Bullying la tot pasul

În ultimii trei ani, de cînd managerul Teatrului Gong pentru Copii și Tineret este Adrian Tibu, teatrul pare să se fi dezvoltat cu viteza luminii. Mai întîi, și-a extins plaja de la teatru de păpuși la spectacole pentru adolescenți și tineret. Proiecte interesante se derulează unul după altul. Strategia se dovedește de succes mai ales prin efortul de a invita creatori cu identitate puternică, artiști care au ceva de spus despre temele care preocupă segmentul de vîrstă al tinerilor și adolescenților. Așa a ajuns Gong să producă unul dintre cele mai relevante și sugestive spectacole pe tema crizei de identitate în rîndul tinerilor, Alice, în regia lui Eugen Jebeleanu. Un spectacol subtil, incitant și onorant pentru orice teatru.

De data aceasta, Teatrul Gong apelează la cel mai sensibil creator român de teatru pentru tineret din ultimele două decenii, regizorul Radu Apostol, cel căruia, în 2002, i se acorda Premiul Opera Prima pentru spectacolul Acasă, avînd în centru copiii crescuți în canalele din București. Distribuția era mixtă, formată din actori și din copiii reali, cei a căror poveste se spunea în spectacol. Tot despre o poveste inspirată din realitate vorbește și ultimul spectacol al lui Radu Apostol, Wanda, dramatizare și adaptare de Mihaela Michailov şi Radu Apostol, după O sută de rochii de Eleanor Estes. De data aceasta, montarea abordează alte probleme spinoase, discriminarea imigranților de toate vîrstele corelată cu tratamentul injust, dictat de diferențele sociale.

O fetiță poloneză imigrantă în America începutului de secol XX, săracă, fără mamă, este hărțuită și batjocorită în permanență de colegii ei de școală. Că nu vorbește bine limba din țara de adopție în care a sosit de curînd, că nu are decît o băsmăluță și o rochie, și aceea moștenită de la mama, că citește încet, mai ales în condițiile în care colegilor ei de clasă le face plăcere să o corecteze aproape la fiecare cuvînt, toate o fac ținta ironiilor și a bullying-ului. Povestea ei este, în sine, educativă și emoționantă pentru categoria de vârstă căreia i se adresează. Dar regizorul nu se oprește la atît, ci investighează mai multe teme aferente: cum se nasc fluctuațiile în dinamica grupului și care sînt cauzele ascunse, subconștiente, ale cruzimii copiilor; ce mecanisme declanșează acest tip de comportament – agresarea psihică sau fizică a subiectului, cum se întîmplă cu fratele mai mic al Wandei, pe care copiii „îl ajută” să-și piardă un dinte. Povestea va dezvălui pentru fiecare copil în parte cauzele care îl fac părtaș la bullying.

Cu largă circulație în cultura europeană, încă din Evul Mediu, motivul străinului pune în lumină aversiunea față de individul alogen, perceput ca dușman fie datorită aspectului și comportamentului inevitabil diferite, fie obișnuinței de a răspunde la alte imperative sociale decît cele considerate „normale” de către comunitate. Dar, dincolo de ceea ce se vede, reacția trădează, după unele interpretări, teama și aversiunea stîrnite de propria față necunoscută, întunecată, de demonii din interiorul fiecăruia. Cu alte cuvinte, de nesiguranța față tenebrele pe care nu le poate controla. Iar anxietățile individuale se coagulează într-o angoasă comună. Mai mult – și aspectul este bine redat în Wanda –, dușmanul comun unește întregul grup în (închipuita) adversitate față de un Celălalt străin. Toți copiii din clasă se poziționează rapid în funcție de biata Wanda (Alexandra Ioana Şerban) iar regizorul urmărește consecințele programului de batjocorire căruia fetița îi cade victimă zi de zi. Manifestările sînt diverse, de la refuzul umilitor al copiilor de a se așeza lîngă copila săracă, din cauza pretinsului ei miros, pînă la molestarea ei și chiar bătăile între membrii clasei.

