Rândurile de mai jos transcriu conferința Katharsis și tehnologie. Noile media pun pe fugă emoția? organizată de Muzeul Municipiului București – Palatul Suțu. Când alegi o asemenea temă, primul invitat la care te gândești în România 2018 este regizorul Bobi Pricop. El pare cel mai dedicat și cel mai performant regizor care integrează new media în teatrul nostru de azi.
Discuția s-a purtat cu Bobi Pricop alături de colaboratorii săi, actorii Ada Galeș și Istvan Teglas, care au apărut în UFO, Teatrul Național București, de video designerul Mizdan, media artist în domeniul instalațiilor interactive, și de muzicianul Alexei Țurcan.
Cu vreo zece ani în urmă, într-un interviu pe care îl făceam cu o înaintașă a ta în aceste preocupări, regizoarea Carmen Lidia Vidu, ea spunea că efectul de recunoaștere în teatru nu mai este posibil fără video. Ești de aceeași părere?
Bobi Pricop: Cred că se poate foarte bine și fără video, dar suntem înconjurați zi de zi de telefoane, tablete și multă tehnologie de ultimă oră. Inevitabil, ele se răsfrâng asupra felului în care spunem poveștile pe scenă, unde lucrurile se întrepătrund cu viața reală. Dar cred că se pot face în continuare spectacole bune, memorabile și foarte actuale fără a folosi video sau tehnologie sofisticată.
După premiera ta cu Kepler-438B de la Teatrul Odeon, i-am luat un interviu autorului spaniol al textului, Guillem Clua, care spunea: „Teatrul evoluează, societatea evoluează, consumă o groază de audiovizual, filme, televiziune, jocuri video. Felul în care înghițim ficțiunea s-a modificat complet față de acum o sută de ani, cincisprezece ani sau chiar zece ani. Azi avem nevoie de un ritm rapid și de stimuli diferiți. Iar teatrul trebuie să țină pasul, să se folosească de toată această informație pentru a-și apropia publicul. Nu este nimic rău dacă nu o face, doar că spectacolul o să semene cu unul de acum cincizeci de ani și publicul s-ar putea să nu-l mai prizeze”.
Bobi Pricop: Pe mine m-au atins și spectacole montate clasic. Depinde mult de felul în care folosești orice tehnologie, chit că este una de bază, cum ar fi din construcția decorului. La urma urmei, și aceasta tot tehnologie este. Contează felul în care folosești acest instrument pentru a-ți spune povestea. Este un act personal al oamenilor de pe scenă, al celor care creează împreună un spectacol. Dacă spectatorul se întâmplă să rezoneze, rezonează, subiectiv, cu poveștile mai mult decât cu instrumentele cu care a fost construit spectacolul.
Istvan Teglas: Contează și povestea, dar și forma în care alegi să o prezinți. Încă mai avem nevoie de povești. Fiecare personaj are povestea sa. Când am început să repetăm la UFO, am constat că era un spectacol „normal”. Lucrasem de câteva ori și cu Carmen Vidu și am avut senzația că ea este mai rece, că pentru ea povestea nu contează. Taie în carne vie poveștile care nu au un traseu clar. Am încercat să mă adaptez la sistemul ei. La Bobi Pricop a fost mai clar. Aveam un personaj cu o poveste, așa că a fost mai aproape de mine și am putut să înțeleg modul său de exprimare.
Ada Galeș: Eu mă recunosc și mă regăsesc în toate gadget-urile, deși nu știu să le folosesc. Cred că trăim un moment de cumpănă în care nu știm cum să ne racordăm la tehnologizarea teatrului, o artă sacră care nu ar trebui periclitată în nici un fel. Pentru spectatori este interesant să vadă un mod nou de a spune povestea. Pot rezona, se pot mira, pot să se conecteze cu tehnologia și cu felul nou de a spune povestea, nu doar cu povestea în sine.
