoritățile și educația de stat din timpul Iugoslaviei comuniste. Astăzi, deși macedoneana e clasificată de majoritatea lingviștilor drept un dialect bulgar, în ciuda eforturilor de îndepărtare a ei de bulgară din perioada iugoslavă, locuitorii din Macedonia de Nord sunt foarte mândri de o identitate separată a lor, pe care, în convorbirile cu ei, am constat că o coboară până la Alexandru Macedon, care, istoric vorbind, nu avea cum fie slav... Și mai complicat e țesutul identitar când cei care îți explică acest lucru își spun că ei sunt macedoneni, nu bulgari, apoi îți spun sunt aromâni și aromânii sunt latini, nu macedoneni. Pentru a nu genera discuții pe teme etnice care ne-ar fi bruiat comunicarea cu oamenii locului, am decis să tăiem înscrisul de sub reproducerea tipărită a fotografiei fraților Manakia pe care o aveam cu noi. Acela a fost momentul surprizei, când am realizat că, fără să fi plănuit o secundă acest lucru, făcusem fotografia nu doar din același loc, ci și în aceeași zi, la fix 114 ani distanță în timp. Până atunci nu constatasem acest lucru, pentru că nu luasem în calcul diferența de calendare. În 1903, anul revoltei de Ilinden, și în 1905, anul notației lui Samurcaș, era încă în uz calendarul iulian. Abia după ce am adăugat 13 zile, am constat suprapunerea cutelor de timp. Făcusem fotografia în exact aceeași zi! Un antropolog cu greu crede în semne și alinieri de astre, dar coincidența e una profund simbolică.

Pe teren, Krushevo, Macedonia de Nord, 2017, încercând refacerea cu aceeași încadrare a fotografiei fraților Manakia

Călătoria pe urmele fotografiilor fraților Manakia a continuat la Trnovo (Târnova, în aromână) și Magarevo (Măgăreva, în aromână), două mici sate așezate, de asemenea, în Macedonia de Nord. Și aceste două fotografii erau însoțite de scrisul de mână al lui Samurcaș, iar numele localităților era clar precizat.

Trnovo, Macedonia de Nord, 2017, fotografie refăcută după frații Manakia, având
aceeași încadrare

La fața locului, surpriza a fost alta. Nimic nu semăna astăzi cu ce vedeam în imaginile vechi. Satele acestea, cândva și ele prospere, au avut o soartă cruntă în cel de-al Doilea Război Mondial, când au fost distruse de trupele germane, după cum ne-au spus locuitorii. Era firesc, prin urmare, să nu reperăm clădiri. Dar era ceva mai ciudat: nici forma munților nu semăna deloc, or munții nu își schimbă forma în 100 de ani. Am bănuit că localizarea înscrisă de Samurcaș, probabil pe baza indicațiilor celor doi frați, e greșită. După o zi de mers prin cele două sate vecine, am realizat la un moment dat că, de fapt, în spate e un detaliu tehnic. Tehnica fotografică folosită de frații Manakia nu permitea întotdeauna clarități de fundal, așa că, de dragul clarității și interesați doar aspectul așezărilor, frații suprimaseră, la transpunerea clișeului de sticlă pe hârtie, fundalul, adică munții din spate.

Am cules acolo povești despre război și plecări. Am găsit doar două case care supraviețuiseră din vechiul sat, dar care nu apăreau în fotografie și, în cele, din urmă, am realizat că, din fotografia fraților Manakia de la Trnovo, a rămas până astăzi doar platanul bătrân, foarte înalt, cândva aflat lângă biserică și impozanta școală românească. În fotografia originală, el se vede clar. L-am fotografiat doar pe el, astăzi, la o sută de ani distanță. Legenda tuturor satelor aromâne leagă întemeierea așezării de plantarea unui arbore și doar copacul acesta pare fi rămas întreg, la Trnovo, după trecerea nemților...