La nivelul comunității, aroganța, ironia, hărțuielile aduc o dinamică specială grupului și, evident, spectacolului, producînd fluctuații, înaintări și reveniri ce imprimă necesarul dramatism. Acesta va fi accentuat de muzica expresivă, enigmatic-tensionată, compusă special de Sebastian Androne-Nakanishi. Deopotrivă, dimensiunea vizuală va accentua dinamica spectacolului. Dacă sala de clasă este cenușie iar cromatica ștearsă a uniformelor nu face decît să sporească senzația de cerc închis, jocul de linii alb-negre de pe spătarul scaunelor (scenografia arh. Gabi Lupu), așezarea lor cu spatele la public, plasticitatea pe care o capătă în momentele de black-out ritmează în mod fericit spațiul. Dar adevăratele breșe în atotcuprinzătorul cenușiu se nasc prin imaginile asociate cu nivelul ascuns al Wandei, fetița care va descoperi în imaginație o cale de compensare a sărăciei și excluziunii. Aici, Wanda își creează nu una, ci o sută de rochii. Nu o singură pereche de pantofi, ci zeci. Și le desenează. Tot ce născocește se va materializa creativ în imaginile din video mapping (Daniel Gheorghiu) care inundă scena. În propria imaginație fetița va afla soluții pentru orice, de la durerile vestimentare la moartea mamei: „cînd mor, oamenii se fac gînduri”, va spune ea poetic-inocent.

Educativ, spectacolul conduce logic și limpede către concluzii, folosindu-se de pretextul dramatic al lucrării pe care o au de făcut copiii, O zi din viața mea. Pretext care declanșează, la nivel dramatic, devoalarea stratului de adîncime al fiecăruia, oferind actorilor materialul cu care să-și individualizeze personajul și să furnizeze explicațiile implicite pentru comportament. Dacă prima parte a spectacolului investighează reacțiile de grup, cea de-a doua va pune sub lupă fiecare personaj. Textul și regia atentă personalizează fiecare membru al comunității: o fată s-a chinuit un an să strîngă bani ca să-și cumpere jurnalul visat; Thomas (Anton Balint) își dorește să iasă cu tatăl lui în oraș, să înceteze certurile dintre mamă și tată și, mai ales, deficitul de atenție și de afecțiune pe care le resimte. Crescută de părinți în spiritul luptei și al autofensivei, Alma (Raluca Pavel) trebuie să se apere singură de violența copiilor. Pe Vicki (Lucia Barbu) părinții o supără nelăsînd-o să invite decît fete la ziua ei. O altă fată, Peggy cea bogată (Eleonora Coșuleț), crescută să fie competitivă și să-și etaleze comorile, devine repede liderul grupului. Îi manipulează și pe Nick (Paul Bondane), copilul tratat rău de părinți, și mai ales pe Maddie (Barbara Crișan), singura care va deprinde, printr-o retrospectivă amară, lecția omeniei și a compasiunii.

Dar poate cea mai caldă dimensiune a spectacolului o reprezintă omagiul adus nobilei categorii a profesorilor. Cu tact, blîndețe și multă omenie, Profesorul încearcă să stabilească echilibrul grupului, să corijeze ce se mai poate din cruzimea copiilor, oferind în contrapondere valorile umaniste. „Vă rog să nu jigniți!”, „Nu mai pîrîți!” sună lecțiile pe care Profesorul, politicos și împăciuitor, le adresează cu timbrul plăcut al lui Adrian Prohaska, într-un rol de toată lauda, convingător pentru orice suflet din sală.

Parafrazînd-o pe Wanda, „oamenii se fac gîndurile” care au fost. Sau, în cazul grupului, gîndurile care li se induc. Este demonstrația pe care o face spectacolul de la Teatrul Gong, educativ pentru întreaga suflare. Ca și caietul-program, un adevărat model de informație și coerență pentru toate secretariatele literare ale teatrelor din România.

WANDA

DRAMATIZARE ȘI ADAPTARE de Mihaela Michailov şi Radu Apostol, după O sută de rochii de Eleanor Estes, traducerea de Lavinia Braniște

REGIA: Radu Apostol

SCENOGRAFIA: arh. Gabi Albu

COREGRAFIA: Silvia Călin

MUZICA: Sebastian Androne-Nakanishi

ILUSTRAŢII: Alexandra Stoica

GRAFICA & VIDEO MAPPING: Daniel Gheorghiu

DOCUMENTARE: Corina Găgeanu

DISTRIBUȚIE

Anton Balint

Lucia Barbu

Paul Bondane

Eleonora Coșuleț

Barbara Crişan

Sebastian Gîlcă

Raluca Pavel

Adrian Prohaska

Alexandra Ioana Şerban

FOTO: Dragoș Dumitru