Istvan Teglas: Trebuie să precizăm că și dotarea tehnică este foarte importantă, iar teatrele noastre nu sunt pregătite pentru acest efort. De multe ori, cum s-a întâmplat și la UFO, am avut probleme mari. Nu am putut repeta pentru că lucrurile nu au mers așa cum trebuie.
Mizdan: Într-un articol citit recent, autorul se întreba dacă grecii ar fi folosit tehnologia. Clar, nu. În schimb, romanii, clar, da.
Alexei Țurcan: Faptul că nu știi cum funcționează wifi sau tableta nu înseamnă că nu poți să te bucuri de minunile internetului. Lumea care vine la teatru este pregătită să trăiască o experiență. Părerea mea este că tot ce apare nou trebuie încercat și folosit câtă vreme există regizori, actori și echipă tehnică.
Bobi, într-un material filmat, spuneai că folosirea tehnologiei poate fi cea mai scurtă cale către esență în teatru.
Bobi Pricop: Important este ca pentru fiecare poveste pe care o spunem pe scenă să ajungem la esență, adică să creăm puntea între scenă și public, să împlinim nevoia noastră și a spectatorilor de a comunica și de a ne regăsi. Există cazuri în care tehnologia avansată pune bariere între oameni. Dar, pentru că suntem în fiecare zi conectați cu tehnologia, fie că ne place sau nu, faptul că apare pe scenă ne ajută să ne regăsim.
Hai să precizăm: care este, pentru tine, esența în teatru?
Bobi Pricop: Pentru mine, esența felului meu de a face teatru este tocmai nevoia aceasta, nu atât a reprezentării, cât a dialogului.
Mă întreb sincer cât se mai poate vorbi despre esență în teatru. Care este legătura dintre ea și tehnologie?
Ada Galeș: Hai să luăm exemplul spectacolului lui Bobi Pricop, Pisica verde. Ceea ce povestește se întâmplă în capul unor adolescenți unde, oricum, se aud zgomote și muzică în continuu. La UFO, în povestea care trece de la noi la spectatori, emoția o dă tehnologia. Povestea pe care o spun nu ar fi aceeași dacă nu aș avea în spate tehnologia și muzica lui Alexei. Ar fi cu totul alta.
Istvan Teglas: Pe mine nu mă ajută să știu cum sunt eu prezentat pe ecran. Mult timp nu m-am uitat în partea stângă, unde erau ecranele, pentru că nici nu am știut că sunt acolo. Înainte de premieră, m-am uitat, m-am speriat și am ales să nu mă mai uit. Trebuie să transmit cumva acea esență fără să știu ce a creat Bobi în jurul meu. Mă ajută muzica și mișcarea din jur, dar nu mă bazez pe ele.
Bobi Pricop: Este un strat suplimentar care vine să îmbogățească felul în care tu îți spui povestea.
În Uciderea lui Mastromas, personajele vorbesc și nu se uită unul la altul, le vedem filmate și proiectate. De ce ai ales modalitatea aceasta? Ai putea să ne povesteși mai multe despre ea?
Bobi Pricop: Înainte de acest spectacol a fost Profu` de religie de la Craiova. Acolo nu exista nicio cameră de filmat. Dar, privind retrospectiv lucrurile și încercând să le analizez, cred că am folosit un fel de tehnică mai curând legată de film. Toți actorii erau aliniați în fața unei table și nu se uitau niciodată unul la celălalt. Vorbeau privind în față, ca și cum personajul ar vorbi direct cu camera. Am încercat să sincronizăm toate acestea, inclusiv gesturi și acțiuni care să se continue dintr-o parte în alta, dar fără ca personajele să se uite la ele. La Oradea, Uciderea ritualică a lui Mastromas a fost primul spectacol în care am folosit, într-un fel foarte rudimentar, o cameră video cu proiecție live. Spectatorii erau așezați pe două părți. Am încercat să prezentăm publicului care stătea pe o parte și perspectiva spectatorilor de vizavi. A fost un singur moment în spectacol în care lucrurile funcționau organic în sistemul acesta. Două personaje discutau privindu-se unul pe celălalt drept în față pe ecranul pe care era proiectată imaginea celuilalt. Mai ales când avem de-a face cu niște scene mari, un detaliu sau un close-up al actorului te ajută să empatizezi cu felul în care trăiește acel moment. Îmbunătățește percepția asupra a ceea ce face actorul.