Iliohori / Dobrinovo, Grecia, fotografie refăcută în 2019

Syrako / Seracu, Grecia, fotografie refăcută în 2017

Kalarites / Călarli, Grecia, fotografie refăcută în 2017

Makrino / Măcrinu, Grecia, fotografie refăcută în 2018

Ar fi prea mult reiau întregul traseu al refacerii acestor fotografii. Uneori a fost simplu, uneori a fost complicat, alteori a fost pur și simplu un noroc. Poveștile abundă, uneori mai interesante prin coincidențe decât cea de la Krushevo. În decembrie 2021, imediat după Crăciun, am încheiat seria refacerii cu aceeași încadrare a celor 32 de fotografii, cu o imagine de la Metsovo/Aminciu, cea mai mare așezare a aromânilor din Grecia. Făcută tot iarna, exact ca în originalul fraților Manakia. Pentru proiectul acesta, a trebuit să consult hărți vechi, pentru că drumurile în sine către aceste așezări izolate s-au schimbat foarte mult în o sută de ani. Și chiar peisajul natural s-a schimbat enorm. Contrar a ceea ce mă așteptam, munții Greciei de astăzi sunt mult mai împăduriți și mai sălbatici decât în fotografiile fraților Manakia. Am înțeles acest lucru repede la fața locului, pentru că nu mai sunt turme mari de oi care să „roadă” coastele lor, iar așezările sunt mult depopulate. A trebuit să consult arhive, pentru că numele așezărilor sunt adesea complet diferite față de atunci printr-o lege din anii 1920, toate satele care aveau nume negrecești prin etimologie au primit nume noi, și doar acestea figurează pe hărțile contemporane.

Photo-elicitation, cum e numită în engleză (nu există traducere în română), e o metodă uzual folosită de antropologii vizuali, care știu că omenii reacționează emoțional în fața imaginilor. În satele din Pind, unde oamenii sunt profund atașați de așezarea de origine, chiar dacă locuiesc acum în altă parte și revin acolo doar pentru scurt timp vara, am întâlnit locuitori profund impresionați să vadă o imagine a satului lor de acum un secol, probabil prima fotografie făcută vreodată cu așezarea lor. Poveștile și istoriile lor au curs cu mult mai ușor decât dacă aș fi poposit acolo fără a avea cu mine aceste clișee ale fraților Manakia. Trebuie să recunosc, la rândul meu, că e un sentiment special și emoționat, de buclă a timpului care e scurtcircuitat în curgere, să te afli cu precizie în exact același loc, la un veac distanță, dar la niciun pas depărtare, de o realitate pe care o privești într-o fotografie, pe care o ții în mână, într-un prezent al tău, anulat de trecutul memorat de fotografie. În unele locuri, am descoperit, păstrate în case, fotografii identice cu cele pe care le aveam eu, deși proprietarii caselor nu cunoșteau vechimea și originea acestora. E cazul acestei imagini de la Laista/ Laka, din munții Zagori, înfățișând o zi de sărbătoare în piața satului. Cea din dreapta, provine din arhiva MȚR. Cea din stânga, s-a păstrat la Laista. Și acolo am trăit o poveste specială, dar locul ei e într-o viitoare carte.

Laista / Laka, Grecia: o fotografie descoperită în sat (stânga), în casa familiei Papatanasiu, și o fotografia aproape identică din fondul Manakia al Arhivei de Imagine a MȚR (dreapta). E foarte interesant cum, la o sută de ani distanță, fotografiile și poveștile se întâlnesc, în timpul cercetărilor de teren.

Nu simpla refacere cu aceeași încadrare a fotografiilor de acum un veac m-a interesat. Aceasta a fost mai mult o cale de intra în comunitățile aromâne din Balcani, de a vedea felul lor de viață. Cel de azi, nu cel de ieri. Tocmai de aceea, titlul acestei relatări e În Balcani, dincolo de ieri. Cât de mult s-a schimbat lumea vlahilor și, în general, cât de mult s-au schimbat Balcanii în ultima sută de ani?

Aceasta e întrebarea care mă preocupă. Fotografia s-a dovedit a fi un instrument de cercetare de teren deosebit de util, un drum către concluzii care țintesc la înțelegerea felului în care se transformă în timp lumile mici și comunitățile izolate. Tocmai de aceea, deși am încheiat refacerea și identificarea localizării celor 32 de imagini vechi, proiectul meu de teren e departe de final și se va concretiza, cândva, sper, într-o carte sau într-un film documentar. Va urma un număr de ani în care, tot la fața locului, pe urmele fraților Manakia, voi încerca să descopăr povești de viață de azi în continuitatea sau discontinuitatea timpului de un veac și ceva scurs de atunci până la noi. Pentru a înțelege, antropologic, din povești de viață, cursul istoriei din Balcani.