Bipolaritatea noastră cea de toate zilele

Lora este o femeie maniaco-depresivă. În jurul ei, pe scenă, sunt pastile supradimensionate, multe pungi colorate cu care se întoarce de la shopping şi o cadă în care, din când în când, se mai joacă de-a tăiatul venelor. Nu şi le taie, pentru că programul nu îi permite. E o femeie bolnavă – „şi dacă eram sănătoasă, la ce folos?!”, zice ea la un moment dat – şi medicii i-au aprobat un program zilnic strict, pe ore, care să o ajute. Programul strict, la oră, este legătura dintre lumea din care vine Lora şi lumea noastră. 
Cantonarea Lorei în propria boală, legătura ei libidinală cu clinica în care se tot internează, sindromul supravieţuitorului şi alte freudianisme din frecventa invocare a mamei, pe care când o iubeşte, când o urăşte, par toate la un loc un lux decandent, pe care doar Lora şi-l permite. Numai că reflexul nostru de a vedea astfel lucrurile merită din când în când o sancţiune şi piesa „Obsesii” asta face. Sancţionează lipsa de dispoziţie, la nivel societal, pentru drama personală, individuală, minoră prin frecvenţa ei redusă de exhibare. 
Cerasela Iosifescu, în rolul Lorei, este acolo pe scenă, asistăm timp de o oră la frământările şi tremurul ei şi nu-i putem spune: Lora, termină dragă, nu mai dramatiza atât, hai că avem treabă! Pentru că patetismul Lorei nu îşi are finalitatea nici în compătimire şi nici în repulsie. Ci într-o –  hai să-i spunem aşa, că tot ne aflăm în preajma unor trăiri psihice destructurante – bipolaritate de uz comun, cotidiană şi generală. Suntem instruiţi prin învăţare socială să rejectăm orice umbră de ataşament faţă de suferinţe intime, să rezolvăm repede pierderile resimţite şi să ascundem eforturile de reinvestire afectivă. Pe scurt, tribul trebuia să vâneze, casele princiare trebuiau să-şi păstreze tronul, mica burghezie trebuia să acceadă la privilegii, socialismul trebuia să construiască bunăstarea, corporatismul trebuia să asigure consumul. Avem un program zilnic şi nu ne permitem să ieşim din el. „Obsesii” pledează pentru integrarea afectelor în acest program, pentru recunoşterea nevoii de exaltare chiar dacă ea nu se regăseşte cuantificată printre indicatorii macroeconomici.

„Obsesiile” din piesă sunt ale scriitoarei Margarita Karapanou (1946 – 2008), fiică a unei cunoscute romanciere, Margarita Liberaki.  Suferind de psihoză maniaco-depresivă, Karapanou şi-a proiectat în cărţile scrise toate trăirile induse de lupta sa cu boala. Textul piesei este o „improvizaţie liberă” făcută de Claudiu Sfirschi-Lăudat pe marginea scrierilor semnate de Margarita Karapanou. Protagonista spectacolului este Cerasela Iosifescu, actriță a Teatrului Nottara din Bucureşti şi a Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova. Piesa este montată de regizorul Yannis Paraskevopoulos la ARCUB.

A fost mai dificil decât alte roluri pentru că Margarita Karapanou a existat şi îmi pare rău că nu am cunoscut-o, o ştiu doar din poveşti şi din scenariul piesei şi sunt sigura că era o persoană deosebită.”, a declarat Cerasela Iosifescu. (Ceaşca de cultura)

Spectacolul Obsesii este unul necesar. Cine poate stabili clar unde începe dezechilibrul psihic şi unde se termină creativitatea? (…) Graiul poate fi şocant, neinteligibil, dar câteodată poate rosti adevăruri pe care altfel ne temem să le credem. Poate că arta – în toate formele ei – va fi, la fel la ca în acest spectacol, cel mai bun translator. (Maria Zarnescu, Yorik)