Trebuie să recunosc că un spectacol care pe mine m-a topit a fost Pisica verde de la Teatrul „Luceafărul” din Iași. Intrai pe scenă, în plin zgomot. Lumina era slabă. La fel ca tine, toți cei din jurul tău aveau căști pe urechi. Oamenii se agită, se plimbă de colo-colo, își schimbă locul. Din întuneric, în căști, se aud voci care povestesc. Nu știi de unde vin. Te uiți surprins în dreapta, în stânga și, dacă ai noroc, reperezi personajul care vorbește de abia la ultimele cuvinte. Când și când, actorii țipă ca la concertele rock. A fost prima dată când în teatrul românesc s-a folosit metoda silent disco. Cum ți-a venit ideea? Cum ai ales tehnica respectivă?
Bobi Pricop: Lucrurile s-au petrecut organic. A fost dorința celor de la Teatrul „Luceafărul” din Iași să facă un spectacol pentru adolescenți. Mi-au propus să aleg eu un text, mi-a fost foarte greu, dar cred că textul Elisei Wilk are calitatea de a lăsa mână liberă regizorului. Există șase personaje adolescente care povestesc o întâmplare tragică dintr-o noapte, într-un club unde un personaj va fi omorât de un altul. Personajele se confesează spectatorilor, dar autoarea nu dă niciun fel de detalii în privința locului în care se întâmplă confesiunea. Poate fi în secția de poliție, la ei acasă... Nu există vreun indiciu clar. Când am început repetițiile cu actorii, mi-am dat seama că ar fi mult mai puternic ca gândurile și poveștile personajelor să se deruleze chiar în mijlocul petrecerii. Ușor-ușor, împreună cu scenografa spectacolului, Irina Moscu, decorul a ajuns în varianta clubului în care toți spectatorii sunt invitați și în care personajele mărturisesc peste muzica antrenantă pe care dansează toată lumea. Și chiar dacă nu îi vezi tot timpul în marea de oameni și în toată șerpuiala aceea, chiar dacă inițial pare că o cască te-ar izola, faptul că o porți pe urechi și că ești acolo împreună cu toată lumea, că nu stai în sală ca la teatru te ajută să empatizezi mult mai mult cu personajele și cu povestea fiecăruia.
Aș vrea să-i întreb pe Mizdan și pe Alexei Țurcanu dacă ei cred că tehnica aceasta va pătrunde în teatru.
Bobi Pricop: Nu este o tehnică propriu-zisă. Există niște petreceri la care participanții nu ascultă muzică în boxe, ci au căști pe urechi și pot alege pe diverse canale ce muzică ascultă. Nu este o tehnică obișnuită în teatru. A fost o încercare, nu cred că poate deveni recurentă. Ulterior, am văzut un spectacol extraordinar la Theatre de Complicite, The Encounter, de Simon McBurney. Acolo, într-adevăr, lucrurile se întâmplă organic, dar într-o altă direcție. Este dramatizarea unui roman, o incursiune într-un trib amazonian. Toți spectatorii au căști pe urechi. Un singur actor pe scenă, fără nici un fel de decor, creează toată lumea sonoră, folosind tehnologia binaurală. Pe scenă sunt două microfoane care captează sunetul la fel cum le captează urechea omenească. Cu căștile pe urechi auzi ceea ce se întâmplă pe scenă ca într-un fel de 3D. Totul devine absolut imersiv. Ți se ridică părul pe mâini de cât de aproape simți actorul acela singur pe scenă. Este la 50 de metri de tine și îl simți ca la 20 de centimetri.
