Povestită de el, cea mai banală istorioară capătă zeci de nuanțe. O plimbă dintr-un zonă în alta, modificând perspectiva auctorială ba cu complicități, ba cu priviri pline de subînțeles, ba cu detașare, ba cu un sarcasm moderat. Niciodată nu lipsește o tușă de ironie. Autoironia se înțelege și ea de la sine. Mai cu un cuvânt, mai cu o privire câștigă empatia auditoriului sută la sută. Ascultătorii îl urmează până în pânzele albe. Asta și pentru că niciodată umorul lui nu este distrugător. Povestitorul nu desființează pe nimeni. Nu pentru că și-ar păstra obiectivitatea, ci pentru că mama natură pare să-l fi înzestrat cu o formă specială de toleranță. Mai întâi, se pune în locul celui despre care vorbește. Apoi revine, pe nepusă masă, la rolul celui care istorisește.

Tot schimbând așa perspectivele, povestea se îmbogățește cu o nuanță, apoi cu încă una, apoi cu alta. Se ramifică și se diversifică, o ia ba într-o parte, ba în cealaltă. Și, de regulă, totul se sfârșește cu niște cascade de râs sănătos. Nicu Mihoc are puterea să stârnească același efect în viața de zi cu zi ca și pe scenă. Are replică, are talent și mobilitate cu carul. Spuse cu un haz nebun, poveștile lui magnetizează pe oricine le ascultă. Pe scenă, efectul se dublează datorită prezenței și unui firesc numai al lui. Nicio replică nu pare făcută, nimic nu sună elaborat, totul curge natural. Dar profesioniștii știu câtă muncă ascunde genul acesta de „natural”. Și, dacă mai adaugi și bomba de energie care însoțește pe scenă calitățile menționate până acum, s-ar putea ca portretul să se apropie de original. Așa arată omul, așa își construiește și personajele.

Nu și-a pierdut plăcerea să vorbească despre teatru, să-l disece, să-și analizeze rolurile. Nu este actorul sastisit, cu multe succese la viața lui, care le-a trăit pe toate, a interpretat tot ce putea să prindă cu geniul lui comic iar acum nu i-a mai rămas decât postura superior-sfătoasă. Dimpotrivă, plăcerea de a juca țâșnește din el secundă de secundă. Iar instinctul pare să-l ajute să nuanțeze și să dozeze în cel mai eficient mod.

Nicu Mihoc a lucrat cu mulți regizori importanți: Radu Afrim, Theodor Cristian Popescu, Silviu Purcărete, Alexandru Dabija, iar în film cu Nae Caranfil (Restul e tăcere) și cu Tudor Giurgiu (De ce eu?). Dar regizorul alături de care a avut cele mai mari performanțe este, probabil, Cristi Juncu. În spectacolele acestuia, Nicu Mihoc, pur și simplu, strălucește. Personajele i se colorează în tot spectrul. Nicio replică nu e lăsată la voia întâmplării. Orice cuvânt are încărcătură. Drept e că de cele mai multe ori comică, ceea ce-l face și mai iubit de către public.

Nicu Mihoc rămâne un spirit liber. A jucat la Odeon, la Act, la Naționalul din Târgu Mureș, la cel din Cluj și la cel din Sibiu. Pe vremuri, a fost director artistic la Naționalul din Târgu Mureș. Apoi, când postul nu i-a mai oferit posibilitatea de a aduce ceva nou, a renunțat la el ca să fondeze Teatru 74 alături de o mână de prieteni în care a crezut. Aici echipa a creat adevărate bijuterii. La momentul înființării, Teatru 74 își propunea să aducă pe scenă texte contemporane care să se plieze pe spiritul timpului, într-o perioadă când era mare secetă, și să răspundă nevoii de poveste a publicului. Le-a oferit tinerilor regizori care aveau ceva de spus posibilitatea de a monta după placul inimii, fără imixtiuni și presiuni din afară. Pentru o perioadă, Teatru 74 a fost unul dintre cele mai performante teatre independente de la noi. Dar lipsa de sprijin de la instituțiile statului, ba, mai mult, bețele în roate pe care acestea i le-au pus l-a îngropat. Din 2017, actorul s-a întors ca director artistic la Naționalul din Târgu Mureș.

În ciuda aparenței simpatice, a imensului său talent de comunicator și a zecilor de bancuri pe care le spune cu un haz nebun, esența personajului nostru este cea a unui constructor cu viziune. Nicu Mihoc are fler. Găsește tineri talentați și le dă o șansă fără să-i copleșească cu sfaturi. Așa s-a întâmplat cu Radu Afrim pe când era la început de carieră. Vecinătatea lui Nicu Mihoc și a colegilor lui l-au ajutat și pe Cristi Juncu să înflorească și să ajungă la deplină maturitate. De când este, din nou, director artistic la Naționalul din Târgu Mureș, a invitat o echipă redutabilă de regizori axați pe texte contemporane, cu care orice teatru s-ar mândri: Bobi Pricop, Cristi Juncu, Sorin Militaru, Adi Iclenzan, Alexandru Dabija, Theodor Cristian Popescu. Iar dacă instituțiile statului îl vor ajuta de data aceasta, Compania „Liviu Rebreanu” are șansa să devină una dintre cele mai performante din țară. Să vedem!