Alexei Țurcanu: Mi se pare ciudat cum se pune problema. Toate domeniile cunosc deschiderea spre inovație. Câtă vreme se fac lucruri frumoase, lumea le reține și iese de acolo cu ceva, trebuie încercate, indiferent cât de intruzive par aceste tehnici în domeniul teatrului.
Mizdan: Eu mă întreb când s-au pus prima dată lumini pe scenă, tot așa discutau oamenii despre tehnică?
Bobi Pricop: Și de la frunzele vopsite până la un decor real a fost un pas important. Oamenii sunt mult mai deschiși să renunțe la un fel anume de a privi teatrul. Pentru mine a fost foarte important să aduc oameni și creatori care nu s-au pregătit pentru teatru, care fac cu totul alt fel de lucruri, cum e Mizdan, care e programator, cum sunt Paul Popescu sau Alexei Țurcanu, care nu mai lucrase în teatru și așa mai departe. Uneori, au fost mai bine primiți, alteori, mai puțin bine. Modul lor mai deschis și mai natural de a vedea lucrurile și de le face să funcționeze și în teatru aduce o infuzie de prospețime și ajută spectatorii. Pentru că toți ne dorim să întâlnim la teatru experiența care ne transformă. Nu totdeauna reușim, dar trebuie să murim încercând.
Tu, ca și scenografa Irina Moscu, amintiți des de un teatru imersiv. Mizdan făcea referire la greci. Dacă mă gândesc bine, arta teatrului începe și continuă pentru mult timp ca un fenomen al comunității. Mi se pare că tehnicile folosite de voi virează mai degrabă către o cultură a individualității. Prin silent disco spectacolul se adresează fiecăruia în parte izolându-l cumva de restul. Chiar dacă este un teatru imersiv, rămâne mai ales o experiență individuală. Mai vizează creatorul de teatru un împreună?
Bobi Pricop: La prima reprezentație cu Pisica verde au venit adolescenți. Nu s-a mai înțeles nimic din spectacol. Era o poveste în sine felul în care ei interacționau cu spațiul și cu personajele. Acela era adevăratul spectacol. Era o bucurie enormă să-i urmărești. De fiecare dată se creează un sentiment foarte puternic de împreună. Tocmai puterea de a-ți alege locul în care stai, în orice moment, faptul că poți să dansezi, poți să interacționezi cu personajele te ajută să te scufunzi în spectacol.
Ada Galeș: Împreună... cu cine? Împreună cu spectatorii. Poate că nu-i văd foarte bine, poate că nu sunt conștientă de reacțiile lor atunci când sunt pe scenă. UFO este un spectacol de la care lumea pleacă schimbată. La fiecare reprezentație, Bobi îmi atrage atenția să nu uit că spectacolul este cu cei ce sunt în sală în momentul acela și că este pentru ei. Totul a fost construit după acest principiu: alegerea momentului în care mă uit în cameră, alegerea momentului în care mă ia vântul pe sus... Intenția este ca spectatorul să reacționeze organic la ceea ce propunem noi, nu doar să se minuneze, să spună „Wow, ce actorie bună, ce decoruri frumoase! Îmi place ce-au făcut băieții ăștia și mă regăsesc în spectacol”.
Istvan Teglas: Ca spectator, am o experiență personală. Am stat în sală alături de oameni cărora nu li s-a întâmplat ce mi s-a întâmplat mie și invers. Împreună nu cred că are legătură cu acest fel de exprimare. De vreo două-trei ori în viață am fost la un spectacol – care nu era de teatru –, unde am simțit că toți cei din sală am avut aceeași senzație pentru o secundă sau cam așa. Într-adevăr, a fost un fel de catharsis. Dar, în general, la orice spectacol care îmi dă ceva, consider că acel ceva este de natură personală. Nu caut să fac legătura între noi toți cei din sală. Dacă se întâmplă, atunci este cu atât mai bine.
Am făcut, împreună cu Ilinca Urmuzache, un interviu cu actrița Diana Lazăr, de la Teatrul ,,Matei Vişniec” din Suceava, care a jucat în spectacolul tău, Tigrul din oraşul nostru. Dacă am înțeles bine, ați folosit un procedeu care captează o proiecție și o transformă în hologramă. Cu această hologramă interacționează actorii de pe scenă. Îmi permit să vă citez un fragment. Actrița spune:
„Practic, în faţa şi în jurul meu nu văd nimic. Din spate nu se văd hologramele. Trebuie să mă poziţionez în aşa fel încât să fiu exact în locurile în care ar funcţiona iluzia. O scenă în care proiecţia este absolut impresionantă este cea cu pensionarul. Sunt nişte obiecte - un scaun, un fotoliu, un telelevizor, o fereastră - care încep să plutească în jurul lui. E foarte realist, totul se îmbină perfect, e foarte puternic vizual. Şi în scena cu noul îngrijitor de la zoo vorbind despre depresie, Cosmin e în picioare nemişcat, iar suprapus pe el este holograma lui care face alte mişcări, urlă, iese din el, se dublează. Câteodată nu îţi dai seama dacă e holograma sau dacă e actorul. Nu îţi dai seama ce e adevărat şi ce nu e adevărat. Mulţi prieteni care au văzut spectacolul mi-au spus că nu îţi dai seama cum se produce holograma, nu înţelegi mecanismul.”
Aș rămâne la acest „Nu îţi dai seama ce e adevărat şi ce nu e adevărat”. A fost intenționat?
Bobi Pricop: Nu cred că nu îți dai seama ce este real și ce nu. Acolo există o folie holografică și anumite elemente de construcție a spectacolului. Decorul este prezent în acea hologramă, dar lucrurile sunt bine delimitate și se interconectează cu povestea. Textul Gianinei Cărbunariu pleacă de la întâmplarea cu tigrul care a evadat de la grădina zoologică din Sibiu și a fost omorât cu brutalitate pe străzi. Ea face un fel de documentary, un fals documentar care este, de fapt, o parabolă a întâlnirii noastre individuale și comune, ca societate, cu noul și neprevăzutul. Am transformat întâlnirea cu tigrul, cu acel ceva venit de nicăieri, în relația personajelor cu decorul și cu holograma. Ideea este generoasă, dar tehnologia este încă foarte rudimentară. Intenția a fost să-l ajut pe spectator să empatizeze un pic mai mult și să înțeleagă mai bine ce se întâmplă cu personajele.
În teatrul de azi, actorii de pe scenă interacționează cu hologramele, cu imaginile virtuale. Mie mi se pare o schimbare fundamentală. Toți actorii cu care am vorbit până acum mi-au dat de înțeles că partenerul este esențial, că le place să se ancoreze în privirea celuilalt, că depind de reacțiile acestuia. Că de-aia teatrul este cea mai vie artă. Și iată că tocmai acest fundament, relația interumană pe scenă, se schimbă acum. V-aș întreba cum percepeți această schimbare. Ce aduce ea nou în teatru? Ce se pierde și ce se câștigă?
Istvan Teglas: De obicei, când joci cu un partener și nu joci povestea vieții tale, proiectezi în partenerul tău pe cineva care, de fapt, nu există. În acest caz, la repetiție la UFO, Bobi mi-a spus că nu vorbesc cu camera de filmat, ci cu niște oameni care au venit să mă filmeze. Și atunci, în capul meu, s-a fixat schema că în spetele aparatului sunt trei oameni, unul blond, altul brunet, al treilea... nu știu. Uneori, mi-e foarte greu să joc cu un partener real. Dacă eu mi-am făcut un fel de traseu și partenerul meu care se uită în ochii mei nu mă ajută la acest traseu, atunci... nu mi-e prea greu să lucrez cu aparatul de filmat.
Bobi Pricop: Trebuie făcută precizarea că în UFO actorii nu vorbesc cu o hologramă sau cu personaje imaginare, ci cu camera de luat vederi. În Tigrul din orașul nostru nu există personaje virtuale, ci mai degrabă decoruri virtuale. Și mie mi se pare ciudat ca un actor să interacționeze cu holograma.
Ada Galeș: Sunt convinsă că este ciudat, dar actorii sunt ființe care pot să facă o grămadă de lucruri, să înțeleagă și să repete. Nici la film nu te uiți în ochii partenerului, tu te uiți într-o parte, el vorbește în alta și vă filmează din amorsă. Și trebuie să nu-ți fugă privirea când ridică tonul la tine. Suntem actori. Ne obișnuim cu tot felul de lucruri. Cum zice și Istvan, uneori cu holograma este mai bine decât cu partenerul. Cu partenerul este organic. Cu tehnologia nu poți să te miști un pas mai încolo. În O întâmplare cu un câine la miezul nopții, dacă nu stai bine, sigur strici efectul din oglinda aceea imensă.
Istvan Teglas: Felul tău de a vedea și de a căuta fie privirea partenerului, fie ecranul este cam același lucru. Ține de același fel de a lucra.
În Kepler–438b de la Teatrul Odeon există o explozie de plasme zgomotoase. Pe fiecare se vede altceva. Un Babel de imagini. Intră în creier în aceeași secundă pentru a se mixa într-o debandadă de stimuli. Fiecare revendică atenția. Totul este în direct. Întâlnirile cu delegații țărilor membre ONU se petrec afară, în foyer. Filmați în fața cromei, cei doi actori sunt proiectați în timp real pe ecranele din scenă. Publicul îi vede doar pe plasme.
Bobi Pricop: Pe scenă există un ecran format din mai multe plasme care creează imagine. E foarte ușor de făcut dacă ai bani să dai pe tehnologie. Practic, când te lovești de realitatea bugetelor limitate, îți dai seama cât este de dificil să faci lucrul acela care pare atât de simplu. Pare la îndemână ca douăzeci de televizoare să formeze o imagine împreună, dar e complicat pentru că tehnologia este scumpă. Aici intervine partea artistică a lui Mizdan care a găsit o soluție intuitivă să rezolve problema, să facă ecranele să funcționeze împreună cu un buget restrâns, folosind minicalculatoare.
Mizdan: Ne-am chinuit ceva, dar până la urmă am reușit. Apoi au fost niște probleme cu sunetul care venea mai repede decât imaginea.
Bobi Pricop: Pentru că totul trecea printr-un mixer video care procesa mult mai repede imaginea. Dar, prin aceste minicalculatoare, imaginea venea cu o întârziere de două secunde, ceea ce este enorm. Pe ecrane erau proiectate scene care se întâmplau în foyer în timp real, așa că a trebuit să întârziem și sunetul cu două secunde și să lucrăm foarte de aproape cu actorii să nu ridice mult tonul. Ușile erau deschise, accesul între cele două spații se făcea rapid, așa că toate lucrurile se întâmplau în foyer înainte cu două secunde.
Unul dintre regizorii noștri consacrați spunea că este foarte mulțumit dacă la sfârșitul spectacolului a realizat 40% din ceea ce și-au propus inițial. Ți se întâmplă și ție, Bobi, să existe o diferență semnificativă între spectacolul final și modul în care l-ai vizualizat la început?
Bobi Pricop: Tot timpul se întâmplă ca realitatea să-ți ofere mult mai puțin decât te așteptai. Când creezi conținut video, lucrezi cu o echipă de oameni care îl produc. Inițial, îți imaginezi și îți dorești multe lucruri. Pe hârtie, totul este extraordinar. În momentul în care le vezi efectiv, nu corespund 100%, dar acestea sunt limitele tehnicii pe care trebuie să ți le asumi. Cred că toate încercările din spectacolele la care am lucrat au fost oneste. Limitele au fost naturale, nu am avut dezamăgiri din acest punct de vedere.
Spectacolele lui Bobi Pricop trăiesc mult în virtual. Credeți că exprimă trăsătura aceasta o mutație în mentalul epocii?
Ada Galeș: Și eu sunt contrariată de cât de multă tehnologie folosesc și de modul în care se dezvoltă, cum crește exponențial... Sunt puțin copleșită de tehnologie, îmi pierd mult timp cu ea, dar cred că există și multe lucruri bune pe care le aduce. Este o simbioză. Poate că încet-încet devenim niște licheni sudați de aparate. În orice caz, este loc și pentru teatrul virtual.
Istvan Teglas: Eu sunt mai în vârstă decât Ada și nu am crescut cu tehnologia de azi. Primul telefon mobil l-am luat de la sora mea în clasa a zecea. Cei care cresc acum cu telefonul în mână au o cu totul altă percepție. Pentru mine încă pare ceva exotic, misterios. Dacă deschid ceva virtual, mă duce imediat într-un anumit film, mă vrăjește. De multe ori, mă pierd. Nu știu dacă e bine sau nu.
Alexei Țurcan: Eu cred că este bună tehnologia. Creează o alternativă la teatrul clasic. De exemplu, dacă regizorul folosește tehnologia surrounding, dacă are nevoie de un vârtej, să zicem, oferă o nouă perspectivă pentru o poveste veche. Este în natura epocii noastre.
Bianca Boitan Rusu: Să nu uităm că tehnologia în teatru a adus un public foarte nou și numeros. Sunt convinsă că un om care a văzut O poveste cu un câine la miezul nopții va merge și la alt spectacol. Ne bucurăm că avem de câștigat de pe urma acestei plaje mai largi din realizarea unui spectacol.
Bobi Pricop: Acestea sunt lucrurile cu care m-am obișnuit să lucrez și îmi vine la îndemână să le folosesc zi de zi. Teatrul nu trebuie să rămână un loc ermetic în care se folosesc doar anumite tehnici și anumite instrumente. Teatrul e un loc de a povesti și a te povesti folosind orice ai la îndemână, uneori eșuând, alteori folosind greșit anumite lucruri. Poate că de multe ori nu ne atingem scopul de a comunica spectatorilor povestea prin tehnologie, dar este de datoria noastră să încercăm și este de datoria criticilor să ne teoretizeze și să ne spună încotro să ne îndreptăm.
În spectacolul O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții noile media redau confuzia personajului autist, barierele cu care se confruntă în cunoașterea și înțelegerea lumii. Cum psihologia a devenit pisica neagră, cum nimeni nu mai vrea să audă de ea în teatru, credeți că noile media vor prelua funcțiile ei din mers, că vor răspunde, de acum încolo, de traducerea interiorului personajelor?
Istvan Teglas: Și eu mă întreb. Uneori teatrul mi se pare atât de prost încât numai tehnologia l-ar mai putea salva.
Ada Galeș: Eu mă bucur de genul acesta de spectacol, mă bucur de noutate. Hai să mai facem și altceva! Îmi povestea un regizor olandez că în teatrul în care lucrează se joacă doar cu lavalieră. Prietenii lui au fost contrariați, dar apoi și-au dat seama că este mult mai bine și pentru actori, și pentru spectatori.
Bobi Pricop: Este un teatru construit într-o hală care nu are o acustică deosebită. Tehnologia avansează și lavaliera nu mai sună atât de neobișnuit. Pentru că teatrul nu a fost pregătit să folosească lavaliere, de multe ori nu găsești oameni atât de bine pregătiți cât să-ți facă vocea să nu sune metalic sau înfundat. Și, cum bugetele sunt limitate, de multe ori nu poți să-ți iei un inginer de sunet care chiar știe cum să facă o voce să sune clar și limpede. Orice tehnologie poate fi folosită la maximum dacă începem să pregătim oameni. Or, asta cere timp și răbdare.
Nu este frustrant pentru actor să nu mai exprime el starea, să o lase doar în seama lavalierei și a sound-designer-ului?
Bobi Pricop: Nu cred. De fiecare dată mi-am propus să pun tehnologiile avansate în slujba actorului. Nu cred că vom ajunge vreodată în situația în care să nu mai avem actori, ci doar tehnologie. Toate instrumentele, inclusiv regizorul, vin în ajutorul actorului care se află acolo, în fața spectatorilor și poartă mesajul către ei.
Alexei Țurcan: Sunt și actori care nu sunt dominați sau speriați că nu știu ce se întâmplă. Dimpotrivă, dau năvală către tehnologie. După discuțiile cu Bobi, eu îmi fac o idee de ce atmosferă ar trebui să existe în spectacol. În timpul repetițiilor, când văd cum se conturează personajele, îmi dau seama dacă un anumit vocabular muzical se potrivește sau nu atmosferei de acolo.
Istvan Teglas: Există un moment în spectacolul UFO, care îmi place mult, când m-am întâlnit cu tehnologia. Când a intrat muzica prima oară, am simțit această psihologizare de care vorbim.
Bobi Pricop: Pentru mine, bucuria și magia teatrului constă în faptul că în echipă se construiesc lucrurile și că Istvan îl influențează pe Alexei care îl ajută pe Istvan. Iar în spectacol se naște simbioza. În UFO există un ecran de proiecție în spate, există podeaua pe care se proiectează și mai există încă un tul transparent pe care se retroproiectează ceea ce se vede pe scenă.
Sinceră să fiu, mie, la teatru, îmi place să stau în primul rând ca să înghit toată energia actorului, să mă impregnez de privirea lui, de strălucirea din ochii lui. Nu cumva tehnologia alungă emoția din teatru?
Bobi Pricop: Tehnologia poate funcționa doar ca instrument. În sine, este spectaculoasă, dar, pentru mine, tehnologia funcționează numai pentru a amplifica emoția. Dacă nu este folosită în acest scop, devine decorativă. Dacă este separată de emoția actorului, s-ar putea ca spectatorul să fie captat mai mult de tehnologie. Dar scopul este ca tehnologia să fie subjugată emoției în felul în care se spune povestea. Emoția este un rezultat care apare pe parcurs.
Ada Galeș: Emoția stă pe același plan cu cogniția. Ne emoționăm pentru că gândim ceva. Nu trebuie să ne temem că tehnologia sau că roboții ne vor lua viața și locurile de muncă.
Istvan Teglas: Pentru mine, emoția fără nici un gând, pur instinctuală, nu are nici un sens.
Cât de performant și cât de personal este ceea ce faci… Interviu cu scenograful Adrian Damian
Ai devenit director adjunct la unul dintre cele mai prestigioase teatre din România, Odeon. De obicei, artiștii nu au...
CV Nicu Mihoc
Născut în județul Arad, Nicu Mihoc a absolvit Institutul de Artă Teatrală Târgu Mureş – promoţia 1989. Între 1989...
Interviu cu Nicu Mihoc
Nicu Mihoc, ești în primul an de directorat la Teatrul Național Târgu Mureș, Compania „Liviu Rebreanu”. Ai fost actor...
Disco silent și fantasma de grup
Zgomot. Decibelii îți pătrund în măduvă. Lumina e slabă. Din când în când, valuri de fum. În jur, tineri...
Bobi Pricop sau nenumărate sunt căile de a face teatru (Portret)
New media, tehnologie, proiecții live, silent disco, holograme în teatru... Un teatru cu imagini spectaculoase, de secol XXI, decupate...
Petruț Călinescu. Pe care l-am întrebat despre acele… „mai multe Românii”
Despre fotografia documentară. Despre centru și periferie, despre România, despre oamenii ei, despre București. Despre de ce, unde și...
Copii mari cu geniul crimei
Ritm îndrăcit, comedie neagră, actori ce explodează de energie şi talent în tot momentul, parodiind ca la carte, şi...
Ultimul banc al lui Molière cu Banderas
La față de cortină, Nicu Mihoc, în stare să electrizeze o sală de la primele cuvinte (proaspăt nominalizat la...
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.